ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6331/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura în fața primei instanțe Prin acțiunea înregistrată la 16 octombrie 2010, reclamanta SC P.I.P.M. SRL Brașov a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov să se dispună anularea deciziei nr. 1.322 din 7 septembrie 2010, deciziei de impunere nr. 510 din 20 aprilie 2010 și a raportului de inspecție fiscală nr. 4065 din 20 aprilie 2010, prin care suma de 787.006 lei solicitată cu titlul de TVA la rambursare a fost admisă pentru suma de 15.767 lei și a fost respinsă pentru suma de 771.239 lei. Reclamanta a solicitat ca pârâta D.G.F.P.

Brașov să fie obligată să emită o nouă decizie de impunere pentru aprobarea TVA de rambursat în sumă de 771.239 lei și să-i restituie această sumă. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că organele de inspecție fiscală au respins în mod nelegal cererea sa de deducere a TVA în sumă de 771.239 lei aferentă facturilor nr. 5/10 aprilie 2008, nr. 6 din 17 aprilie 2008 și nr. 7 din 4 august 2008 emise de SC D.B.G.I. SRL București pentru avansul în sumă de 1.119.197 euro, plus TVA, achitat în baza antecontractului de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008, prin care această societate s-a obligat să vândă reclamantei un număr de 77 de apartamente, 77 spații de parcare și 77 spații de depozitare, împreună cu cotele indivize ale părților comune aferente acestora, situate în complexul Rezidențial M.P., situat în orașul Ghimbav, județul Brașov.

Reclamanta a susținut că a îndeplinit toate condițiile impuse de prevederile art. 145, art. 146 și art. 155 din Codul fiscal pentru admiterea la deducere a TVA aferentă achiziției de bunuri, iar refuzul organelor de inspecție fiscală de a rambursa TVA aferentă avansului achitat, pe motiv că SC D.B.G.I. SRL se află în procedura insolvenței, nu poate fi reținută, întrucât legislația în vigoare nu condiționează justificarea deducerii taxei aferente achizițiilor de dovedirea proprietății asupra bunurilor achiziționate, ci de dovedirea intenției persoanei impozabile de a utiliza bunurile în folosul viitoarelor operațiuni taxabile.

În acest sens, s-a precizat că, din luna iulie 2002, legislația fiscală nu a mai prevăzut condiția ca bunurile să fie proprietatea contribuabililor pentru a justifica deducerea taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor și deci în mod nelegal organele de inspecție fiscală au condiționat deductibilitatea TVA de momentul transferului dreptului de proprietate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 11 alin. (1) din C. fisc., care consacră principiul prevalenței economicului asupra juridicului, astfel că deducerea TVA este permisă chiar dacă persoana impozabilă nu a fost înregistrată în scopuri de TVA, sub condiția de a dovedi intenția de a desfășura o activitate economică pentru realizarea de operațiuni taxabile, iar investițiile pregătitoare sunt necesare inițierii acestor activități economice.

Reclamata a invocat și dispozițiile art. 153 din C. fisc. și pct. 66 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, învederând că intenția societății de a realiza operațiuni taxabile rezultă din documentele întocmite cu privire la achiziția celor 77 de apartamente. De asemenea, reclamanta a invocat prevederile art. 17 din Directiva a șasea a Consiliului nr. 77/388/ECC care nu permit statelor membre condiționarea exercitării dreptului de deducere a TVA datorată sau achitată pentru investițiile efectuate înainte de începerea activității economice de îndeplinirea unor condiții prevăzute de legislația națională.

Pentru interpretarea acestor norme comunitare în sensul susținerilor sale pentru anularea actelor administrativ fiscale atacate, reclamanta a indicat deciziile pronunțate de Curtea Europeană de Justiție în cauza C 400/98 Breitsohl, în cauza 268/83 Ropelman și în cauzele reunite C110/98 la C – 147/98, în care s-a reținut că, prima cheltuială de investiții efectuată în scopul și în vederea începerii afacerii trebuie să fie văzută ca o activitate economică și ar fi contrar acestui principiu dacă activitatea respectivă nu ar începe până când afacerea nu a început efectiv să opereze, adică până când începe să producă venit impozabil. 2. Soluția instanței de fond Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința nr. 202/7 din 21 octombrie 2011, prin care a admis în parte acțiunea, a anulat decizia nr. 1322 din 7 septembrie 2010 și a anulat în parte decizia de impunere nr. 510 din 20 aprilie 2010, acte întocmite de pârâta D.G.F.P.

Brașov cu privire la suma de 771.239 lei, reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată, a constatat caracterul deductibil al TVA în sumă de 771.239 lei și a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 8.000 lei. Pe baza înscrisurilor depuse de părți și a concluziilor expertizei de specialitate efectuate în cauză, instanța de fond a reținut că reclamanta are dreptul la deducerea TVA aferentă sumelor plătite cu titlul de avans în baza facturilor nr. 5 din 10 aprilie 2008, nr. 6 din 17 aprilie 2008 și nr. 7 din 4 august 2008 emise de SC D.B.G.I. SRL în baza antecontractului de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008, având ca obiect vânzarea unui număr de 77 de apartamente, 77 spații de parcare și 77 spații de depozitare, împreună cu cotele indivize ale părților comune aferente acestora, situate în Complexul Rezidențial M.P.

din orașul Ghimbav, Județul Brașov. Hotărârea instanței de fond s-a întemeiat pe dispozițiile art. 145 alin. (1) și (2) din C. fisc., care prevăd că, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul realizării unor operațiuni taxabile, iar exigibilitatea TVA este prevăzută de art. 134 2 alin. (2) lit. b) la data încasării avansului, definit ca reprezentând plata parțială sau integrală a contravalorii bunurilor și serviciilor, efectuată înainte de data livrării sau prestării acestora. Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 66 alin. (2) din H.G.

nr. 44/2004, conform cărora, în aplicarea art. 153 alin. (1) din C. fisc., activitatea economică se consideră a fi începută din momentul în care o persoană intenționează să efectueze o astfel de activitate, iar intenția persoanei trebuie apreciată în baza elementelor obiective, de exemplu, faptul că aceasta începe să angajeze costuri și/ sau să facă investiții pregătitoare necesare inițierii unei activități economice. Reținând că achitarea unui avans nu garantează siguranța achiziției de bunuri, judecătorul fondului a considerat că demersurile juridice realizate de reclamantă până la momentul achitării avansurilor, astfel cum sunt prezentate în situația de fapt expusă de organele de control fiscal și concretizate în actele juridice încheiate, dovedesc faptul că achiziția viza bunuri destinate utilizării în folosul de operațiuni taxabile.

De aceea, s-a apreciat că, împrejurarea ulterioară achitării avansurilor, că emitentul facturilor nu a respectat termenul de finalizare a lucrărilor și a intrat în procedura de reorganizare judiciară (la solicitarea unei terțe persoane juridice) nu a putut fi prevăzută de către reclamantă și nici nu se circumscrie unei dispoziții legale care să prevadă excepții de la dreptul la rambursarea TVA aferentă avansului plătit. Pentru aceste considerente, instanța de fond a anulat în parte actele administrativ - fiscale întocmite de pârâtă, a recunoscut dreptul reclamantei la deducerea TVA în sumă de 771.239 lei, respingând cererile acesteia de obligare a pârâtei la emiterea unei noi decizii de impunere și la restituirea sumei de 771.239 lei, reținând că acestea se produc ca efect al anulării actelor contestate.

Raportat la admiterea în parte a acțiunii și la dispozițiile art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., instanța de fond a admis parțial cererea de cheltuieli de judecată, obligând pârâta să plătească reclamantei cu acest titlu suma de 8.000 lei. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs atât reclamanta SC P.I.P.M.P. SRL, cât și pârâta D.G.F.P. a Județului Brașov. Recursul declarat de reclamantă s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată în sumă de 14.715,65 lei. Recurenta - reclamantă a susținut că sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. și criteriile statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pentru acordarea cheltuielilor de judecată, dovedindu-se realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Soluția de respingere parțială a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată a fost criticată de reclamantă pentru lipsa motivelor pe care se sprijină, arătându-se că hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și ele pentru care s-au înlăturat cererile părților, potrivit dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Aceeași soluție a fost criticată și pentru aplicarea greșită a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., arătându-se că micșorarea onorariului de avocat nu a fost justificată în mod obiectiv, în condițiile în care instanța de fond nu a avut cunoștință de toate criteriile și elementele avute în vedere de părți la încheierea contractului de asistență juridică și nici de toate activitățile prestate de avocat/ societatea de avocatură în beneficiul clientului și în legătură cu litigiul. Recurenta - reclamantă a susținut că, dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. au menirea să împiedice abuzul de drept, ceea ce nu se poate reține în cauză și că, prin reducerea onorariului plătit avocatului, se află în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă procesuală și nici în culpa de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat.

Din acest motiv, recurenta a considerat că instanța de fond a denaturat finalitatea aplicabilității prevederilor art. 274 C. proc. civ., care au fost concepute ca o modalitate justă de reparație pentru litiganții care se văd nevoiți să-și apere drepturile în justiție. În recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamantă. În critica formulată potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a susținut că instanța de fond a motivat hotărârea pe baza concluziilor raportului de expertiză contabilă și prin raportare la susținerile intimatei - reclamante, fără a dezvolta un raționament propriu bazat pe coroborarea tuturor probelor administrate în cauză.

În acest sens, s-a arătat că prima instanță a înlăturat în mod nejustificat apărările formulate de recurenta - pârâtă, atât prin întâmpinare, cât și prin obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă, acte procedurale care au scos în evidență faptul că verificarea efectuată asupra relațiilor comerciale ale intimatei - reclamante este corectă și deci obligațiile fiscale stabilite în sarcina acesteia nu au caracter deductibil în conformitate cu prevederile Codului fiscal. În critica formulată în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut că hotărârea instanței de fond este rezultatul unei interpretări greșite a prevederilor legale aplicabile situației de fapt existente la data efectuării controlului, prin raportare la documentele avute la dispoziție de organele de inspecție fiscală.

Astfel, s-a arătat că instanța de fond nu a soluționat cauza și prin raportare la concluziile controalelor încrucișate realizate de organele fiscale și care au scos în evidență faptul că solicitările intimatei – reclamante nu sunt întemeiate, nefiind dovedit caracterul deductibil al TVA solicitată la rambursare, în condițiile în care nu s-au obținut venituri taxabile din achiziționarea imobilelor indicate în antecontractul de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008. Față de adresă înregistrată din 12 august 2010 la Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, s-a precizat că intimata - reclamantă nu a prezentat documente suplimentare (altele decât cele depuse în timpul controlului), din care să rezulte că avansul plătit promitentului - vânzător ar fi fost destinat achiziționării de imobile utilizate în folosul operațiunilor sale taxabile.

Recurenta - pârâtă a considerat că instanța de fond trebuia să țină seama că legislația fiscală condiționează deductibilitatea TVA aferentă achizițiilor de îndeplinirea cumulativă a condiției de formă, ca persoana impozabilă să dețină factura care să conțină informațiile obligatorii prevăzute de lege și a condiției de fond esențială, aceea ca achizițiile pentru care se solicită deducerea să fie destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale persoanei impozabile. Referindu-se la jurisprudența comunitară, recurenta - pârâtă a arătat că demonstrarea exercitării dreptului de deducere nu presupune obținerea efectivă de venituri din operațiuni taxabile, activitatea economică fiind considerată ca începută din momentul în care persoana impozabilă intenționează să desfășoare o astfel de activitate, ceea ce implică faptul că persoana respectivă să prezinte dovezi care să-i susțină intenția de a desfășura activități cu drept de deducere.

Cum formalitățile și condițiile de exercitare a dreptului de deducere, prevăzute la art. 145 - 147 din Codul fiscal se evaluează în raport de momentul exercitării acestui drept de către persoana impozabilă, s-a considerat că, intenția de a desfășura operațiuni taxabile sau operațiuni scutite cu taxă trebuia dovedită de către contestatoare cu documente.

O asemenea dovadă s-a considerat ca nefiind administrată în cauză cu privire la promisiunea de vânzare – cumpărare a unor imobile pentru care au fost plătite avansuri în valoare totală de 4.830.394.38 lei, inclusiv TVA, pentru rezervarea celor 77 de apartamente, spații de parcare, de depozitare într-un complex rezidențial, conform antecontractului de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008, pentru că investiția nu s-a realizat și imobilele nu au fost achiziționate în fapt, deși contractul de vânzare – cumpărare avea termen de încheiere la data de 30 iunie 2009, iar transferul dreptului de proprietate trebuia să se realizeze la aceiași dată.

Din acest motiv, s-a apreciat că, în mod legal, organele fiscale au constatat că, la data încheierii raportului de inspecție fiscală, nu se cunoștea destinația imobilelor pentru care s-au achitat avansuri de rezervare, respectiv dacă bunurile sunt achiziționate pentru activități economice pentru care se acordă drept de deducere sau pentru activități care nu conferă acest drept. În consecință, s-a arătat că în mod legal organele de inspecție fiscală au respins la deducere TVA în sumă de 771.239 lei, întrucât faptul deducerii acestei sume în baza facturilor din 10 aprilie 2008, din 17 aprilie 2008 și din 4 august 2008 emise de promitenta - vânzătoare nu este o condiție suficientă pentru deductibilitatea TVA, în condițiile în care nu s-a făcut dovada cerută de lege cu privire la destinația de utilizare a imobilelor în scopul operațiunilor taxabile ale intimatei - reclamante.

Recurenta - pârâtă a solicitat să se constate că toate susținerile intimatei - reclamante sunt neîntemeiate și nu sunt justificate cu înscrisuri doveditoare din care să rezulte că bunurile imobile pentru care s-au achitat avansurile sunt destinate utilizării în scopul operațiunilor taxabile ale societății, situație în care este greșită concluzia instanței de fond privind caracterul deductibil al sumei de 771.239 lei, concluzie bazată numai pe raportul de expertiză contabilă, fără analizarea situației de fapt existentă la data controlului, prin raportare la toate constatările organelor fiscale, inclusiv a celor rezultate din controalele încrucișate. Recurenta - pârâtă a criticat și soluția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, considerând că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 274 C. proc.

civ., nefiind dovedită culpa sa procesuală în emiterea deciziei de impunere care constituie act administrativ - fiscal. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov și va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC P.I.P.M.P. SRL, pentru următoarele considerente: 1. Aspecte de fapt relevante Hotărârea instanței de fond cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților în conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., astfel că se dovedește a fi nefondat primul motiv de recurs invocat de pârâta D.G.F.P. a Județului Brașov în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru lipsa argumentelor care au întemeiat soluția de admitere în parte a acțiunii. Critica formulată pe fondul pricinii de către aceeași recurentă în baza prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este întemeiată, constatându-se că instanța de fond a aplicat greșit legislația referitoare la dreptul de deducere a TVA în raport cu elementele de fapt ale cauzei, care nu au fost supuse unei analize coroborate față de întregul material probator administrat de părți. Astfel, se reține că actele administrativ - fiscale deduse judecății au ca obiect caracterul deductibil al TVA în sumă de 771.239 lei, aferentă facturilor din 10 aprilie 2008, din 17 aprilie 2008 și din 4 august 2008 achitate de reclamanta SC P.I.P.M.P.

SRL către SC D.B.G.I. SRL București în baza contractului de rezervare din 18 decembrie 2007, a contractului de cesiune încheiat la 15 februarie 2008 pentru drepturile și obligațiile decurgând din contractul de rezervare și a antecontractului de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008. Cu privire la TVA în sumă de 161.882,58 lei înscrisă în factura nr. 5/10 aprilie 2008, se constată că au fost greșit anulate actele administrativ - fiscale întocmite de direcția recurentă și a fost recunoscut dreptul la deducere al intimatei - reclamante prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 145 - 147 din Codul fiscal și art. 45, art. 66 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Factura din 10 aprilie 2008 în valoare de 1.010.138,28 lei, din care TVA în sumă de 161.282,58 lei, reprezentând avans rezervare apartament conform contractului din 9 aprilie 2008 a fost emisă de SC D.B.G.I. SRL București, după ce la data de 10 aprilie 2008 a stornat factura din 11 ianuarie 2008 în sumă de 893.117,48 lei, inclusiv TVA și factura din 15 ianuarie 2008 în sumă de 120.000,93 lei, inclusiv TVA, care au fost emise către P.F.N.D.C., în baza contractului de rezervare din 18 decembrie 2007. Acest contract, încheiat între SC D.B.G.I. SRL, în calitate de dezvoltator imobiliar și N.D.C., în calitate de client, a avut ca obiect rezervarea până la data de 15 mai 2008 a unui număr de 77 apartamente, împreună cu cota - parte a părților comune și terenul aferent și a unui număr de 77 de spații de parcare și spații de depozitare situate în Complexul Rezidențial P.M.

din orașul Ghimbav, Județul Brașov. Ulterior, la data de 15 februarie 2008, s-a încheiat contractul de cesiune a contractului de rezervare între P.F. N.D.C., în calitate de cedent și SC P.I.P.M.P. SRL, în calitate de cesionar, prin care cedentul a cedat societății reclamante toate drepturile și obligațiile decurgând din contractul de rezervare. În considerarea succesiunii acestor acte juridice, organele de inspecție fiscală au respins în mod corect cererea intimatei - reclamante de deducere a TVA în sumă de 161.758 lei, avându-se în vedere că avansul în valoare de 1.010.138,28 lei, inclusiv TVA, a fost achitat de către P.F. N.D.C. anterior înființării societății intimate și înregistrării acesteia în scopuri de TVA.

Cu privire la TVA în sumă de 609.956,86 lei înscrisă în facturile din 17 aprilie 2008 și din 4 august 2008, reprezentând contravaloare avans, emise de SC D.B.G.I. SRL au fost de asemenea greșit anulate actele deduse judecății și a fost recunoscut dreptul intimatei de a deduce TVA cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 145, art. 146 și art. 155 alin. (5) C. fisc. Cele două facturi au fost emise pentru sumele de 32.240 euro și respectiv, de 888.197 euro, în baza antecontractului de vânzare - cumpărare din 9 aprilie 2008 încheiat între SC D.B.G.I.

SRL, în calitate de promitent - vânzător și societatea intimată, în calitate de promitent - cumpărător prin care promitentul - vânzător se obliga să finalizeze și să vândă până la data de 30 iunie 2009 cel mai târziu către promitentul - cumpărător proprietatea unui număr de 77 apartamente, 77 spații de parcare, 77 spații de depozitare și cotele indivize părților comune din Complexul Rezidențial M.P., situat în orașul Ghimbav, Județul Brașov.

Promisiunea de vânzare - cumpărare a unor imobile pentru care intimata - reclamantă a plătit avansuri în valoare totală de 4.830.394.38 lei, inclusiv TVA, nu a transferat un drept de proprietate, iar investiția nu s-a realizat, nefiind încheiat actul de vânzare - cumpărare până la data stabilită de părți - 30 iunie 2009. În aceste condiții, în mod legal organele de inspecție fiscală au constatat că, la data întocmirii raportului de inspecție fiscală, nu se cunoștea destinația imobilelor pentru care s-au achitat avansuri de rezervare, respectiv dacă bunurile au fost achiziționate pentru activități economice pentru care se recunoaște dreptul de deducere a TVA sau pentru activități care nu conferă acest drept.

În calitate de persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA, intimata - reclamantă nu are dreptul la deducerea TVA înscrisă în facturile din 10 aprilie 2008, din 17 aprilie 2008 și din 7 august 2008, în condițiile în care intenția de a desfășura activitatea economică generatoare de operațiuni taxabile nu a fost susținută de dovezi obiective, din care să rezulte că achizițiile sunt destinate a fi utilizate în folosul tranzacțiilor impozabile viitoare, prin raportare la prevederile art. 153 alin. (1) din Codul fiscal coroborate cu pct. 66 din H.G. nr. 44/2004. Intimata - reclamantă nu a dovedit prin probe concludente realitatea operațiunilor economice pentru care și-a exercitat dreptul de deducere a TVA, ceea ce se impunea față de elementele de fapt reținute de organele de inspecție fiscală ca argumente pentru respingerea cererii sale de rambursare a TVA.

Astfel, cu ocazia controalelor încrucișate finalizate prin procesele - verbale din 13 mai 2009 și din 18 martie 2010 încheiate de Administrația Finanțelor Publice sector 3 București s-a constatat că SC D.B.G.I. SRL nu dispune de materiale de construcții, forță de muncă și baza materială necesară executării Complexului Rezidențial M.P., nu a emis facturi către clienți în perioada 1 septembrie 2008 - 31 decembrie 2009 și conform certificatului constatator din 14 aprilie 2009 eliberat de Oficiul Registrului Comerțului, se află în procedura generală deschisă în baza Legii nr. 85/2006 privind insolvența.

Prin raportare la această situație de fapt, existentă în perioada supusă verificării, judecătorul fondului a aplicat greșit dispozițiile art. 134 1 , art. 134 2 , art. 145, art. 146 și art. 147 1 C. fisc., potrivit cărora dreptul de deducere se acordă dacă se demonstrează că bunurile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale societății care a solicitat rambursarea TVA, condiție care nu a fost îndeplinită de intimata - reclamantă prin probele administrate în cauză.

Jurisprudența Curții Europene de Justiție indicată de intimata - reclamantă nu poate fi reținută pentru soluționarea favorabilă a cererii acesteia de deducere a TVA, întrucât vizează alte situații de fapt decât aceea reținută în prezenta cauză și din care rezultă în mod neechivoc că nu au fost finalizate imobilele pentru care s-a achitat avansul și nici nu a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare până la termenul limită stabilit la data de 30 iunie 2009. Contrar susținerilor intimatei - reclamante, se reține că jurisprudența comunitară recunoaște statelor membre dreptul de a solicita dovezi pentru demonstrarea dreptului de deducere a TVA și chiar dacă justificarea exercitării dreptului de deducere nu presupune obținerea efectivă de venituri din operațiuni taxabile, se consideră că activitatea economică este începută din momentul în care persoana impozabilă intenționează să desfășoare o astfel de activitate, sub condiția ca persoana respectivă să prezinte dovezi obiective care să-i susțină intenția de a desfășura activități cu drept de deducere.

Astfel, se reține că, în cauza C – 85/95 John Reisdorf, Curtea Europeană de Justiție a subliniat că distincția dintre exercitarea dreptului de deducere a TVA și demonstrarea acestuia la controalele ulterioare este inerentă în funcționarea sistemului comun de TVA, iar prevederile comunitare referitoare la exercitarea dreptului de deducere nu guvernează demonstrarea acestui drept după ce a fost exercitat de către persoana impozabilă. În acest sens, s-a avut în vedere că, legislația comunitară recunoaște statelor membre puterea de a stabili regulile pentru supravegherea exercitării dreptului de deducere a TVA, în special modul în care persoanele impozabile urmează să-și stabilească acest drept.

De asemenea, în cauzele reunite C – 110/98 la C – 147/98 Gabalfrisa și în cauza C – 268/83 Rompelman, Curtea Europeană de Justiție a stabilit că este obligația persoanei care solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată să demonstreze că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru acordarea deducerii, deoarece dispozițiile art. 4 din Directiva 112/2006/CE nu împiedică autoritățile fiscale să solicite dovezi obiective care să susțină intenția declarată a persoanei în cauză de a desfășura o activitate economică în scopul realizării de operațiuni taxabile. Mai mult decât atât, s-a considerat că, în cazurile de fraudă sau de abuz, în care persoana implicată, sub pretextul intenției de a desfășura o anumită activitate economică, autoritatea fiscală poate cere replata sumelor retroactiv pe baza faptului că acele deduceri au fost efectuate pe declarații false.

Din cuprinsul art. 168 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 200 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată rezultă că, pentru a beneficia de dreptul de deducere, este necesar, pe de parte, ca persoana interesată să fie persoană impozabilă în sensul acestei directive și, pe de altă parte, ca bunurile și serviciile în cauză să fie utilizate în scopul operațiunilor sale taxabile.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) din directiva menționată, noțiunea de persoană impozabilă este definită în raport cu noțiunea de activitate economică pentru care se recunoaște dreptul de deducere, chiar dacă bunurile achiziționate nu sunt utilizate imediat pentru această activitate, dacă însă este confirmată de elemente obiective intenția că investițiile s-au efectuat în considerarea de operațiuni care dau naștere dreptului de deducere, astfel cum s-a statuat în jurisprudența comunitară (Hotărârea din 3 martie 2005, Hotărârea din 29 noiembrie 2012 dată de SC G.V.M. SRL). Constatând că intimata - reclamantă nu a administrat asemenea dovezi pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P.

a Județului Brașov și va modifica hotărârea atacată, în sensul că, va respinge ca nefondată acțiunea în anulare a actelor administrativ - fiscale, prin care a fost respinsă în mod legal cererea de rambursare a TVA în sumă de 771.239 lei. Față de soluția dată pe fondul pricinii, ca urmare a recursului declarat de direcția pârâtă, va fi respins ca nefondat recursul declarat de societatea reclamantă, întrucât nu pot fi aplicate dispozițiile art. 274 C. proc. civ., în condițiile în care acțiunea va fi respinsă ca nefondată și deci nu se poate constata culpa procesuală a autorității administrative pentru obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată solicitate. 2.Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia În baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de D.G.F.P. a Județului Brașov și pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea instanței de fond, în sensul că, va respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC P.I.P.M. SRL Brașov. Recursul declarat de societatea reclamantă împotriva aceleiași sentințe va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. Brașov împotriva Sentinței nr. 202/F din 21 octombrie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta SC P.I.P.M. SRL, ca nefondată. Respinge recursul declarat de SC P.I.P.M. SRL împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2013 .