ÎCCJ, Decizia nr. 505/2011

Ședința publică de la 12 decembrie 2011

Asupra recursului de

față,

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1638

din 1 noiembrie 2010,

pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată,

plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 72/P/2010 din 25

iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția Parchetelor Militare; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat

la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța această soluție

prima instanță a reținut, în esență, că petiționarul A.I. a formulat plângere împotriva

rezoluției pronunțate la 25 iunie 2010 în dosarul nr. 72/P/2010 al Secției

Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, a arătat că rezoluția adoptată nu a respectat hotărârile judecătorești

definitive și executorii, respectiv decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție și încheierile nr. 63/2003 și nr. 53/2007, ambele ale

instanței supreme.

Prima instanță a apreciat că

plângerea este nefondată.

S-a reținut, astfel că, prin

rezoluția din 15 iunie 2010 în dosarul nr. 72/P/2010 s-a arătat că de-a lungul

timpului petentul a formulat plângeri penale împotriva tuturor procurorilor

militari ce a au soluționat numeroasele sale plângeri dispunând neînceperea

urmăririi penale; toate plângerile formulate împotriva acestor rezoluții au

fost respinse de procurorul ierarhic superior. S-a reținut că la fel de

neîntemeiată este și plângerea ce îl vizează pe colonelul magistrat L.N.

Procurorul ierarhic superior a

respins la rândul său, prin rezoluția din 15 iulie 2010, în dosarul nr.

311/II-2/2010, plângerea formulată de petiționar în dosarul nr. 72/P/2010 la 25

iunie 2010.

S-a reținut că nu au

fost încălcate dispozițiile art. 275 și art. 277 C. proc. pen. invocate de

petent și că nu există niciun caz de incompatibilitate în ce-l privește pe

procurorul care a efectuat actele premergătoare față de colonelul magistrat L.N.

și de asemenea, că nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 253

1

C.

pen. privind conflictul de interese.

Analizând plângerea

formulată prima instanță a apreciat că aceasta nu este întemeiată.

S-a arătat că este

neîntemeiată susținerea petiționarului în sensul săvârșirii de către colonelul

magistrat L.N. a infracțiunilor de fals și abuz în modul de soluționare a dosarului

nr. 55/P/2010 a Secției Parchetelor Militare, precum și cea privind

neobservarea hotărârilor judecătorești invocate de petent.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost

motivat.

Analizând cauza sub

toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi

penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind

existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții

negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în

mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile

arătate în norma anterior menționată.

În speța de față, nemulțumit

fiind de soluția dispusă de către intimat în instrumentarea unor plângeri

anterior formulate de către petent și conferind conotații penale activității

profesionale a acestuia, petentul a formulat plângere penală.

Cu respectarea dispozițiilor art.

224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat

verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat în sensul că

în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii

penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluția

de neîncepere a urmăririi penale.

Din verificarea actelor dosarului

se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se reține în acest

sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat, care presupune

interpretarea și aplicarea legii și, ca act final, dispunerea unor soluții,

chiar dacă acestea au nemulțumit partea, nu poate constitui, prin ea însăși,

infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor privind conținutul

constitutiv al acesteia.

În speță, intimatul s-a limitat

la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor

legale, acțiunile sale neputând fi circumscrise, după cum pretinde petentul,

sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a

acesteia.

Nemulțumirile referitoare la

soluția dispusă de către magistrat se impuneau a fi invocate prin parcurgerea

procedurii de contestare a soluțiilor procurorului, reglementată de disp. art.

278 și următoarele C. proc. pen., acesteia neputându-i-se substitui formularea

de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte.

A accepta o soluție contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin

reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres și limitativ reglementate

de legea procesuală, soluție ce nu poate fi primită.

Se reține, așadar că în mod

legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare

efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de intimat soluția de

netrimitere în judecată contestată de către petent.

Astfel, infracțiunea

reclamată nu există în materialitatea sa, activitatea profesională a

intimatului necircumscriindu-se niciunei forme de ilicit.

Analizând hotărârea recurată se

constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului dosarului,

plângerii petentei și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și

riguros motivată.

Pentru considerentele ce preced,

în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1638 din 1

noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 6793/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.