ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1692/2012

Tribunalul Constanța, secția penală, prin sentința penală nr. 429 din 12 noiembrie 2009 a condamnat pe inculpatul C.M. la pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare. În baza art. 65 alin. (2) rap. la art. 66 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II - a, lit. b), d), e) C. pen., pe o durată de 2 (doi) ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II- a, lit. b), d), e) C. pen., ca pedeapsă accesorie. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată prin reținere și arest preventiv, de la data de 05 august 2008 la data de 01 decembrie 2008, când inculpatul a fost pus în libertate. În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 14, art. 17 și art. 18 C. proc. pen. combinat cu art. 998 - art. 999 C. civ., a fost obligat inculpatul către partea vătămată P.M., prin reprezentanții legali (părinți) P.D. și I., la plata sumei de 5.000 RON (cinci mii) reprezentând despăgubiri civile - daune morale. În baza art. 189 C. proc. pen., onorariu avocat oficiu către Baroul Constanța, aferent fazei de judecată, în cuantum de 200 RON – pentru avocat V.C. și de 200 RON în favoarea avocat M.I.L. precum și onorariu avocat aferent fazei de urmărire penală - pentru av. G.A., în cuantum de 100 RON, pentru av. C.I., în cuantum de 80 RON și pentru av. G.G. în cuantum de 100 RON - s-a avansat din fondurile Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.880 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat, din care 680 RON onorariu avocat oficiu, avansat conform precizărilor de mai sus. Instanța a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța nr. 908/P/2008 din 28 noiembrie 2008 consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen. s-a și învestit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului C.M. pentru săvârșirea infracțiunii de viol prev. și ped. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. - constând în esență cu aceea că în data de 2 mai 2008 a întreținut cu partea vătămată P.M. (14 ani, elevă clasa a VIII-a) prin folosirea forței un raport sexual normal. Hotărând soluționarea în fond a cauzei penale, prin condamnare în conformitate cu disp. art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătorești în condițiile art. 288 – art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală și alte probe noi – raport evaluarea psihologică parte vătămată, declarații martori – instanța fondului a examinat și apreciat materialul amintit, confirmând existența faptei deduse judecății și vinovăția penală a autorului acesteia, în care sens a reținut următoarele: În vacanța de vară a anului 2008, partea vătămată P.M. – atunci în vârstă de 14 ani și elevă în clasa a VIII- a – s-a deplasat la sora sa P.D., din comuna O., județul Constanța, unde a rămas pe timpul verii, pentru a o ajuta în gospodărie, întrucât are doi copii minori. În aceste împrejurări, partea vătămată a cunoscut-o pe numita C.D., cu care s-a împrietenit și au petrecut împreună vacanța de vară. În seara de 02 august 2008, în jurul orelor 20.30, partea vătămată și C.D. s-au deplasat pe strada principală din comună, pentru a se plimba, ajungând la cișmeaua din zona C. și în timp ce consumau apă, și-a făcut apariția inculpatul C.M., care s-a aflat sub influența băuturilor alcoolice și a avut un comportament agresiv față de partea vătămată. Inițial i-a spus că-i place de ea, că o iubește, apoi a luat-o de gât și a tras-o de mână, solicitându-i pe un ton imperativ să-l însoțească. Partea vătămată i-a cerut să o lase în pace, mai ales că nu l-a cunoscut, el însă a continuat să o tragă de mână și folosind cuvinte vulgare i-a spus că a dorit să întrețină raport sexual cu ea. Martora a intervenit în ajutorul părții vătămate, cerându-i „să o lase în pace”, dar inculpatul a înjurat-o pe cea dintâi și a lovit-o cu palma peste față pe partea vătămată, după care „a luat-o violent cu o mână pe după gât”, a forțat-o să meargă cu el spre casa lui și trăgând-o de mână, a condus-o aproximativ 100 de metri pe o uliță. Pe drum, partea vătămată și inculpatul s-au întâlnit cu martorul C.V., unchiul C.D., căruia inculpatul i-a cerut permisiunea să meargă în locuința sa, fără a-i preciza scopul, totodată„ l-a întrebat dacă are ușa deschisă la casă iar acesta i-a răspuns da și că se duce să bea o bere”,minora „i-a cerut susnumitului să-i spună să o lase în pace” și să-i dea drumul „acesta a văzut că ea plânge dar nu a răspuns nimic altceva” și și-a continuat drumul. De precizat că, între timp, martora C.D. a fugit spre casa surorii părții vătămate, P.D., pentru a o anunța că aceasta fusese luată cu forța de către inculpat, împreună s-au deplasat la cișmea și negăsind-o s-au întors, așteptând-o în curte. Ajungând împotriva voinței ei în locuința martorului C.V., partea vătămată i-a cerut din nou inculpatului să-i permită să plece, însă acesta a strâns-o cu ambele mâini de gât și i-a spus să nu plângă și să nu țipe pentru că altfel o va bate, a dezbrăcat-o forțat de fustă și de chiloți, „a luat-o pe sus și a aruncat-o pe pat” cu fața în sus, el s-a dezbrăcat de pantaloni, apoi, împotriva voinței acesteia a întreținut cu ea un raport sexual normal. Îngrozită de fapta comisă asupra sa, în timpul actului sexual partea vătămată i-a cerut inculpatului să o lase să iasă în curte, pentru a-și satisface necesitățile fiziologice, pretextând că senzația de urinat nu-i permite continuarea actului sexual, iar acesta a întrerupt actul sexual fără a se produce ejacularea – potrivit depozițiilor acesteia – și i-a permis să meargă afară din încăperea respectivă. În această împrejurare, minora a părăsit locuința respectivă a fugit dezbrăcată în partea inferioară a corpului, fiind îmbrăcată numai cu tricoul, abandonându-și papucii, fusta și chilotul în încăperea în care s-a comis fapta. Pe un traseu ocolitor, prin spatele caselor din sat, pe lângă B.O., a ajuns în curtea surorii sale, a îmbrăcat o fustă ce se afla pe sârma de rufe la uscat și s-a deplasat în fața casei, unde se aflau sora sa și C.D., care o înștiințase pe aceasta din urmă despre faptul că inculpatul s-a aflat la cișmea cu partea vătămată și nu a lăsat-o să plece. P.M. le-a relatat plângând faptul că „animalul a violat-o”, că a fugit dezbrăcată din casa în care a fost dusă, cum a reușit să-și asigure scăparea, „spunându-i că se duce să-și facă necesitățile”, că și-a abandonat în locuința respectivă, „fusta, chiloții și papucii.” Martora C.D., a auzit de ce i s-a întâmplat părții vătămate, s-a deplasat la locuința martorului G.I., pe care l-a rugat să anunțe telefonic Postul de Poliție Oltina, aducându-i la cunoștință ceea ce aflase de la victimă, drept urmare a sosit la locuința surorii minorei, un lucrător de poliție, cu autoturismul din dotarea unității de poliție, solicitându-le martorelor și părții vătămate să vină la sediu pentru audieri. În aceeași seară, P.D. a formulat plângere penală prin care a solicitat efectuarea de cercetări față de C.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol. În dimineața de 03 august 2008, a fost efectuată o cercetare la locul faptei, ocazie cu care au fost găsite pe pat și pe podeaua încăperii, o fustă, o pereche de chiloți și o pereche de papuci, toate aparținând părții vătămate, conform procesului verbal întocmit și fotografiilor de la acel moment. Cu prilejul cercetării la fața locului, lucrătorii de poliție au prelevat probe biologice în vederea expertizării din punct de vedere bio-criminalistic, conform dovezilor existente în dosarul de urmărire penală. La aceeași dată, partea vătămată a fost examinată din punct de vedere medico – legal, iar din raportul de constatare medico- legală întocmit de Serviciul de Medicină Legală Constanța, a rezultat că partea vătămată a prezentat o deflorare veche a cărei dată nu poate fi stabilită. Au fost recoltate și probe pentru reacția Florance, PSA și lamă, iar examinarea efectuată nu a identificat spermatozoizi în frotiul secreției vaginale. De asemenea, la data de 04 august 2009, organele de cercetare penală au verificat itinerariul parcurs de partea vătămată, de circa 900 metri lungime, după ce a fugit din locuința în care a fost violată și până când a ajuns la locuința surorii sale, activitate efectuată potrivit precizărilor minorei, în prezența mamei acesteia, P.I. Din raportul de expertiză nr. 757926 din 07 noiembrie 2008, efectuat de Institutul de Criminalistică a rezultat că genotiparea urmelor biologice recoltate de pe lenjeria numitei P.M. (chiloți), au pus în evidență un profil genetic identic cu cel al probei biologice de referință recoltată de la partea vătămată, iar pe chilotul îmbrăcat după întreruperea actului sexual cu inculpatul, a fost identificat un amestec de celule epiteliale și elemente specifice spermei (lichid seminal) aflate în cantități foarte reduse, încât nu s-au evidențiat capete de spermatozoizi. Genotiparea acestor urme corespunzător locilor analizați, a pus în evidență un profil genetic identic cu cel al probei biologice de referință recoltate de la susnumita. Concluziile raportului de expertiză biocriminalistică, deși nu au evidențiat urme biologice aparținând inculpatului, se coroborează cu declarațiile părții vătămate, referitor la întreruperea actului sexual în împrejurările descrise anterior. După comiterea faptei, inculpatul și-a dat seama că va fi căutat, a fugit și s-a ascuns în scopul sustragerii de la urmărirea penală, iar după ce a fost descoperit într-un garaj aflat în incinta SC G./R. SRL din comuna O., a fost audiat, nu a recunoscut că este autorul faptei, atitudine procesuală pe care a menținut-o în tot cursul procesului penal. De asemenea, deși inițial a susținut că nu s-a aflat pe raza comunei O. în ziua de 02 august 2008, ulterior a revenit, și a arătat că le-a întâlnit la cișmeaua din sat pe P.M. și C.D., care i-au cerut bani și țigări cu împrumut, iar după ce le-a dat cele solicitate, s-au despărțit, apoi el s-a deplasat la domiciliul său și în aceeași seară a plecat spre Constanța. În fața instanței, a mai declarat că la postul de poliție a fost bătut și forțat să spună că a săvârșit fapta de viol deși el „le spunea că nu știe nimic” și că „nu este vinovat” și nu-și poate explica de ce partea vătămată l-a indicat drept autor al faptei de viol. De asemenea, în mod direct, dar și prin intermediul altor persoane, deși a cunoscut că este căutat de poliție, el a încercat să o determine pe minoră să-și retragă plângerea și să-și schimbe declarațiile, prin promisiuni de căsătorie, de bani și alte foloase însă nereușind să o convingă, a trecut la amenințări, direct ori prin alte persoane, în sensul că dacă el va ajunge la pușcărie, ea va avea viață grea, pentru că o va bate, că o va omorî și-i va incendia casa, aspecte confirmate și de martori, cu ocazia audierii și a confruntării cu partea vătămată. Astfel, martorul C.E. - unchiul inculpatului- a relatat că s-a deplasat la martora P.D., unde știa că a locuit partea vătămată și i-a cerut acesteia să-l ierte să nu ajungă la pușcărie, pentru că este tânăr și a greșit că se va căsători cu partea vătămată „ca să scape de pușcărie”. După arestarea inculpatului, cu ocazia vizitei făcute acestuia, martorul, potrivit aceleiași depoziții, a fost rugat să stăruie pe lângă partea vătămată să-și retragă plângerea, promițându-i bani și alte foloase. Martorul M.I. a arătat că în dimineața de 03 august 2009, s-a întâlnit cu inculpatul, care i-a spus că în cursul serii precedente a făcut o prostie și că „a tras de partea vătămată care este soră cu concubina sa”- respectiv P.D. și l-a rugat să o convingă pe partea vătămată să-și retragă plângerea penală, în schimbul unei sume de bani. Martorul G.I. a declarat că în dimineața de 03 august 2008, a fost de față când inculpatul a amenințat-o pe numita C.D. cu acte de violență, întrucât aceasta a anunțat organele de poliție despre fapta de viol. Martorii M.V. și C.V., fiind audiați au declarat că s-au întâlnit în dimineața de 03 august 2009 cu inculpatul, care a vorbit cu M.I., cerându-i să o aducă pe P.M. pentru a discuta, după care în prezența lor, i-a promis acesteia „că îi va da câți bani va vrea ea și că o va lua de nevastă dar să își retragă plângerea de la poliție”. Cum partea vătămată a refuzat în mod categoric, inculpatul s-a enervat și i-a spus părții vătămate „că o să vadă ce o să pățească dacă ajunge la pușcărie”. Partea vătămată a fost examinată din punct de vedere psihologic și din evaluarea efectuată de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Constanța a rezultat că aceasta a fost confuză, vulnerabilă și ușor de influențat, determinate de evenimente traumatice trăite în situația de victimă, în care s-a aflat (s-a culpabilizat și în același timp nu s-a considerat vinovată de ceea ce i s-a întâmplat). Aceste situații traumatizante, frustrante, au accentuat tendințele depresive ale părții vătămate, cu amestec de furie și culpabilitate, conflict interior mascat prin distragerea atenției cu lucruri de suprafață superficiale și ușoare afectări în plan cognitiv. Pentru această stare depresivă, s-a recomandat din punct de vedere psihologic, sprijin cognitiv și emoțional prin psihoterapie individuală și de grup pentru a reduce starea de confuzie, dispoziția de interiorizare, de retragere și asigurarea unui climat prielnic, sănătos, optim, necesar dezvoltării și optimizării personalității. În ceea ce privește situația școlară, partea vătămată a prezentat rezultate bune la învățătură, conform caracterizării școlare și a foii matricole, aflate la dosar. Situația de fapt expusă a fost stabilită pe baza următoarelor mijloace de probă administrate în cursul ambelor faze ale procesului penal: plângerea și declarațiile părții vătămate, procesul verbal de cercetare la fața locului însoțit de planșele fotografice, raportul de constatare medico – legală nr. 61/S din 14 august 2008 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Constanța, procesul verbal de conducere în teren a părții vătămate pentru verificarea itinerariului parcurs de aceasta, raportul de expertiză bio-criminalistică nr. 757926 din 07 noiembrie 2008 întocmit de Institutul de Criminalistică București-Serviciul de Biocriminalistică- procesele-verbale de confruntare, depozițiile martorilor G.I., C.E., M.I., C.V., C.D., P.D., N.B., M.V., B.T. și B.M., raportul de evaluare psihologică asupra părții vătămate, înscrisuri, declarațiile parțiale ale inculpatului. Potrivit art. 69 C. proc. pen., declarațiile inculpatului în procesul penal au putut servi la aflarea adevărului numai în măsura în care au fost coroborate cu fapte și împrejurări ce au rezultat din ansamblul probelor existente în cauză. Instanța nu a putut reține ca apte a satisface exigențele textului de lege de mai sus, declarațiile inculpatului în care fie nu a recunoscut fapta, fie a prezentat de fiecare dată altă versiune a aceleiași împrejurări, întrucât pe de o parte, declarațiile unei persoane reprezintă poziția sa în procesul penal, care trebuie să fie unitară, iar pe de altă parte, într-o asemenea situație nu s-a mai putut aprecia că declarațiile se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. În speță, declarațiile inculpatului și aspectele expuse în acest context, nu au putut fi avute în vedere în totalitate, nefiind corespunzătoare adevărului, câtă vreme apărările acestuia, constând în simpla negare, sunt în vădită contradicție cu mijloacele de probă administrate, pe de altă parte, nici nu au o argumentare plauzibilă, temeinică. Din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 75 C. proc. pen., instanța a constatat că declarațiile părții vătămate P.M., prin care l-a acuzat pe inculpat, s-a coroborat în contextul ansamblului probator antemenționat, iar concluzia care s-a desprins cu certitudine din interpretarea acestuia, constând în aceea că fapta există, a constituit infracțiune și a fost comisă de inculpat. Potrivit art. 78 C. proc. pen., depoziția martorului a putut avea ca obiect orice cunoștințe despre vreo faptă sau împrejurare de natură însă să servească la aflarea adevărului. În speță, declarațiile martorilor nu au constituit probe directe și chiar dacă depozițiile martorilor audiați în cauză conțin și unele inadvertențe ori sunt ușor nuanțate - dar care nu influențează fondul cauzei – conținutul lor nu poate fi ignorat în totalitate, nu a fost de natură să-l disculpe pe inculpat ori să creeze dubiu asupra veridicității declarațiilor părții vătămate, de vreme ce au relatat împrejurări care au legătură cu cauza de față. Lipsa unor martori oculari care să fi perceput ex propriis sensibus comiterea faptei, nu a constituit o împrejurare care să ducă la stabilirea altei concluzii decât cea care a rezultat din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză. În acest context, chiar dacă inculpatul nu a recunoscut, probele analizate coroborate, au dus în mod indubitabil, la concluzia că a comis fapta dedusă judecății, iar declarațiile de nerecunoaștere a activității infracționale, prin ele însele nu au putut constitui un argument în reținerea apărării, au fost înlăturate, întrucât nu servesc la aflarea adevărului. Pe de altă parte, pretinsele abuzuri din partea organelor de poliție, nu au fost în nici un mod dovedite, iar susținerile necorespunzătoare adevărului, întrucât nu au avut suport în probele administrate, au fost făcute în încercarea de a fi exonerat de răspundere penală. Prin urmare, concluziile apărării de a fi achitat pentru infracțiunea de viol, întrucât nu a fost săvârșită de inculpat, nu au putut fi primite. În drept, fapta inculpatului C.M. care în seara de 02 august 2008, prin constrângere fizică și psihică a întreținut un raport sexual cu partea vătămată P.M., a întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. La stabilirea și aplicarea pedepsei pentru infracțiunea de viol în forma agravată, instanța a avut în vedere criteriile de individualizare generale și obligatorii prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv: dispozițiile Părții Generale C. pen., limitele speciale de pedeapsă, pericolul social al faptei săvârșite, persoana infractorului, circumstanțele care au atenuat sau agravat răspunderea penală. Astfel, s-a ținut seama de gradul de pericol social sporit al faptei, așa cum a rezultat din natura și gravitatea ei, împrejurările și modul de comitere, consecințele negative ale faptelor de acest gen, de cele mai multe ori de lungă durată, asupra sănătății și dezvoltării fizice și psihice a victimei, evoluția în acest sens putând suferi grave tulburări, relațiile sociale încălcate, referitoare la ocrotirea sănătății, integrității fizice și inviolabilității sexuale a persoanei în perioada minorității, limitele speciale de pedeapsă prevăzute de norma incriminatoare (închisoarea de la 10 la 25 de ani), precum și persoana inculpatului. Acesta a avut vârsta de 22 de ani, studii 4 clase, fără ocupație, necăsătorit, la data comiterii faptei nu a posedat antecedente penale, iar în cursul procesului a adoptat o atitudine nesinceră și necooperantă. În raport de gradul de pericol social ridicat al faptei, de circumstanțele reale și cele personale prezentate, instanța i-a aplicat inculpatului, pedeapsa cu închisoarea, în limitele prevăzute de norma penală de incriminare. S-a ținut seama de vârsta foarte tânără a inculpatului și absența antecedentelor penale, s-a opinat că a putut reține în favoarea acestuia, circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. și a redus pedeapsa sub minimul special, a aplicat-o în cuantum de 9 ani închisoare. Pedeapsa a fost stabilită, prin cuantum și modalitate de executare și a fost în măsură să asigure realizarea scopului anume prevăzut de art. 52 C. pen., de reeducare și prevenirea săvârșirii de noi fapte penale. Totodată, a avut în vedere prevederile legale care au atras aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, ce s-a executat după pedeapsa principală. S-a stabilit ca pedeapsa închisorii să fie executată în regim privativ de libertate. Condamnarea la pedeapsa închisorii, a atras și interzicerea drepturilor limitativ prevăzute în art. 64 C. pen. (ca pedeapsă accesorie), până la executarea în întregime a pedepsei principale sau până la considerarea acesteia ca executată, ceea ce nu a adus atingere nici unei dispoziții ori principiu din Constituție. La aplicarea pedepsei accesorii, dar și a celei complementare, instanța nu a putut interzice în bloc toate drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., ci a trebuit să determine care dintre acestea au fost interzise. S-a ținut seama de natura faptei, de gravitatea acesteia, de importanța relațiilor sociale încălcate, a interzis pe perioada executării pedepsei, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dreptul de a fi curator sau părinte, drepturile părintești prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a, lit. b), d), e) C. pen. Așa cum s-a arătat, drepturile antemenționate, i-au fost interzise inculpatului și cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii. S-a avut în vedere că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv în cauză, în baza art. 88 C. pen. coroborat cu art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a dedus perioada reținerii și arestării preventive, de la data de 05 august 2008 până la data de 01 decembrie 2008, când inculpatul a fost pus în libertate. În ceea ce privește acțiunea civilă, în speță a operat excepția de oficialitate prevăzută de art. 17 C. proc. pen, întrucât acțiunea civilă s-a pornit și s-a exercitat din oficiu, când cel vătămat a fost o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, chiar dacă persoana vătămată nu a fost constituită parte civilă. În lipsa unor criterii legale de evaluare, instanța a apreciat că în raport de valorile morale lezate prin săvârșirea infracțiunii pentru care inculpatul a fost condamnat, de vârsta părții vătămate, de trauma psihică determinată de o asemenea faptă, instanța, în baza art. 346 rap. la art. 17 și art. 18 C. proc. pen., coroborat cu art. 998 și art. 999 C. civ., l-a obligat pe acesta către partea vătămată, prin reprezentanții legali P.D. și I., la plata despăgubirilor civile reprezentând daune morale în cuantumul solicitat de procuror, de 5.000 RON.

Împotriva acestei hotărâri a declarat, în termen legal, apel inculpatul C.M. solicitând instanței de control achitarea sa, întrucât fapta nu există în materialitatea sa neexistând vreun raport sexual între inculpat și partea vătămată. În plan subsidiar, apelantul inculpat a invocat greșita individualizare judiciară a pedepsei aplicate, redozarea pedepsei în sensul reducerii sale. Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza deciziei penale nr. 9/MF din 12 martie 2010, verificând sentința atacată pe baza materialului probator, în raport cu motivele de netemeinicie și nelegalitate invocate de inculpat, dar și din oficiu cu privire la toate celelalte aspecte de fapt și de drept deduse judecății, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat următoarele: S-a arătat că legiuitorul a stabilit un sistem de reguli de bază pentru întreaga desfășurare a activității judiciare, a căror respectare asigură părților un proces penal echitabil și cauzei o soluționare legală și temeinică. Pentru aceleași considerente, pentru faza de judecată, au fost instituite și unele principii specifice, de natură să conducă la protejarea intereselor atât ale celor trași la răspundere, cât și a intereselor societății și ale celor vătămați prin săvârșirea infracțiunii. Potrivit art. 197 C. proc. pen., încălcările dispozițiilor legale referitoare la prezența inculpatului, când a fost obligatorie sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Posibilitatea participării „acuzatului” la ședință a decurs din prevederile alin. (1) al art. 6 din Convenție și alin. (3) al art. 21 din Legea națională fundamentală, fiind o componentă esențială a unui proces echitabil (cauza Gaga c/a României). Totodată, în dreptul românesc, principiu specific fazei de judecată, contradictorialitatea a presupus nu numai egalitatea de arme între învinuire și apărare, ci și prezența părților la judecată, pentru ca acestea, de pe pozițiile contradictorii pe care se află, să folosească modalitățile procesuale pe care legea le-a pus la îndemâna lor și să prezinte instanței toate argumentele ce se pot aduce în susținerea intereselor lor și combaterii susținerilor părții adverse. Legiuitorul a instituit contradictorialitatea pentru ca instanța, din „disputa" dintre cele două funcții procesuale - acuzare și apărare - pe care o percepe în mod nemijlocit, să-și poată forma o convingere cu privire la situația de fapt a cauzei, astfel încât adevărul judiciar să se suprapună pe adevărul obiectiv. Ori, nu s-a putut vorbi de contradictorialitate în condițiile în care părțile nu sunt prezente la judecată. Î n cauză, conform încheierii de amânare a pronunțării din 26 octombrie 2009, instanța de fond a trecut la dezbateri în lipsa inculpatului fără a stabili că a renunțat la dreptul său de a se prezenta la instanță și de a se apăra sau că a avut intenția de a se sustrage judecății. Din încheierile de ședință, a rezultat că, pus în libertate la data de 01 decembrie 2008, inculpatul s-a prezentat la chemările instanței pe parcursul a 8 termene, ultimul la 15 iunie 2009 când, pentru lipsa martorilor acuzării, s-a amânat cauza în septembrie. Însă, la termenul din 14 septembrie 2009, „având în vedere lipsa martorilor din lucrări, precum și Hotărârea Adunării Generale a Judecătorilor din cadrul Curții de Apel Constanța din data de 11 septembrie 2009, prin care s-a stabilit ca începând cu data de 14 septembrie 2009 toate cauzele să fie amânate, excepție făcând dosarele cu inculpați arestați, având în vedere subfinanțarea sistemului judiciar din punct de vedere al resurselor financiare și al resurselor umane, dar și situația care se va crea prin adoptarea Legii unice de salarizare la nivel național în ceea ce îi privește pe magistrați, instanța”, Tribunalul a acordat un nou termen la 05 octombrie 2009 și, apoi, la 26 octombrie 2009 când a rămas în pronunțare. Într-adevăr la aceste ultime 3 termene, inculpatul nu s-a prezentat, dar în absența cel puțin a unor indicii, simpla sa lipsă nu poate conduce la concluzia că a renunțat la acest drept; dimpotrivă, în condițiile în care, la începutul lunii septembrie, pe toate canalele mass-media, se anunțase protestul magistraților manifestat prin refuzul unei largi majorități de a judecată pe o perioadă nedeterminată, iar unul din motivele amânării cauzei de către instanță și dirimant a fost tocmai acel „protest”, nu s-a justificat judecarea cauzei în lipsa inculpatului și instanța a trebuit să facă minimum de demersuri pentru a-i fi asigurat prezența. Nerespectând dreptul inculpatului de a participa, întâi, la cercetarea judecătorească și, în cele din urmă, la dezbateri, au fost ignorate și alte elemente ale dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 6 alin. (3) lit. c), d) din Convenție, dreptul „oricărui acuzat” de a se „apăra el însuși” și „de a adresa întrebări martorilor”, neregularități care nu se pot îndrepta în apel deoarece pe de o parte, părțile (judecata având loc și în lipsa părții vătămate) ar fi lipsite de un grad de jurisdicție și, pe de altă parte, există riscul ca prima instanță să-și formeze un obicei din a eluda dispozițiile legale în materie, lăsând îndeplinirea condițiilor cerute de lege în sarcina instanței de apel. Prin urmare, în baza art. 379 pct. (2) lit. b) cu referire la art. 197 alin. (2) C. proc. pen., apelul formulat/susținut de inculpat a fost admis și s-a desființat sentința primei instanțe, i s-a trimis cauza spre rejudecare cu respectarea prevederilor legale amintite. Cu ocazia rejudecării, s-au menținut actele procedurale efectuate până la data de 26 octombrie 2009, cu rezerva reaudierii argumentat a martorilor audiați la termenele din 05, 26 octombrie 2009 și se va proceda la: - ascultarea suplimentară a părții vătămate P.M. cu privire la explicarea apartenenței urmelor biologice ridicate de pe vestimentația sa unui alt bărbat decât inculpatul (având în vedere concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. 757926 din 07 noiembrie 2008); - solicitarea de relații de la INML „Mina Minovici” București cu privire la probabilitatea ca inculpatul să fie autorul raportului sexual reclamat de victimă în condițiile în care raportul de expertiză criminalistică nr. 757926 din 07 noiembrie 2008 exclude ca urmele biologice să aibă elemente de identitate cu ale acestuia; - audierea nemijlocită a martorului M.V., care se afla la locul faptei imediat după reclamarea violului, cel puțin cu privire la proveniența urmelor biologice ridicate de criminalist în prezența sa; - audierea martorei C.I., vecină cu proprietatea defunctului C.V. pentru a se lămuri momentul și persoanele care au fost la locul faptei (necesitatea acesteia reieșind din declarația martorului C.V. În baza art. 383 cu referire la art. 350 C. proc. pen., s-a avut în vedere presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapta dedusă judecății pentru buna înfăptuire a justiției, timpul nu prea îndelungat de la data reclamației, a fost suficientă menținerea măsurii preventivă a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.M.

Împotriva deciziei penale evocate a declarat în termen legal recurs Ministerul Public, susținând că soluția instanței de apel nu are susținere procesual penală, nefiind incident niciunul dintre cazurile prev. de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. și niciuna din situațiile reglementate în art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia penală nr. 2467 din 22 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 10757/118/2008 a admis recursul promovat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei penale atacate și a casat această decizie, trimițând cauza pentru continuarea judecății la Curtea de Apel Constanța, sens în care a reținut următoarele: Prealabil examinării pe fond a recursului Ministerului Public, Înalta Curte a constatat următoarele din verificarea încheierilor de dezbateri și amânare a pronunțării sentinței și, respectiv, a deciziei atacate: - la instanța de fond, cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al inculpatului a solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, reducerea pedepsei (pag. 3 a încheierii de dezbateri), aceleași cereri figurând și în „nota de concluzii”; - în apel, cu ocazia dezbaterilor, inculpatul („care a invocat „dreptul la tăcere - pag. 1 a încheierii) și apărătorul acestuia au solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar in subsidiar, reducerea pedepsei. Corelativ motivelor de apel, reprezentantul Ministerului Public și apărătorul părții vătămate au pus concluzii numai pe aceste aspecte (pag. 2-3 a încheierii). În ultimul cuvânt, apelantul inculpat a susținut că este nevinovat, fără a invoca încălcarea dreptului la apărare, în sens larg, ori în sens restrâns (pag. 3 a încheierii). În condițiile în care niciuna dintre părți, și nici reprezentantul Ministerului Public, nu au invocat încălcarea, fie în sens larg, fie în sens restrâns, a dreptului la apărare în fața instanței de fond, de natură să atragă nulitatea absolută a sentinței atacate, Curtea de Apel - cu ocazia dezbaterilor -nu a pus în discuție contradictorie eventuala incidență a nulității prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Ori, tocmai în aplicarea principiilor invocate chiar de instanța de apel, s-a impus ca părțile și apărătorii acestora, precum și reprezentantul Ministerului Public, să aibă posibilitatea de a pune concluzii cu privire la eventuala incidență a nulității absolute asupra sentinței atacate, cel puțin dacă s-a avut în vedere că una din consecințele soluției ar fi fost reluarea judecării cauzei în prima instanță, prelungirea duratei procedurii judiciare, cu toate consecințele specifice asupra tuturor părților, inclusiv cea referitoare la durata rezonabilă a procesului. Pe fond, soluția instanței de apel a fost însă nelegală pentru următoarele motive: 1) cazurile de nulitate absolute sunt expres și limitativ prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., jurisprudența constantă previzionând și conturând, de-a lungul timpului, conținutul și sensul cazului referitor la „dispozițiile relative la prezența învinuitului sau a inculpatului și asistarea acestora de către apărător, când sunt obligatorii, potrivit legii.”. Instanța de apel a invocat, ca temei al desființării sentinței, art. 197 alin. (2) C. proc. pen. argumentele care au susținut, în concret, această nulitate neregăsindu-se însă printre ipotezele prevăzute de art. 197 alin. (2) C. pen., astfel cum, în mod constant, aceste ipoteze au fost interpretate jurisprudențial. Inaplicabilitatea dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen. a fost sugerată chiar de poziția procesuală a inculpatului, care nu a invocat aspecte legate de încălcarea dreptului la apărare, fie în sens larg, fie în sens restrâns. 2) soluțiile la judecata în apel au fost expres și limitativ prevăzute de art. 379 C. proc. pen. (cu soluția complementară prevăzută de art. 380 C. proc. pen.). Soluția desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță a fost prevăzută de art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. și a avut în vedere, expres și limitativ, următoarele ipoteze: - judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate; - când există vreunul dintre cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Înalta Curte a constatat că textul actual al art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. a fost configurat prin art. I pct. 174 din Legea nr. 356/2006. Indicațiile Curții de Apel referitoare la completarea probatoriului de către instanța de fond nu s-au încadrat în dispozițiile textului legal actual (care nu a mai menținut ipoteza „prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei"). În cazul în care instanța de apel a apreciat ca necesară completarea probatoriului cu probe noi ori readministrarea unor probe administrate de instanța de fond, aceasta are ea însăși obligația de a le administra [art. 377 alin. (2), art. 378 alin. (1) C. proc. pen.], iar nu posibilitatea de a trimite cauza spre rejudecare la prima instanță cu această motivare. Ori, în concret, această posibilitate a fost exclusă mai ales că, din încheierea de dezbateri și amânare a cauzei, nu a rezultat că procurorul ori părțile ar fi solicitat completarea probatoriului cu probe noi ori readministrarea unor probe administrate de instanța de fond. Nici considerațiile referitoare la pretinsa ignorare a prezenței inculpatului la dezbateri, pretinsa posibilitate a apariției riscului ca prima instanță „să-și formeze un obicei din a eluda dispozițiile legale în materie", pretinsa neefectuare a unui „minim de demersuri pentru a-i fi asigurată prezența" inculpatului și pretinsa lipsire de un grad de jurisdicție nu se circumscriu textelor legale invocate în decizie. Chiar instanța de apel a menționat expres că, după punerea în libertate a inculpatului (la data de 01 decembrie 2008), acesta a fost prezent la 8 termene de judecată, însă la ultimele 3 termene de judecată nu s-a mai prezentat. Din actele și lucrările dosarului instanței de fond a rezultat că cercetarea judecătorească a fost efectuată aproape în întregime în prezența inculpatului, și mai ales că, pe parcursul întregii cercetări judecătorești a fost prezent apărătorul ales al inculpatului care, conform legii, a exercitat drepturile procesuale ale inculpatului. De asemenea, la cererea apărătorului ales, instanța de fond a amânat pronunțarea sentinței pentru a depune concluzii scrise. În condițiile în care inculpatul major, după punerea în libertate prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 28 noiembrie 2008, chiar la înregistrarea dosarului pe rolul instanței de fond, a participat ulterior la 8 termene de judecată, după care a lipsit de la următoarele 3 termene de judecată a rezultat că: - acesta a avut cunoștință de judecarea cauzei sale în primă instanță, chiar participând la unele dintre termenele de judecată; - conform art. 291 alin. (3) C. proc. pen. a luat termenul in cunoștință; - nu a apărut niciun caz de „întrerupere a termenului luat în cunoștință” (de natură legală ori jurisprudențială); - acesta nu a invocat o imposibilitate de prezentare la judecata în fond, nici la prima instanță și nici ca o critică la dezbaterile în apel (de altfel, acesta lipsind nu la un termen, ci de la 3 termene de judecată); Legea română a permis desfășurarea dezbaterilor și chiar judecarea în lipsă a inculpatului, dacă există dovada legalei citări și, respectiv, dacă nu sunt incidente alte dispoziții legale ori situații faptice care - normativ ori jurisprudențial - impun prezența acestuia la judecată [art. 291 alin. (1) și (2) C. proc. pen.]. Prin decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009 de modificare a deciziilor-cadru 2002/584/ JAI, 2005/2 14/JAI, 2006/783/JAI, 2008/909/JAI și 2008/947/JAI, au fost definite temeiurilor comune care să permită autorității de executare să execute decizia în pofida absenței persoanei în cauză de la proces, respectându-se pe deplin dreptul persoanei la apărare. Dispozițiile acestei decizii-cadru au stabilit condițiile (alternative) în care nu ar trebui refuzată recunoașterea și executarea unei decizii pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană. Astfel, potrivit acestei decizii-cadru recunoașterea și executarea unei decizii care a fost pronunțată în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană nu ar trebui refuzate în cazul în care aceasta din urmă a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia sau în cazul în care persoana în cauză a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s-a determinat fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit. În acest context, s-a înțeles că persoana ar fi trebuit să primească informațiile respective "în timp util", aceasta însemnând cu suficient de mult timp înainte pentru a-i permite persoanei să participe la proces și să își exercite efectiv dreptul la apărare. În conformitate cu această decizie-cadru, informarea persoanei cu privire la proces a trebuit să fie asigurată de fiecare stat membru în conformitate cu legislația națională proprie, prin aceasta s-a înțeles că statul membru respectiv a trebuit să respecte cerințele convenției respective. De asemenea, s-a menționat că în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când s-a analizat dacă modul în care au fost furnizate informațiile a fost suficient pentru a asigura informarea persoanei cu privire la proces, o atenție deosebită ar putea fi acordată, acolo unde este cazul, și eforturilor depuse de către persoana în cauză pentru a primi informațiile ce i-au fost adresate. În sfârșit, ca un argument „de lege ferenda", a fost cel potrivit căruia conform art. 460 alin. (2) din noul C. proc. pen. - care a pus de acord legislația României cu actele normative ale Uniunii Europene și jurisprudența C.E.D.O. – a fost considerat persoană judecată în lipsă, inculpatul care: a) nu a avut cunoștință de proces; b) deși a avut cunoștință de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei. În consecință, Înalta Curte a constatat că nu este incident niciunul dintre cazurile care ar justifica soluția instanței de apel. Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere dispozițiile art. 385 6 alin. (3) și art. 385 1 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. (astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 182 din Legea nr. 356/2006) a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei penale nr. 9/MP din 12 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, privind pe inculpatul C.M., a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei la instanța de apel în vederea continuării judecății. Potrivit art. 385 17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal a trebuit să-și reia cursul este încheierea din 11 februarie 2010 (încheierea din 11 martie 2010, făcând parte integrantă din decizia care a fost casată prin prezenta decizie).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, sub nr. 10757/118/2008 acordându-se, în urma repartizării aleatorii informatizate, la 23 septembrie 2010. Curtea a apreciat necesar a efectua probatorii – audierea părții vătămate P.M., a martorilor M.V., C.L., solicitarea relațiilor de la INML – Mina Minovici București cu privire la probabilitatea ca inculpatul să fie autorul raportului sexual reclamat de partea vătămată. În urma administrării probatoriului evocat, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza deciziei penale nr. 15/MP din 9 septembrie 2011, a admis apelul declarat de inculpatul C.M. împotriva sentinței penale nr. 429 din 12 noiembrie 2009 a Tribunalului Constanța, a desființat hotărârea atacată și, rejudecând, a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. – pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., înlăturând dispozițiile instanței de fond cu privire la condițiile acestuia și obligarea la plata daunelor morale. Prin aceeași decizie au fost menținute dispozițiile sentinței atacate, care nu contravin, menținându-se măsura obligării de a nu părăsi țara dispusă prin decizia nr. 76 din 1 decembrie 2008 a Curții de Apel. Cheltuielile judiciare avansate au rămas în sarcina statului. În acest sens s-au reținut următoarele: Potrivit art. 63 C. proc. pen., s-a constituit probă orice element de fapt care a servit la constatarea existenței infracțiunii, la identificarea autorului și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei, iar probele nu au avut o valoare dinainte stabilită. Inculpatul nu a recunoscut că este autorul faptei, atitudine procesuală pe care a menținut-o în tot cursul procesului penal. Cu excepția martorei C.D., care a precizat că „a văzut când inculpatul a acostat-o pe partea vătămată la fântână, trăgând-o de mână și aplicându-i o palmă după care nu a mai observat ce s-a întâmplat, nu a văzut dacă părțile s-au deplasat la locuința rudei sale C.V., abia după 30 min., revenind partea vătămată a susținut că a fost violată, fiind sumar îmbrăcată”, ceilalți martori audiați în cauză G.I., C.E., M.I., C.V., P.D., N.B., M.V., B.T. și B.M. nu au perceput direct elemente esențiale legate de existența faptei, dar nici împrejurări care indirect să susțină acuzarea-întâlnirea părților, deplasarea forțată la locuința martorului, fuga părții vătămate din casa acestuia ori plecarea inculpatului din același imobil (sosit să doarmă în locuința lui C.V. unde a și fost găsit de poliție, martorul M.V. a arătat că nu l-a găsit pe inculpat). Pe de altă parte și probele științifice au condus la o asemenea concluzie cu privire la realitatea declarațiilor părții vătămate. Astfel, din raportul de constatare medico-legală întocmit de Serviciul de Medicină Legală Constanța, a rezultat că partea vătămată prezintă o deflorare veche a cărei dată nu poate fi stabilită; au fost recoltate și probe pentru reacția Florance, PSA și lamă, iar examinarea efectuată nu a identificat spermatozoizi în frotiul secreției vaginale. Cu prilejul cercetării la fața locului, lucrătorii de poliție și tehnicianul criminalist au prelevat probe biologice (fire de păr, spermă) în vederea expertizării din punct de vedere bio-criminalistic, conform dovezilor din dosarulul de urmărire penală. Examinarea bio-criminalistică nu a evidențiat urme biologice aparținând inculpatului (conform raportului de expertiză nr. 757926 din 07 noiembrie 2008 întocmit de Serviciul de Biocriminalistică din cadrul Institutului de Criminalistică București, IGPR). Potrivit raportului de expertiză medico-legală, examen ADN întocmit de comisia din cadrul INML „Mina Minovici” București nr. A15/13838/2010, s-a opinat că „la nivelul corpurilor delicte analizate nu s-au detectat urme provenind de la suspectul C.M., au fost evidențiate urme de spermă și fire de păr de origine pubiană pe cuvertura verde pe care s-a reclamat comiterea violului și pe chilotul roz ridicat de la fața locului, toate aparținând unui bărbat necunoscut (denumit generic B1), altul decât suspectul C.M. În condițiile în care urmele biologice s-au găsit și pe obiectele de îmbrăcăminte ale părții vătămate, între aceste urme au fost și fire de păr, nu a putut fi primită motivarea referitoare la „absența ejaculării”, mai ales că, audiată la tribunal, partea vătămată P.M. și-a nuanțat declarația și a arătat că „nu este sigură dacă inculpatul a ejaculat”. Ori, față de declarațiile acesteia referitoare la întreținerea unor relații sexuale în urmă cu 2-3 luni, explicația logică a urmelor biologice pe lenjeria sa ridicate cu ocazia cercetărilor efectuate de polițiști este că partea vătămată a întreținut un raport sexual la acea dată, dar autorul nu este inculpatul ci un alt bărbat a cărui identitate partea vătămate nu a dorit să fie cunoscută, iar organele de urmărire penală nu au încercat să o afle (concluzia specialiștilor legiști este fermă „pentru identificarea persoanelor necunoscute de sex masculin B1 și B2 evidențiate la nivelul probelor judiciare investigate a fost necesară prelevarea și analizarea unor probe biologice de referință de la alte persoane suspecte a fi implicate în eveniment, dar și de la proprietarul locuinței”; în ceea ce l-a privit pe cel din urmă-martorul C.V., proprietarul locuinței, a fost mai greu deoarece a decedat). În acest context, încercările inculpatului de a o convinge personal sau prin intermediul rudelor pe partea vătămată să relateze adevărul nu a pus sub semnul îndoielii veridicitatea atitudinii sale constante de nerecunoaștere a faptei mai ales că are un intelect și un nivel de instruire redus, fiind încadrat în gradul de handicap psihic „accentuat 2” conform certificatului nr. 2341 din 22 iulie 2010 al Comisiei de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap; toți martorii au revenit asupra „presupuselor amenințări exercitate asupra părții vătămate în scopul retragerii acuzației de viol” și afirmațiile acestora sunt susținute de declarațiile martorilor B.T., G.I., B.M. care au arătat că inculpatul nu are un comportament violent în localitate. În consecință, niciuna dintre probele administrate în cauză și nici în ansamblul lor nu au condus la convingerea că inculpatul a fost autorul faptei. Prin urmare, apelul formulat de inculpat a fost fondat, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. a fi admis, s-a desființat sentința primei instanțe și, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)–art. 10 lit. c) C. proc. pen., inculpatul a fost achitat pentru infracțiunea prev. de art. 197 alin. (1), (3) C. pen. Cum decizia Curții nu a fost definitivă, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, s-a menținut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.M.

Și împotriva acestei decizii au formulat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea depusă în scris la dosarul cauzei se arată că este incident cazul de casare reglementat de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., în împrejurarea în care instanța de apel a comis o gravă eroare de fapt având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare a inculpatului C.M. – în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. – pentru săvârșirea infracțiunii de viol prev. și ped. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. În acest sens se susține de către procuror că are valoare de probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței infracțiunii, la identificarea autorului, la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei, iar probele nu au valoarea dinainte stabilită, aprecierea lor făcându-se în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Instanța de apel a administrat o probă – nepertinentă, neconcludentă și neutilă cauzei, în opinia procurorului – și în raport de concluziile formulate, a înlăturat în mod nejustificat celelalte mijloace de probă administrate în ambele faze procesuale la instanța fondului, conchizând în mod eronat că niciuna dintre acestea și nici în ansamblul lor nu conduc la convingerea că inculpatul este autorul infracțiunii deduse judecății. Aspectul că inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii, atitudine procesuală constant manifestată de acesta de-a lungul procesului penal, nu constituie, potrivit procurorului, un element probatoriu de luat în seamă în condițiile în care simpla negare se află în evidentă contradicție cu mijloacele de pro