ÎCCJ, Decizia nr. 116/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 2143 din 14 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea

formulată de petentul A.I.; a fost obligat petentul la plata cheltuielilor

judiciare statului.

Pentru

a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că printr-o

cerere înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr.

8828/1/2009, petentul A.I. a formulat plângere întemeiată pe dispozițiile art.

278 C. proc. pen. împotriva intimatului V.B., magistrat procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, imputându-i comiterea unor infracțiuni de

abuz în serviciu, favorizarea infractorului, fals intelectual, nerespectarea

hotărârii judecătorești și complicitate la tentativă de omor, fără însă a face

o descriere a faptelor respective.

Petentul

a susținut, că la data de 16 octombrie 2009, în temeiul art. 278 C. proc. pen.,

a formulat o plângere pe care a înaintat-o la dosarul nr. 1220/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire

Penală și Criminalistică, în care a precizat „infracțiunile comise la

cercetarea domnului procuror B.”.

Examinând

cererea formulată, respectiv actele depuse la dosar prima instanță a constatat

că plângerea este inadmisibilă.

S-a

apreciat că, în speță, petentul a înțeles să formuleze o plângere împotriva

procurorului care a instrumentat o cauză, nemulțumit fiind de modul de

soluționare, iar din actele depuse la dosar nu a rezultat că obiectul plângerii

vizează o soluție de netrimitere în judecată dintre cele limitativ prevăzute în

art. 278

1

C. proc. pen., plângerea adresată Înaltei Curți de Casație

fiind inadmisibilă.

Totodată

s-a constatat că în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 222 alin. (7)

C. proc. pen., potrivit cărora „plângerea greșit îndreptată la organul de

urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite organului competent”,

deoarece plângerea formulată nu îndeplinește condițiile obligatorii prevăzute

de alin. (2) al art. 222 C. proc. pen. pentru a reprezenta, potrivit art. 221 alin.

(1) C. proc. pen., un mod de sesizare a organelor de urmărire penală.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o,

astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs depuse la dosar

(filele 6-7 dosar recurs) pentru încălcarea dispozițiilor art. 48 lit. g) C.

proc. pen., art. 49 alin. (2) C. proc. pen., art. 62 C. proc. pen., art. 277 C.

proc. pen., art. 278

1

alin. (2) și (12) C. proc. pen., art. 6 din

Legea nr. 304/2004, art. 21 alin. (1) din Constituție, inserarea de date

eronate în rezoluțiile procurorilor,nerespectarea hotărârilor definitive

anterior pronunțate, refuzul de cercetare a tentativelor la infracțiunea de

omor; s-a solicitat admiterea recursului și rejudecarea cauzei pe baza

probelor, cu respectarea hotărârilor definitive și cercetarea tentativei la

infracțiunea de omor, comisă în opinia petentului.

Analizând

cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că

recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C.

proc. pen. împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană

poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale

legitime, plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art.

275 alin. (3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În

materia soluțiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar

posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.),

dar și pe cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de

art. 278

1

C. proc. pen.

Rezultă

așadar că în situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre

soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C.

proc. pen. și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care

legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune o soluție /măsură a procurorului

cenzurii instanței, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul

procurorului.

De

asemenea, se reține că, potrivit art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoștințarea

făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a

cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea și

domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii,

indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.

Rezultă

că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres

de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea

obiectului verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire,

respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o

condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și

constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a

exercitării abuzive a dreptului de petiționare.

În

cauza dedusă judecății petentul a sesizat instanța cu o cerere intitulată

„plângere penală” întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

După

cum în mod just a reținut prima instanță plângerea nu avea ca obiect una dintre

soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C.

proc. pen. și nici nu îndeplinea condițiile de conținut reglementate de

dispozițiile art. 222 C. proc. pen., fiind informă ca plângere penală.

Așa

fiind, în mod corect s-a apreciat că plângerea adresată instanței era

inadmisibilă, legea procesuală în vigoare neprevăzând dreptul de a o formula,

în condițiile concrete ale speței de față, hotărârea recurată fiind legală,

temeinică și riguros motivată, dând o corectă interpretare și aplicare normelor

incidente.

Criticile

invocate în recurs sunt nefondate.

Prima

instanță a procedat la soluționarea cauzei cu respectarea prevederilor legale

privind cazurile de incompatibilitate, petentul neformulând, de altfel cerere

de recuzare a magistratului considerat incompatibil a participa la soluționarea

cauzei.

De

asemenea, se constată că în mod întemeiat prima instanță a devoluat cauza

exclusiv cu privire la aspectul admisibilității petentului și, constatând că

dreptul de a o formula nu era prevăzut de lege, a apreciat că a fost nelegal

sesizată, printr-o plângere inadmisibilă, astfel că nu a procedat la analizarea

și altor apărări privind fondul cauzei, criticile petentului în acest sens

fiind neîntemeiate.

Se

reține, totodată, că prevederile art. 277 C. proc. pen. și art. 278

1

C. proc. pen. nu erau incidente în speță față de obiectul acesteia și că

reglementarea prin lege a dreptului persoanei de a se adresa justiției nu

echivalează cu caracterul admisibil al oricărei cereri adresată instanței.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 2143 din 14

decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 8828/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.