ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1340/2020

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 februarie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A., obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 451.698,28 RON cu titlul de despăgubiri, cu acordarea dobânzii legale aferente acestei sume, calculată conform O.G. nr. 13/2011, de la data introducerii acțiunii până la data plății integrale a debitului, precum și plata cheltuielilor de judecată efectuate.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, referitoare la subrogația legală a asiguratorului, în limita indemnizației plătite, precum și pe art. 998-999 și 1000 alin. (1) C. civ. (1864).

Prin sentința civilă nr. 1812 din 11 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate prin întâmpinare de către pârâtă. Totodată, instanța a respins, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată și cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate și a admis cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată în valoare de 1500 RON, reprezentând contravaloare onorariu expert suportat de aceasta, obligând-o pe reclamantă la plata acestei sume către pârâtă.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A.

Prin încheierea din 12 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, punând în discuție cererea de majorare a onorariului de expert, a stabilit, în condițiile art. 23 din O.U.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză, onorariul definitiv al expertului la valoarea de 8000 RON. Având în vedere că suma de 2000 de RON a fost achitată de către reclamantă, instanța a stabilit că diferența de 6000 RON să fie achitată în cuantum egal, de câte 3000 RON în sarcina fiecăreia dintre părți. Totodată, a dispus amânarea cauzei și a acordat termen la 18 septembrie 2018, dată la care instanța a amânat pronunțarea, inițial, pentru 2 octombrie 2018, iar, ulterior, pentru 9 octombrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 1904/A din 9 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1812 din 11 mai 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a schimbat sentința apelată în sensul că a admis acțiunea, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 451.698,28 RON și dobânda legală începând cu data 20.02.2015 și până la plata integrală a debitului. Totodată, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat intimata să plătească apelantei suma de 17.683 RON cheltuieli de judecată în primă instanță și apel.

La 14 decembrie 2018, pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. a declarat recurs împotriva încheierii din 12 iunie 2018 și a deciziei civile nr. 1904/A din 9 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac și, în principal, casarea încheierii și deciziei atacate și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecare pentru efectuarea unei contraexpertize de specialitate, având în vedere că, în cauza dedusă judecății, au fost efectuate două rapoarte de expertiză total contradictorii. În subsidiar, a solicitat modificarea în tot a încheierii și deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă și menținerii ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de tribunal, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu în toate fazele procesuale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299, art. 302 coroborat cu art. 304 alin. (1) pct. 7, 8, 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Referitor la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. de la 1865, recurenta-pârâtă susține că decizia recurată este nelegală pentru lipsa motivării, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) lit. b), art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ. de la 1865 și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta consideră că omisiunea instanței de a analiza argumentele indicate prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, precum și prin obiecțiunile formulate la răspunsul expertului reprezintă o vătămare adusă dreptului la un proces echitabil și dreptului său la apărare. Mai mult, în cadrul analizei sale, instanța de apel s-a limitat de cele mai multe ori la validarea/preluarea concluziilor unui raport întocmit cu colaborarea ambilor experți care sunt salariați ai Autorității Feroviare Române, care, prin organismul specializat - Organismul de Investigare Feroviar Român - a investigat accidentul feroviar ce face obiectul prezentului dosar, fără a realiza o veritabilă analiză a motivelor de nelegalitate și de netemeinicie ale concluziilor expres argumentate de către CFR S.A. atât prin obiecțiunile formulate, cât și prin concluziile scrise și completarea la concluziile scrise.

Astfel, arată că, din considerentele deciziei recurate, nu rezultă clar și concis motivele pentru care instanța a dat relevanță concluziilor expertizei efectuate în faza procesuală a apelului în detrimentul argumentelor celei întocmite de către expertul desemnat de prima instanță.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că decizia recurată este, pe de o parte, rezultatul unei necercetări a susținerilor părților și a înscrisurilor existente la dosarul cauzei, care a avut drept consecință o greșită interpretare a actului juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865), iar, pe de altă parte, rezultatul unei interpretări și aplicări eronate a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865).

În ceea ce privește expertiza efectuată în faza apelului, învederează instanței de recurs faptul că a formulat obiecțiuni atât la raportul de expertiză, cât și la răspunsul la obiecțiunile tehnice. Cu toate acestea, solicită anularea raportului de expertiză omologat de instanță, întrucât, în opinia sa, expertiza efectuată nu răspunde scopului pentru care a fost încuviințată, conține date eronate, nu răspunde în mod argumentat obiectivelor încuviințate de către instanță.

În continuarea motivării, recurenta prezintă critici cu privire la concluziile reținute de expertul desemnat să efectueze expertiza în faza procesuală a apelului, învederând instanței de recurs că, deși a semnalat prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză faptul că sunt folosite în mod injust fotografii ce nu au legătură cu cauza dedusă judecății, ele fiind prezentate cu titlu de exemplu de către experții din faza apelului, fotografii de la alte accidente, din analiza deciziei civile recurate, rezultă că instanța de apel se rezumă la aceste fotografii care nu au legătură cu evenimentul feroviar ce face obiectul litigiului dedus judecății.

Totodată, afirmă că expertiza tehnică care a stat la baza admiterii apelului de către Curtea de Apel București a conținut multe inadvertențe și supoziții, ceea ce dă o notă de părtinire în favoarea apelantei S.C. A. S.A., motiv pentru care solicită anularea Raportului de expertiză.

Pentru toate aceste argumente, solicită instanței de recurs anularea încheierii din 12 iunie 2018 și refacerea întregului raport de expertiză contabilă, de către un expert independent în specialitatea căi ferate.

În altă ordine de idei, recurenta apreciază că decizia civilă recurată este nelegală și din perspectiva faptului că a fost dată cu încălcarea art. 1000 alin. (1), art. 1082 și art. 1083 C. civ. 1864, art. 58 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, art. 86 și 87 din Instrucția nr. 351/1988, privind întreținerea Tehnică și Repararea Instalațiilor de Semnalizare, Centralizare și Bloc, art. 23 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară si extrajudiciară, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, autoarea prezentului demers judiciar arată că, pe lângă caracteristicile arătate macazului nr. 3 și care au fost reluate de către expertul desemnat din raportul comisiei Organismului de Investigare Feroviar Român, comisia de cercetare a evenimentului și expertul desemnat susțin că, la acest schimbător de cale, trebuia să se utilizeze și schimbătorul de macaz cu cleme dublu(Fd), alcătuit din fixător de vârf (Fv) și unul de milioc(Fm), afirmație prin care se ignoră și se încalcă reglementările art. 86 din Instrucția nr. 351/1988 privind întreținerea Tehnică și Repararea Instalațiilor de Semnalizare, Centralizare și Bloc.

Totodată, recurenta susține că, din considerentele deciziei recurate nu rezultă că au fost analizate condițiile răspunderii pentru fapta lucrului, având în vedere că, pentru existența și angajarea răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. (1) C. civ. de la 1864 trebuie să fie îndeplinite cumulativ trei condiții, două generale, respectiv prejudiciul și raportul de cauzalitate dintre lucru și prejudiciu și una specială, care constă în faptul că lucrul care a cauzat prejudiciul este necesar să se afle în paza juridică a unei persoane. Or, așa cum a stabilit prima instanță prin sentința civilă nr. 1812/11.05.2017, între macazul aflat în infrastructura feroviară, aflat în paza juridică a pârâtei și producerea evenimentului nu a fost constatată existența unei legături de cauzalitate, dimpotrivă, cauza generatoare a accidentului identificată de expert a fost lipsa de întreținere a vagoanelor aparținând proprietarului.

Se mai arată că decizia civilă recurată este nelegală și datorită faptului că, în mod greșit, instanța de apel a reținut ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. Consideră că nu este îndeplinită prima condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv, reclamanta nu a făcut dovada faptei ilicite a societății pârâte, nu a probat existența cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

În altă ordine de idei, recurenta afirmă că, în mod greșit, instanța de apel a înlăturat susținerile sale cu privire la puterea de lucru judecat a soluției date prin Rezoluția de clasare a cauzei din 22.01.2013 în dosarul penal nr. x/2011 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Chișineu Criș, întrucât, în dosarul penal, au fost efectuate cercetări, au fost analizate probe care au condus la concluzia existenței cazului fortuit.

Recurenta mai susține și faptul că decizia civilă recurată a fost dată cu încălcarea art. 1082 C. civ. de la 1864, aplicabil la data producerii evenimentului feroviar, având în vedere că paguba a fost cauzată de un caz fortuit și nu prin culpa pârâtei C.F.R., cum greșit a reținut instanța de apel. Mai mult, făcând trimitere la cele susținute prin apărările formulate atât la instanța de fond, cât și la instanța de apel, recurenta arată că, prin contractul de acces pe infrastructură, C.N.C.F. "CFR" S.A., în calitate de administrator al infrastructurii publice, nu și-a asumat obligația de dezdăunare într-o atare situație.

De asemenea, consideră că decizia civilă recurată a fost dată și cu încălcarea art. 1083 C. civ. de la 1864, conform căruia "Nu poate fi loc la daune-interese când, din o forță majoră sau din un caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce-i era poprit".

Totodată, recurenta susține că decizia civilă recurată a fost dată cu încălcarea art. 58 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, potrivit căruia, asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei în anumite cazuri expres prevăzute, or, potrivit Ordonanței Parchetului, în cauză, a fost constatată incidența cazului fortuit, caz ce înlătură dreptul asigurătorului de a se subroga în dreptul asiguratului chiar și în ipoteza în care nu a existat o hotărâre penală prin care să se fi dispus asupra elementelor menționate de art. 22 C. pen.

Recurenta critică decizia recurată și în ceea ce privește soluția de obligare a sa la plata a 3.000 RON onorariu suplimentar pentru expertul B., ca urmare a admiterii obiecțiunilor formulate.

Totodată, apreciază ca excesiv onorariul de 8000 RON acordat de către instanță expertului în raport de munca depusă, motiv pentru care consideră că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 23 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, potrivit căruia, onorariul final al expertului se stabilește "în funcție de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus și de gradul profesional ori științific al expertului sau al specialistului".

În aceeași ordine de idei, consideră că, prin formularea răspunsului la obiecțiuni, expertul nu a depus un efort suplimentar care să justifice majorarea onorariului cu suma de 6000 RON, întrucât, reiterarea unor concluzii și indicarea punctuală a acestora nu constituie o muncă suplimentară ce ar necesita acordarea unei diferențe de onorariu.

La 1 martie 2019, cu respectarea termenului legal, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, neexistând motive de nelegalitate a deciziei recurate, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Totodată, intimata-reclamantă susține că, în mod greșit, recurenta s-a raportat la C. proc. civ. de la 1865, în condițiile în care acțiunea a fost promovată după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., care se aplică în procesele și executările silite începute după intrarea acestuia în vigoare, conform prevederilor art. 24 C. proc. civ.

La 22 martie 2019, recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor pe fondul cauzei, ca neîntemeiate, reluând, totodată, susținerile din cererea de recurs.

Totodată, pentru situația în care instanța de recurs consideră că prezentul demers judiciar a fost raportat în mod greșit la C. proc. civ. de la 1865, recurenta reîncadrează motivele de recurs în dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Niciuna din părți nu și-a exprimat poziția procesuală față de raportul astfel comunicat.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă, prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă.

Totodată, fiind sub incidența dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Prin rezoluția din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol, părțile fiind citate pentru termenul din 14 iulie 2020, dată la care instanța a rămas în pronunțare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune precizarea că, față de data introducerii acțiunii (20 februarie 2015) și în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora:

"dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare", se constată că, în cauză, sunt incidente dispozițiile C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, care a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, motiv pentru care, instanța supremă se va raporta la dispozițiile C. proc. civ. în vigoare la data introducerii acțiunii.

Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., căruia îi corespunde textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a solicitat instanței de recurs să constate lipsa unei reale motivări a deciziei recurate, prin omisiunea instanței de a analiza argumentele indicate de autoarea recursului, în apel, prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, precum și prin obiecțiunile formulate la răspunsul expertului.

În esență, autoarea recursului susține că, în cadrul analizei sale, instanța de apel s-a limitat la validarea/preluarea concluziilor unui raport de expertiză, fără a realiza o veritabilă analiză a motivelor de nelegalitate și de netemeinice ale concluziilor raportului întocmit, argumentate de recurentă, în apel, atât prin obiecțiunile formulate, cât și prin concluziile scrise și completarea la concluziile scrise.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că autoarea recursului se află în eroare susținând faptul că, din perspectiva art. 304 pct. 7 și art. 261 C. proc. civ. de la 1865, transpuse în art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. (2010) decizia din apel este viciată prin aceea că instanța nu a motivat respingerea obiecțiunilor încuviințate.

În primul rând, în speța de față, cererea asupra căreia instanța se putea pronunța, eventual, în sensul respingerii acesteia, era cererea prin care recurenta a solicitat, în apel, încuviințarea obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză, or, așa cum reiese din dosarul cauzei, instanța de apel a încuviințat cererea de obiecțiuni pe care, ulterior, expertul le-a și analizat.

Totodată, astfel cum rezultă din considerentele încheierii și deciziei atacate, instanța a reținut că, în fața instanței de apel, a fost administrată proba cu expertiza în specialitatea exploatare căi ferate, locații și material rulant care a avut ca obiectiv să stabilească cauzele și modul de producere a accidentului feroviar din data de 01.04.2011 pe raza de activitate a Sucursalei Regionale CFR Timișoara, în stația Chișineu Criș, fiind depus la dosarul cauzei raportul de expertiză întocmit de expertul B. și răspunsul la obiecțiunile încuviințate de instanță.

Totodată, Înalta Curte constată că, în cuprinsul încheierii recurate, aferente ședinței din 12 iunie 2018, instanța de apel și-a motivat respingerea obiecțiunilor formulate de intimata-pârâtă la răspunsul la obiecțiuni al expertului, reținând că o parte din acestea nici măcar nu sunt obiecțiuni, ci aprecieri pe care intimata-pârâtă le-a făcut cu privire la opinia exprimată de expert în cuprinsul raportului de expertiză.

Având în vedere că instanța nici măcar nu a reținut în totalitate obiecțiunile intimatei ca fiind veritabile obiecțiuni, ci le-a calificat drept aprecieri pe care intimata-pârâtă le-a făcut cu privire la opinia exprimată de expert în cuprinsul raportului de expertiză, nici nu avea cum să argumenteze respingerea a ceva ce nici nu a putut califica drept obiecțiune. De altfel, respingerea unor obiecțiuni nici nu ar presupune faptul că instanța ar avea obligația să le analizeze în mod exhaustiv.

Așadar, faptul că instanța nu a motivat, conform așteptărilor recurentei, respingerea obiecțiunilor formulate atât la raportul de expertiză, cât și la răspunsul expertului la obiecțiuni, alegând să nu își formeze convingerea achiesând la obiecțiunile formulate de recurentă, în apel, nu constituie o critică de nelegalitate în sensul avut în vedere de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. ce are corespondent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (2010), întrucât acest articol vizează lipsa desăvârșită a motivării sau insuficienta motivare față de unele capete de cerere sau cereri adiționale ori incidentale care își găsesc soluția în dispozitiv, ceea ce nu este cazul în speță.

Prin urmare, critica urmează a fi înlăturată.

Cu referire la următoarele critici, prin care recurenta afirmă că decizia recurată este, pe de o parte, rezultatul unei necercetări a susținerilor părților și a înscrisurilor existente la dosarul cauzei care a avut drept consecință o greșită interpretare a actului juridic dedus judecății, iar, pe de altă parte, este rezultatul unei interpretări și aplicări eronate a legii, Înalta Curte reține că acestea nu sunt veritabile critici de nelegalitate, întrucât, prin modul în care recurenta a ales să își argumenteze criticile, făcând o analiză detaliată a expertizei efectuate în apel și reluând propriile interpretări transpuse în obiecțiunile formulate în acea etapă procesuală, aceasta tinde, în realitate, la o operațiune de apreciere a probelor, demers inadmisibil și, totodată, incompatibil cu specificul căii extraordinare de atac a recursului.

Mai mult decât atât, se remarcă faptul că, în cadrul aceleiași critici, recurenta face aprecieri inclusiv asupra obiectivității expertizelor tehnice, învederând instanței de recurs faptul că experții tehnici, atât cel judiciar, cât și cel al părții (reclamantei) sunt foști sau actuali angajați ai Autorității Feroviare Române, care, la acea dată, erau tot salariați ai acestei instituții ce avea în structură și Organismul de Investigare Feroviar Român, cel care a asigurat investigarea accidentului produs, conform H.G. nr. 117/2010, aspect care, în opinia recurentei, este de natură a afecta obiectivitatea experților.

Considerând, așadar, că față de cele prezentate, expertiza tehnică care a stat la baza admiterii apelului a conținut multe inadvertențe și supoziții, recurenta solicită anularea încheierii din 12 iunie 2018 și refacerea întregului raport de expertiză de către un expert independent în specialitatea căi ferate.

Dincolo de faptul că punerea în discuție, în acest moment procesual, a lipsei de obiectivitate a experților este un demers ce nu își poate găsi rezolvare în condițiie în care recurenta nu a uzat, în apel, de instituția recuzării expertului, conform art. 332 C. proc. civ., fiind, astfel, decăzută din acest drept, recurenta tinde, în realitate, la admiterea obiecțiunilor formulate în apel și, pe cale de consecință, la anularea expertizei efectuate în acea etapă procesuală.

Însă, față de conținutul art. 494 C. proc. civ. (2010) care stabilește regulile privind judecata în recurs, dispozițiile art. 264 din același cod, care reglementează aprecierea probelor, sunt potrivnice celor cuprinse în Secțiunea 1 din Capitolul III al Codului de procedură, dedicată căii extraordinare de atac a recursului, fiind, astfel, inaplicabile în această etapă procesuală.

Așa fiind, Înalta Curte va înlătura, pe cale de consecință, și aceste critici.

Nu în ultimul rând, recurenta a criticat decizia instanței de apel ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 1000 alin. (1), art. 1082 și art. 1083 C. civ. de la 1864, art. 58 din Legea nr. 136/1995, art. 86-87 din Instrucția nr. 351/1998 privind Întreținerea Tehnică și Repararea Instalațiilor de Semnalizare, Centralizare și Bloc, precum și a art. 23 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară.

Cu referire la aplicarea greșită a art. 1000 alin. (1) C. civ. (1864), recurenta susține că, din considerentele deciziei recurate, nu rezultă că au fost analizate condițiile răspunderii pentru fapta lucrului, având în vedere că, pentru o astfel de răspundere, recurenta arată că trebuie să fie îndeplinite cumulativ trei condiții, două generale, prejudiciul și raportul de cauzalitate dintre lucru și prejudiciu și una specială care constă în faptul că lucrul care a cauzat prejudiciul să se afle în paza juridică a unei persoane.

În susținerea criticii astfel formulate, recurenta arată că, așa cum a stabilit prima instanță, între macazul aflat în infrastructura feroviară, aflat în paza juridică a pârâtei și producerea evenimentului nu a fost constatată existența unei legături de cauzalitate, dimpotrivă, cauza identificată de expert ca fiind generatoare a accidentului fiind lipsa de întreținere a vagoanelor aparținând proprietarului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, pentru a supune atenției instanței de control judiciar un astfel de motiv de nelegalitate, nu este suficient ca partea care îl invocă să facă trimitere, în mod formal, la o normă de drept material pretins a fi fost încălcată sau aplicată greșit, ci, este necesar ca, în susținerea unui astfel de motiv, să fie aduse critici de nelegalitate, și nu critici care să vizeze netemeinicia deciziei recurate, având ca unic argument aspecte factuale extrase din raportul de expertiză de la prima instanță, asupra cărora un expert și-a exprimat o părere care, la acea vreme, era întrutotul favorabilă pârâtei, actualmente recurentă.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește incidența în speță a dispozițiilor art. 1000 alin. (1) C. civ. (1864), instanța de apel a arătat că, prin sentința primei instanțe, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, iar aceasta din urmă nu a criticat această soluție prin intermediul unei căi de atac, astfel încât, Curtea a reținut considerentele primei instanțe în sensul că reclamanta a dovedit conceptul de "pază juridică" a infrastructurii, aceasta fiind suficientă pentru cercetarea condițiilor răspunderii pentru fapta lucrului; că însăși pârâta a anexat, la dosar, contractul de concesiune a infrastructurii de transport feroviar (în care figurează în calitate de concesionar), contract din care rezultă concesionarea bunurilor proprietate publică a statului, în scopul exploatării în mod direct și pe răspundere sa, de către concesionar. De asemenea, necontestată în cauză (astfel că va fi reținută ca atare) este și împrejurarea reținută de prima instanță în sensul că asiguratul pârâtei era proprietarul bunurilor avariate (cele patru vagoane).

Față de cele arătate, Curtea a constatat că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind astfel îndeplinită condiția potrivit căreia lucrul care a cauzat prejudiciul trebuie să se afle în paza juridică a acesteia.

Prin urmare, având în vedere că instanța de apel a motivat în această manieră reținerea răspunderii pentru fapta lucrului în sarcina pârâtei, recurenta-pârâtă ar fi trebuit să combată o astfel de motivare cu argumente de drept și nu așa cum a fost arătat mai sus, redând aprecierile unui expert.

Pentru identitate de rațiune, aceleași argumente sunt pe deplin valabile și în ceea ce privește motivul de recurs ce vizează întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, reținută, în opinia recurentei, în mod greșit, de instanța de apel și în sprijinul căreia autoarea prezentului demers judiciar aduce tot argumente de netemeinicie, ce țin de materialul probator administrat în cauză de prima instanță, în baza căruia tribunalul și-a întemeiat soluția.

În plus, în încercarea de a invoca drept cauză exoneratoare de răspundere, cazul fortuit, recurenta susține că, în mod greșit, instanța de apel a înlăturat susținerile CFR cu privire la puterea de lucru judecat a soluției date în dosarul penal nr. x/2011 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Chișineu Criș, soluționat prin Rezoluția de clasare a cauzei din 22.01.2013, pe motiv că există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv, cazul fortuit.

În acest sens, recurenta afirmă că, și în această ipoteză, în care instanța de apel nu a reținut puterea de lucru judecat a Rezoluției de clasare, Curtea trebuia să rețină existența cazului fortuit, având în vedere faptul că, în dosarul penal, au fost efectuate cercetări, au fost analizate probe care au condus la concluzia existenței cazului fortuit.

Fără a relua argumentele aduse de instanța de apel care sunt întrutotul corecte, față de susținerea recurentei în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să rețină existența cazului fortuit, chiar dacă nu a recunoscut puterea de lucru judecat a rezoluției de clasare, Înalta Curte învederează că, deși, sub aspectul răspunderii penale, a fost reținută prezența cazului fortuit ca și cauză care înlătură caracterul penal al faptei, în plan civil, autorul va fi ținut să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri.

Prin urmare, având în vedere că macazul defect și neîntreținut făcea parte din infrastructura feroviară aflată în paza juridică a recurentei-pârâte, care trebuia să se îngrijească de buna funcționare a acestuia, în mod corect, instanța de apel a reținut că, în speță, nu se poate pune problema unei cauze de nerăspundere a pârâtei în condițiile în care, în materia răspunderii pentru "fapta lucrului", numai forța majoră are efecte exoneratoare de răspundere, nu și cazul fortuit.

Față de cele mai sus arătate, vor fi respinse criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1082-1083 C. civ., art. 58 din Legea nr. 136/1995.

Cât privește pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 86-87 din Instrucția nr. 351/1998, instanța supremă constată că recurenta indică încălcarea respectivelor norme făcând trimitere la o afirmație pe care ea însăși o atribuie comisiei de cercetare a evenimentului și expertului desemnat, și nicidecum instanței de apel care a pronunțat decizia recurată. Cu toate că afirmația inserată în raportul OIFER a fost reținută de instanță, autoarea recursului se rezumă la a reda conținutul textelor legale pretins a fi fost încălcate de către instanța de apel, fără a indica în ce a constat în mod concret încălcarea respectivelor articole din actul intitulat Instrucția 351/1988.

Având în vedere că, în lipsa unor critici concrete, instanța de recurs nu se poate substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte va înlătura criticile ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 86-87 din Instrucția nr. 351/1998.

O ultimă critică vizează soluția de obligare a CFR S.A. la plata a 3000 de RON reprezentând onorariu suplimentar expert, dispusă de instanța de apel, în accepțiunea recurentei, cu încălcarea art. 23 din O.G. nr. 2/2000.

Recurenta susține că formularea răspunsului la obiecțiuni nu a necesitat un efort suplimentar din partea expertului care să justifice majorarea onorariului cu suma de 6000 de RON, motiv pentru care apreciază onorariul majorat ca fiind excesiv de mare în raport de munca efectiv prestată, decizia recurată fiind, astfel, nelegală.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit celor consemnate în încheierea de ședință din 12 iunie 2018, majorarea onorariului de expert a fost dispusă după ce instanța a pus, în prealabil, în discuția părților, cererea de majorare a onorariului de expert, ocazie cu care reprezentantul intimatei-pârâte a opinat în sensul că, față de orele alocate conform devizului de lucrări, onorariul trebuie puțin cenzurat, însă lasă la aprecierea instanței soluționarea cererii de majorare a onorariului de expert.

Conform aceleiași încheieri de ședință, instanța a deliberat asupra cererii de stabilire a onorariului definitiv, în condițiile art. 23 din O.G. nr. 2/2000, stabilindu-l la valoarea de 8000 de RON, reținând, totodată, și faptul că, în cauză, trenurile nemaiaflându-se în poziția în care au deraiat, nu a fost necesară o deplasare la fața locului. S-a mai reținut că au fost achitați 2000 de RON de către reclamantă, urmând ca diferența de 6000 de RON să fie achitată în cuantum egal, de câte 3000 de RON, de către fiecare dintre părți, având în vedere că au fost încuviințate obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de către pârâtă.

Având în vedere că instanța a motivat soluția adoptată în privința cererii de majorare a onorariului de expert, reținând inclusiv starea de fapt de la acel moment care nu a mai necesitat o deplasare la fața locului, precum și faptul că au fost încuviințate obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de către pârâtă, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a examinat cererea prin prisma dispozițiilor art. 23 din O.G. nr. 2/2000, dând eficiență dispozițiilor legale mai înainte arătate. Așa fiind, Înalta Curte urmează a înlătura criticile recurentei ce vizează majorarea onorariului de expert dispusă prin încheierea de ședință din 12 iunie 2018.

Constatând, așadar, că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. împotriva încheierii din 12 iunie 2018 și deciziei civile nr. 1904/A din 9 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. împotriva încheierii din 12 iunie 2018 și deciziei civile nr. 1904/A din 9 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iulie 2020.