ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6331/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6331/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la 16 octombrie

2010, reclamanta SC P.I.P.M. SRL Brașov a solicitat ca, în contradictoriu cu

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov să se dispună

anularea deciziei nr. 1.322 din 7 septembrie 2010, deciziei de impunere nr. 510

din 20 aprilie 2010 și a raportului de inspecție fiscală nr. 4065 din 20

aprilie 2010, prin care suma de 787.006 lei solicitată cu titlul de TVA la rambursare

a fost admisă pentru suma de 15.767 lei și a fost respinsă pentru suma de

771.239 lei.

Reclamanta a solicitat

ca pârâta D.G.F.P. Brașov să fie obligată să emită o nouă decizie de impunere

pentru aprobarea TVA de rambursat în sumă de 771.239 lei și să-i restituie

această sumă.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că organele de inspecție fiscală au respins în

mod nelegal cererea sa de deducere a TVA în sumă de 771.239 lei aferentă

facturilor nr. 5/10 aprilie 2008, nr. 6 din 17 aprilie 2008 și nr. 7 din 4

august 2008 emise de SC D.B.G.I. SRL București pentru avansul în sumă de

1.119.197 euro, plus TVA, achitat în baza antecontractului de vânzare -

cumpărare din 9 aprilie 2008, prin care această societate s-a obligat să vândă

reclamantei un număr de 77 de apartamente, 77 spații de parcare și 77 spații de

depozitare, împreună cu cotele indivize ale părților comune aferente acestora,

situate în complexul Rezidențial M.P., situat în orașul Ghimbav, județul

Brașov.

Reclamanta a susținut

că a îndeplinit toate condițiile impuse de prevederile art. 145, art. 146 și art.

155 din Codul fiscal pentru admiterea la deducere a TVA aferentă achiziției de

bunuri, iar refuzul organelor de inspecție fiscală de a rambursa TVA aferentă

avansului achitat, pe motiv că SC D.B.G.I. SRL se află în procedura

insolvenței, nu poate fi reținută, întrucât legislația în vigoare nu

condiționează justificarea deducerii taxei aferente achizițiilor de dovedirea

proprietății asupra bunurilor achiziționate, ci de dovedirea intenției persoanei

impozabile de a utiliza bunurile în folosul viitoarelor operațiuni taxabile.

În acest sens, s-a

precizat că, din luna iulie 2002, legislația fiscală nu a mai prevăzut condiția

ca bunurile să fie proprietatea contribuabililor pentru a justifica deducerea

taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor și deci în mod nelegal organele

de inspecție fiscală au condiționat deductibilitatea TVA de momentul

transferului dreptului de proprietate.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 11 alin. (1) din C. fisc., care consacră principiul

prevalenței economicului asupra juridicului, astfel că deducerea TVA este

permisă chiar dacă persoana impozabilă nu a fost înregistrată în scopuri de

TVA, sub condiția de a dovedi intenția de a desfășura o activitate economică

pentru realizarea de operațiuni taxabile, iar investițiile pregătitoare sunt necesare

inițierii acestor activități economice.

Reclamata a invocat

și dispozițiile art. 153 din C. fisc. și pct. 66 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, învederând

că intenția societății de a realiza operațiuni taxabile rezultă din documentele

întocmite cu privire la achiziția celor 77 de apartamente.

De asemenea,

reclamanta a invocat prevederile art. 17 din Directiva a șasea a Consiliului nr.

77/388/ECC care nu permit statelor membre condiționarea exercitării dreptului de

deducere a TVA datorată sau achitată pentru investițiile efectuate înainte de

începerea activității economice de îndeplinirea unor condiții prevăzute de

legislația națională.

Pentru interpretarea

acestor norme comunitare în sensul susținerilor sale pentru anularea actelor administrativ

fiscale atacate, reclamanta a indicat deciziile pronunțate de Curtea Europeană

de Justiție în cauza C 400/98 Breitsohl, în cauza 268/83 Ropelman și în cauzele

reunite C110/98 la C – 147/98, în care s-a reținut că, prima cheltuială de

investiții efectuată în scopul și în vederea începerii afacerii trebuie să fie

văzută ca o activitate economică și ar fi contrar acestui principiu dacă

activitatea respectivă nu ar începe până când afacerea nu a început efectiv să

opereze, adică până când începe să producă venit impozabil.

de fond

Curtea de Apel

Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința nr. 202/7

din 21 octombrie 2011, prin care a admis în parte acțiunea, a anulat decizia nr.

1322 din 7 septembrie 2010 și a anulat în parte decizia de impunere nr. 510 din

20 aprilie 2010, acte întocmite de pârâta D.G.F.P. Brașov cu privire la suma de

771.239 lei, reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată, a constatat

caracterul deductibil al TVA în sumă de 771.239 lei și a obligat pârâta să

plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 8.000 lei.

Pe baza înscrisurilor

depuse de părți și a concluziilor expertizei de specialitate efectuate în

cauză, instanța de fond a reținut că reclamanta are dreptul la deducerea TVA

aferentă sumelor plătite cu titlul de avans în baza facturilor nr. 5 din 10

aprilie 2008, nr. 6 din 17 aprilie 2008 și nr. 7 din 4 august 2008 emise de SC

D.B.G.I. SRL în baza antecontractului de vânzare - cumpărare din 9 aprilie

2008, având ca obiect vânzarea unui număr de 77 de apartamente, 77 spații de

parcare și 77 spații de depozitare, împreună cu cotele indivize ale părților

comune aferente acestora, situate în Complexul Rezidențial M.P. din orașul

Ghimbav, Județul Brașov.

Hotărârea instanței

de fond s-a întemeiat pe dispozițiile art. 145 alin. (1) și (2) din C. fisc.,

care prevăd că, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă

achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul realizării unor

operațiuni taxabile, iar exigibilitatea TVA este prevăzută de art. 134

2

alin. (2) lit. b) la data încasării avansului, definit ca reprezentând plata

parțială sau integrală a contravalorii bunurilor și serviciilor, efectuată

înainte de data livrării sau prestării acestora.

Au fost avute în

vedere și dispozițiile art. 66 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, conform cărora,

în aplicarea art. 153 alin. (1) din C. fisc., activitatea economică se

consideră a fi începută din momentul în care o persoană intenționează să

efectueze o astfel de activitate, iar intenția persoanei trebuie apreciată în

baza elementelor obiective, de exemplu, faptul că aceasta începe să angajeze

costuri și/ sau să facă investiții pregătitoare necesare inițierii unei

activități economice.

Reținând că achitarea

unui avans nu garantează siguranța achiziției de bunuri, judecătorul fondului a

considerat că demersurile juridice realizate de reclamantă până la momentul

achitării avansurilor, astfel cum sunt prezentate în situația de fapt expusă de

organele de control fiscal și concretizate în actele juridice încheiate,

dovedesc faptul că achiziția viza bunuri destinate utilizării în folosul de

operațiuni taxabile.

De aceea, s-a

apreciat că, împrejurarea ulterioară achitării avansurilor, că emitentul

facturilor nu a respectat termenul de finalizare a lucrărilor și a intrat în

procedura de reorganizare judiciară (la solicitarea unei terțe persoane

juridice) nu a putut fi prevăzută de către reclamantă și nici nu se circumscrie

unei dispoziții legale care să prevadă excepții de la dreptul la rambursarea

TVA aferentă avansului plătit.

Pentru aceste

considerente, instanța de fond a anulat în parte actele administrativ - fiscale

întocmite de pârâtă, a recunoscut dreptul reclamantei la deducerea TVA în sumă de

771.239 lei, respingând cererile acesteia de obligare a pârâtei la emiterea unei

noi decizii de impunere și la restituirea sumei de 771.239 lei, reținând că

acestea se produc ca efect al anulării actelor contestate.

Raportat la admiterea

în parte a acțiunii și la dispozițiile art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc.

civ., instanța de fond a admis parțial cererea de cheltuieli de judecată, obligând

pârâta să plătească reclamantei cu acest titlu suma de 8.000 lei.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe, au declarat recurs atât reclamanta SC P.I.P.M.P. SRL, cât și pârâta D.G.F.P.

a Județului Brașov.

Recursul declarat de

reclamantă s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate,

în sensul obligării pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată în

sumă de 14.715,65 lei.

Recurenta -

reclamantă a susținut că sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de art.

274 alin. (1) C. proc. civ. și criteriile statuate în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului pentru acordarea cheltuielilor de judecată, dovedindu-se

realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Soluția de respingere

parțială a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată a fost criticată de

reclamantă pentru lipsa motivelor pe care se sprijină, arătându-se că hotărârea

trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare

și a respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, cum și ele pentru care s-au înlăturat

cererile părților, potrivit dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Aceeași soluție a fost

criticată și pentru aplicarea greșită a prevederilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., arătându-se că micșorarea onorariului de avocat nu a fost

justificată în mod obiectiv, în condițiile în care instanța de fond nu a avut

cunoștință de toate criteriile și elementele avute în vedere de părți la

încheierea contractului de asistență juridică și nici de toate activitățile

prestate de avocat/ societatea de avocatură în beneficiul clientului și în legătură

cu litigiul.

Recurenta -

reclamantă a susținut că, dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. au

menirea să împiedice abuzul de drept, ceea ce nu se poate reține în cauză și

că, prin reducerea onorariului plătit avocatului, se află în imposibilitate de

a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă

procesuală și nici în culpa de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat. Din

acest motiv, recurenta a considerat că instanța de fond a denaturat finalitatea

aplicabilității prevederilor art. 274 C. proc. civ., care au fost concepute ca

o modalitate justă de reparație pentru litiganții care se văd nevoiți să-și

apere drepturile în justiție.

În recursul declarat

de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov au fost invocate

prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a

solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiată

a acțiunii formulate de reclamantă.

În critica formulată

potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a susținut că

instanța de fond a motivat hotărârea pe baza concluziilor raportului de

expertiză contabilă și prin raportare la susținerile intimatei - reclamante,

fără a dezvolta un raționament propriu bazat pe coroborarea tuturor probelor

administrate în cauză.

În acest sens, s-a

arătat că prima instanță a înlăturat în mod nejustificat apărările formulate de

recurenta - pârâtă, atât prin întâmpinare, cât și prin obiecțiunile la raportul

de expertiză contabilă, acte procedurale care au scos în evidență faptul că

verificarea efectuată asupra relațiilor comerciale ale intimatei - reclamante

este corectă și deci obligațiile fiscale stabilite în sarcina acesteia nu au

caracter deductibil în conformitate cu prevederile Codului fiscal.

În critica formulată în

baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut că hotărârea instanței de fond

este rezultatul unei interpretări greșite a prevederilor legale aplicabile

situației de fapt existente la data efectuării controlului, prin raportare la

documentele avute la dispoziție de organele de inspecție fiscală.

Astfel, s-a arătat că

instanța de fond nu a soluționat cauza și prin raportare la concluziile controalelor

încrucișate realizate de organele fiscale și care au scos în evidență faptul că

solicitările intimatei – reclamante nu sunt întemeiate, nefiind dovedit

caracterul deductibil al TVA solicitată la rambursare, în condițiile în care nu

s-au obținut venituri taxabile din achiziționarea imobilelor indicate în

antecontractul de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008.

Față de adresă

înregistrată din 12 august 2010 la Direcția Generală a Finanțelor Publice

Brașov, s-a precizat că intimata - reclamantă nu a prezentat documente

suplimentare (altele decât cele depuse în timpul controlului), din care să rezulte

că avansul plătit promitentului - vânzător ar fi fost destinat achiziționării

de imobile utilizate în folosul operațiunilor sale taxabile.

Recurenta - pârâtă a considerat

că instanța de fond trebuia să țină seama că legislația fiscală condiționează deductibilitatea

TVA aferentă achizițiilor de îndeplinirea cumulativă a condiției de formă, ca

persoana impozabilă să dețină factura care să conțină informațiile obligatorii

prevăzute de lege și a condiției de fond esențială, aceea ca achizițiile pentru

care se solicită deducerea să fie destinate utilizării în folosul operațiunilor

taxabile ale persoanei impozabile.

Referindu-se la

jurisprudența comunitară, recurenta - pârâtă a arătat că demonstrarea

exercitării dreptului de deducere nu presupune obținerea efectivă de venituri

din operațiuni taxabile, activitatea economică fiind considerată ca începută

din momentul în care persoana impozabilă intenționează să desfășoare o astfel

de activitate, ceea ce implică faptul că persoana respectivă să prezinte dovezi

care să-i susțină intenția de a desfășura activități cu drept de deducere.

Cum formalitățile și

condițiile de exercitare a dreptului de deducere, prevăzute la art. 145 - 147

din Codul fiscal se evaluează în raport de momentul exercitării acestui drept

de către persoana impozabilă, s-a considerat că, intenția de a desfășura

operațiuni taxabile sau operațiuni scutite cu taxă trebuia dovedită de către

contestatoare cu documente.

O asemenea dovadă s-a

considerat ca nefiind administrată în cauză cu privire la promisiunea de

vânzare – cumpărare a unor imobile pentru care au fost plătite avansuri în

valoare totală de 4.830.394.38 lei, inclusiv TVA, pentru rezervarea celor 77 de

apartamente, spații de parcare, de depozitare într-un complex rezidențial,

conform antecontractului de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008, pentru că

investiția nu s-a realizat și imobilele nu au fost achiziționate în fapt, deși

contractul de vânzare – cumpărare avea termen de încheiere la data de 30 iunie

2009, iar transferul dreptului de proprietate trebuia să se realizeze la

aceiași dată.

Din acest motiv, s-a

apreciat că, în mod legal, organele fiscale au constatat că, la data încheierii

raportului de inspecție fiscală, nu se cunoștea destinația imobilelor pentru

care s-au achitat avansuri de rezervare, respectiv dacă bunurile sunt achiziționate

pentru activități economice pentru care se acordă drept de deducere sau pentru

activități care nu conferă acest drept.

În consecință, s-a

arătat că în mod legal organele de inspecție fiscală au respins la deducere TVA

în sumă de 771.239 lei, întrucât faptul deducerii acestei sume în baza

facturilor din 10 aprilie 2008, din 17 aprilie 2008 și din 4 august 2008 emise

de promitenta - vânzătoare nu este o condiție suficientă pentru deductibilitatea

TVA, în condițiile în care nu s-a făcut dovada cerută de lege cu privire la

destinația de utilizare a imobilelor în scopul operațiunilor taxabile ale

intimatei - reclamante.

Recurenta - pârâtă a

solicitat să se constate că toate susținerile intimatei - reclamante sunt

neîntemeiate și nu sunt justificate cu înscrisuri doveditoare din care să

rezulte că bunurile imobile pentru care s-au achitat avansurile sunt destinate

utilizării în scopul operațiunilor taxabile ale societății, situație în care este

greșită concluzia instanței de fond privind caracterul deductibil al sumei de

771.239 lei, concluzie bazată numai pe raportul de expertiză contabilă, fără

analizarea situației de fapt existentă la data controlului, prin raportare la

toate constatările organelor fiscale, inclusiv a celor rezultate din

controalele încrucișate.

Recurenta - pârâtă a criticat

și soluția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, considerând că

în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 274 C. proc. civ., nefiind

dovedită culpa sa procesuală în emiterea deciziei de impunere care constituie

act administrativ - fiscal.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând actele și

lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov și va respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC P.I.P.M.P. SRL, pentru următoarele

considerente:

relevante

Hotărârea instanței

de fond cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților în conformitate

cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că se dovedește

a fi nefondat primul motiv de recurs invocat de pârâta D.G.F.P. a Județului

Brașov în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru lipsa argumentelor care au

întemeiat soluția de admitere în parte a acțiunii.

Critica formulată pe

fondul pricinii de către aceeași recurentă în baza prevederilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ. este întemeiată, constatându-se că instanța de fond a aplicat greșit

legislația referitoare la dreptul de deducere a TVA în raport cu elementele de

fapt ale cauzei, care nu au fost supuse unei analize coroborate față de

întregul material probator administrat de părți.

Astfel, se reține că

actele administrativ - fiscale deduse judecății au ca obiect caracterul

deductibil al TVA în sumă de 771.239 lei, aferentă facturilor din 10 aprilie

2008, din 17 aprilie 2008 și din 4 august 2008 achitate de reclamanta SC

P.I.P.M.P. SRL către SC D.B.G.I. SRL București în baza contractului de

rezervare din 18 decembrie 2007, a contractului de cesiune încheiat la 15

februarie 2008 pentru drepturile și obligațiile decurgând din contractul de

rezervare și a antecontractului de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008.

Cu privire la TVA în

sumă de 161.882,58 lei înscrisă în factura nr. 5/10 aprilie 2008, se constată

că au fost greșit anulate actele administrativ - fiscale întocmite de direcția

recurentă și a fost recunoscut dreptul la deducere al intimatei - reclamante

prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 145 - 147 din

Codul fiscal și art. 45, art. 66 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Factura din 10

aprilie 2008 în valoare de 1.010.138,28 lei, din care TVA în sumă de 161.282,58

lei, reprezentând avans rezervare apartament conform contractului din 9 aprilie

2008 a fost emisă de SC D.B.G.I. SRL București, după ce la data de 10 aprilie

2008 a stornat factura din 11 ianuarie 2008 în sumă de 893.117,48 lei, inclusiv

TVA și factura din 15 ianuarie 2008 în sumă de 120.000,93 lei, inclusiv TVA,

care au fost emise către P.F.N.D.C., în baza contractului de rezervare din 18

decembrie 2007.

Acest contract,

încheiat între SC D.B.G.I. SRL, în calitate de dezvoltator imobiliar și N.D.C.,

în calitate de client, a avut ca obiect rezervarea până la data de 15 mai 2008

a unui număr de 77 apartamente, împreună cu cota - parte a părților comune și

terenul aferent și a unui număr de 77 de spații de parcare și spații de

depozitare situate în Complexul Rezidențial P.M. din orașul Ghimbav, Județul

Brașov.

Ulterior, la data de

15 februarie 2008, s-a încheiat contractul de cesiune a contractului de

rezervare între P.F. N.D.C., în calitate de cedent și SC P.I.P.M.P. SRL, în

calitate de cesionar, prin care cedentul a cedat societății reclamante toate

drepturile și obligațiile decurgând din contractul de rezervare.

În considerarea succesiunii

acestor acte juridice, organele de inspecție fiscală au respins în mod corect

cererea intimatei - reclamante de deducere a TVA în sumă de 161.758 lei,

avându-se în vedere că avansul în valoare de 1.010.138,28 lei, inclusiv TVA, a fost

achitat de către P.F. N.D.C. anterior înființării societății intimate și

înregistrării acesteia în scopuri de TVA.

Cu privire la TVA în

sumă de 609.956,86 lei înscrisă în facturile din 17 aprilie 2008 și din 4

august 2008, reprezentând contravaloare avans, emise de SC D.B.G.I. SRL au fost

de asemenea greșit anulate actele deduse judecății și a fost recunoscut dreptul

intimatei de a deduce TVA cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art.

145, art. 146 și art. 155 alin. (5) C. fisc.

Cele două facturi au

fost emise pentru sumele de 32.240 euro și respectiv, de 888.197 euro, în baza antecontractului

de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008 încheiat între SC D.B.G.I. SRL, în

calitate de promitent - vânzător și societatea intimată, în calitate de

promitent - cumpărător prin care promitentul - vânzător se obliga să finalizeze

și să vândă până la data de 30 iunie 2009 cel mai târziu către promitentul -

cumpărător proprietatea unui număr de 77 apartamente, 77 spații de parcare, 77

spații de depozitare și cotele indivize părților comune din Complexul

Rezidențial M.P., situat în orașul Ghimbav, Județul Brașov.

Promisiunea de

vânzare - cumpărare a unor imobile pentru care intimata - reclamantă a plătit

avansuri în valoare totală de 4.830.394.38 lei, inclusiv TVA, nu a transferat

un drept de proprietate, iar investiția nu s-a realizat, nefiind încheiat actul

de vânzare - cumpărare până la data stabilită de părți - 30 iunie 2009.

În aceste condiții,

în mod legal organele de inspecție fiscală au constatat că, la data întocmirii

raportului de inspecție fiscală, nu se cunoștea destinația imobilelor pentru

care s-au achitat avansuri de rezervare, respectiv dacă bunurile au fost

achiziționate pentru activități economice pentru care se recunoaște dreptul de

deducere a TVA sau pentru activități care nu conferă acest drept.

În calitate de

persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA, intimata - reclamantă nu

are dreptul la deducerea TVA înscrisă în facturile din 10 aprilie 2008, din 17

aprilie 2008 și din 7 august 2008, în condițiile în care intenția de a

desfășura activitatea economică generatoare de operațiuni taxabile nu a fost susținută

de dovezi obiective, din care să rezulte că achizițiile sunt destinate a fi

utilizate în folosul tranzacțiilor impozabile viitoare, prin raportare la

prevederile art. 153 alin. (1) din Codul fiscal coroborate cu pct. 66 din H.G. nr.

44/2004.

Intimata - reclamantă

nu a dovedit prin probe concludente realitatea operațiunilor economice pentru

care și-a exercitat dreptul de deducere a TVA, ceea ce se impunea față de

elementele de fapt reținute de organele de inspecție fiscală ca argumente pentru

respingerea cererii sale de rambursare a TVA.

Astfel, cu ocazia

controalelor încrucișate finalizate prin procesele - verbale din 13 mai 2009 și

din 18 martie 2010 încheiate de Administrația Finanțelor Publice sector 3

București s-a constatat că SC D.B.G.I. SRL nu dispune de materiale de

construcții, forță de muncă și baza materială necesară executării Complexului

Rezidențial M.P., nu a emis facturi către clienți în perioada 1 septembrie 2008

- 31 decembrie 2009 și conform certificatului constatator din 14 aprilie 2009

eliberat de Oficiul Registrului Comerțului, se află în procedura generală

deschisă în baza Legii nr. 85/2006 privind insolvența.

Prin raportare la

această situație de fapt, existentă în perioada supusă verificării, judecătorul

fondului a aplicat greșit dispozițiile art. 134

1

, art. 134

2

,

art. 145, art. 146 și art. 147

1

C. fisc., potrivit cărora dreptul de

deducere se acordă dacă se demonstrează că bunurile achiziționate sunt

destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale societății care a

solicitat rambursarea TVA, condiție care nu a fost îndeplinită de intimata -

reclamantă prin probele administrate în cauză.

Jurisprudența Curții

Europene de Justiție indicată de intimata - reclamantă nu poate fi reținută

pentru soluționarea favorabilă a cererii acesteia de deducere a TVA, întrucât

vizează alte situații de fapt decât aceea reținută în prezenta cauză și din

care rezultă în mod neechivoc că nu au fost finalizate imobilele pentru care s-a

achitat avansul și nici nu a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare

până la termenul limită stabilit la data de 30 iunie 2009.

Contrar susținerilor

intimatei - reclamante, se reține că jurisprudența comunitară recunoaște

statelor membre dreptul de a solicita dovezi pentru demonstrarea dreptului de

deducere a TVA și chiar dacă justificarea exercitării dreptului de deducere nu

presupune obținerea efectivă de venituri din operațiuni taxabile, se consideră

că activitatea economică este începută din momentul în care persoana impozabilă

intenționează să desfășoare o astfel de activitate, sub condiția ca persoana

respectivă să prezinte dovezi obiective care să-i susțină intenția de a

desfășura activități cu drept de deducere.

Astfel, se reține că,

în cauza C – 85/95 John Reisdorf, Curtea Europeană de Justiție a subliniat că

distincția dintre exercitarea dreptului de deducere a TVA și demonstrarea

acestuia la controalele ulterioare este inerentă în funcționarea sistemului

comun de TVA, iar prevederile comunitare referitoare la exercitarea dreptului

de deducere nu guvernează demonstrarea acestui drept după ce a fost exercitat

de către persoana impozabilă. În acest sens, s-a avut în vedere că, legislația

comunitară recunoaște statelor membre puterea de a stabili regulile pentru

supravegherea exercitării dreptului de deducere a TVA, în special modul în care

persoanele impozabile urmează să-și stabilească acest drept.

De asemenea, în

cauzele reunite C – 110/98 la C – 147/98 Gabalfrisa și în cauza C – 268/83

Rompelman, Curtea Europeană de Justiție a stabilit că este obligația persoanei

care solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată să demonstreze că sunt

îndeplinite toate condițiile legale pentru acordarea deducerii, deoarece dispozițiile

art. 4 din Directiva 112/2006/CE nu împiedică autoritățile fiscale să solicite

dovezi obiective care să susțină intenția declarată a persoanei în cauză de a

desfășura o activitate economică în scopul realizării de operațiuni taxabile.

Mai mult decât atât, s-a considerat că, în cazurile de fraudă sau de abuz, în

care persoana implicată, sub pretextul intenției de a desfășura o anumită

activitate economică, autoritatea fiscală poate cere replata sumelor retroactiv

pe baza faptului că acele deduceri au fost efectuate pe declarații false.

Din cuprinsul art. 168

din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 200 privind sistemul

comun al taxei pe valoare adăugată rezultă că, pentru a beneficia de dreptul de

deducere, este necesar, pe de parte, ca persoana interesată să fie persoană impozabilă

în sensul acestei directive și, pe de altă parte, ca bunurile și serviciile în

cauză să fie utilizate în scopul operațiunilor sale taxabile.

Potrivit

dispozițiilor art. 9 alin. (1) din directiva menționată, noțiunea de persoană

impozabilă este definită în raport cu noțiunea de activitate economică pentru

care se recunoaște dreptul de deducere, chiar dacă bunurile achiziționate nu

sunt utilizate imediat pentru această activitate, dacă însă este confirmată de

elemente obiective intenția că investițiile s-au efectuat în considerarea de

operațiuni care dau naștere dreptului de deducere, astfel cum s-a statuat în

jurisprudența comunitară (Hotărârea din 3 martie 2005, Hotărârea din 29

noiembrie 2012 dată de SC G.V.M. SRL).

Constatând că

intimata - reclamantă nu a administrat asemenea dovezi pentru a beneficia de

dreptul de deducere a TVA, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P.

a Județului Brașov și va modifica hotărârea atacată, în sensul că, va respinge

ca nefondată acțiunea în anulare a actelor administrativ - fiscale, prin care a

fost respinsă în mod legal cererea de rambursare a TVA în sumă de 771.239 lei.

Față de soluția dată

pe fondul pricinii, ca urmare a recursului declarat de direcția pârâtă, va fi

respins ca nefondat recursul declarat de societatea reclamantă, întrucât nu pot

fi aplicate dispozițiile art. 274 C. proc. civ., în condițiile în care acțiunea

va fi respinsă ca nefondată și deci nu se poate constata culpa procesuală a

autorității administrative pentru obligarea acesteia la plata cheltuielilor de

judecată solicitate.

2.Soluția instanței

de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta

Curte va admite recursul declarat de D.G.F.P. a Județului Brașov și pentru

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea

instanței de fond, în sensul că, va respinge ca nefondată acțiunea formulată de

reclamanta SC P.I.P.M. SRL Brașov.

Recursul declarat de

societatea reclamantă împotriva aceleiași sentințe va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de D.G.F.P. Brașov împotriva Sentinței nr. 202/F din 21 octombrie 2011

a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta SC P.I.P.M. SRL,

ca nefondată.

Respinge recursul

declarat de SC P.I.P.M. SRL împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 septembrie 2013 .