ÎCCJ, Decizia nr. 116/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 2143 din 14 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I.; a fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că printr-o cerere înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 8828/1/2009, petentul A.I. a formulat plângere întemeiată pe dispozițiile art. 278 C. proc. pen. împotriva intimatului V.B., magistrat procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, imputându-i comiterea unor infracțiuni de abuz în serviciu, favorizarea infractorului, fals intelectual, nerespectarea hotărârii judecătorești și complicitate la tentativă de omor, fără însă a face o descriere a faptelor respective.

Petentul a susținut, că la data de 16 octombrie 2009, în temeiul art. 278 C. proc. pen., a formulat o plângere pe care a înaintat-o la dosarul nr. 1220/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, în care a precizat „infracțiunile comise la cercetarea domnului procuror B.”. Examinând cererea formulată, respectiv actele depuse la dosar prima instanță a constatat că plângerea este inadmisibilă. S-a apreciat că, în speță, petentul a înțeles să formuleze o plângere împotriva procurorului care a instrumentat o cauză, nemulțumit fiind de modul de soluționare, iar din actele depuse la dosar nu a rezultat că obiectul plângerii vizează o soluție de netrimitere în judecată dintre cele limitativ prevăzute în art. 278 1 C. proc.

pen., plângerea adresată Înaltei Curți de Casație fiind inadmisibilă. Totodată s-a constatat că în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 222 alin. (7) C. proc. pen., potrivit cărora „plângerea greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite organului competent”, deoarece plângerea formulată nu îndeplinește condițiile obligatorii prevăzute de alin. (2) al art. 222 C. proc. pen. pentru a reprezenta, potrivit art. 221 alin. (1) C. proc. pen., un mod de sesizare a organelor de urmărire penală. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs depuse la dosar (filele 6-7 dosar recurs) pentru încălcarea dispozițiilor art. 48 lit. g) C. proc.

pen., art. 49 alin. (2) C. proc. pen., art. 62 C. proc. pen., art. 277 C. proc. pen., art. 278 1 alin. (2) și (12) C. proc. pen., art. 6 din Legea nr. 304/2004, art. 21 alin. (1) din Constituție, inserarea de date eronate în rezoluțiile procurorilor,nerespectarea hotărârilor definitive anterior pronunțate, refuzul de cercetare a tentativelor la infracțiunea de omor; s-a solicitat admiterea recursului și rejudecarea cauzei pe baza probelor, cu respectarea hotărârilor definitive și cercetarea tentativei la infracțiunea de omor, comisă în opinia petentului. Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C. proc. pen. împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art. 275 alin. (3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen. În materia soluțiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.), dar și pe cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 278 1 C. proc. pen. Rezultă așadar că în situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen. și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune o soluție /măsură a procurorului cenzurii instanței, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului. De asemenea, se reține că, potrivit art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă. Rezultă că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc.

pen. face imposibilă determinarea obiectului verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire, respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a exercitării abuzive a dreptului de petiționare. În cauza dedusă judecății petentul a sesizat instanța cu o cerere intitulată „plângere penală” întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. După cum în mod just a reținut prima instanță plângerea nu avea ca obiect una dintre soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. și nici nu îndeplinea condițiile de conținut reglementate de dispozițiile art. 222 C. proc.

pen., fiind informă ca plângere penală. Așa fiind, în mod corect s-a apreciat că plângerea adresată instanței era inadmisibilă, legea procesuală în vigoare neprevăzând dreptul de a o formula, în condițiile concrete ale speței de față, hotărârea recurată fiind legală, temeinică și riguros motivată, dând o corectă interpretare și aplicare normelor incidente. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Prima instanță a procedat la soluționarea cauzei cu respectarea prevederilor legale privind cazurile de incompatibilitate, petentul neformulând, de altfel cerere de recuzare a magistratului considerat incompatibil a participa la soluționarea cauzei.

De asemenea, se constată că în mod întemeiat prima instanță a devoluat cauza exclusiv cu privire la aspectul admisibilității petentului și, constatând că dreptul de a o formula nu era prevăzut de lege, a apreciat că a fost nelegal sesizată, printr-o plângere inadmisibilă, astfel că nu a procedat la analizarea și altor apărări privind fondul cauzei, criticile petentului în acest sens fiind neîntemeiate. Se reține, totodată, că prevederile art. 277 C. proc. pen. și art. 278 1 C. proc. pen. nu erau incidente în speță față de obiectul acesteia și că reglementarea prin lege a dreptului persoanei de a se adresa justiției nu echivalează cu caracterul admisibil al oricărei cereri adresată instanței.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 2143 din 14 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 8828/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.