ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1658/2019

Ședința publică din data de 8 octombrie 2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 26 martie 2015 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 27 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 1.746.995,11 RON, încasată de pârâtă de la B.E.J. B., în dosarul de executare nr. 636/2010, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală până la data plății, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1615 C. civ., precum și art. 192 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 2 decembrie 2015, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin cererea depusă la 17 februarie 2016, reclamanta a precizat că temeiul juridic al acțiunii îl constituie dispozițiile art. 998-999 C. civ. din 1864, care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Prin sentința civilă nr. 1657/2016 din 16 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.A.

Împotriva sentinței primei instanțe, COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii excepției prescripției extinctive și admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 2202 din 12 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii excepției prescripției extinctive și admiterii acțiunii, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3, art. 7 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și art. 562 C. proc. civ. din 1865, incidente în prezenta cauză.

În concret, autoarea recursului a criticat considerentul prin care instanța de apel a reținut că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă la 14 iunie 2011, când a fost introdusă contestația la executare ce a format obiectul dosarului nr. x/2011

În combaterea acestui considerent, autoarea recursului a susținut că nu cunoștea partea responsabilă de paguba creată, la data anterior evocată. În acest sens, a arătat că executarea silită a fost demarată prin poprirea sumelor de bani datorate de operatorii financiari cu care recurenta-reclamantă se afla în raporturi contractuale, motiv pentru care contestația la executare a fost formulată în contradictoriu și cu terții popriți.

În aceste condiții, a subliniat că este greșită concluzia instanței de apel, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă la 14 iunie 2011, când recurenta-reclamantă a cunoscut partea responsabilă de paguba pricinuită, întrucât la acea dată nu cunoștea partea respectivă.

Autoarea recursului a arătat că B.E.J. B. nu i-a restituit sumele achitate în plus, acestea fiind restituite terțului poprit A. S.A., cu nerespectarea art. 562 C. proc. civ. din 1865.

Aceeași parte a susținut că a luat cunoștință de numele părții care a cauzat paguba la 28 martie 2012, în urma depunerii întâmpinării de către C. S.R.L. în dosarul nr. x/2011. Din conținutul întâmpinării rezulta că B.E.J. B. a restituit terțului poprit A. S.A. sumele achitate peste debitul datorat, respectiv suma de 1.746.995,11 RON, prin O.P. nr. x din 6 iunie 2011.

În consecință, recurenta-reclamantă a subliniat că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data depunerii întâmpinării în dosarul nr. x/2011, respectiv la 28 martie 2012.

În final, aceeași parte a conchis că excepția prescripției extinctive a fost în mod greșit admisă, întrucât acțiunea a fost formulată la 26 martie 2015, iar termenul de prescripție s-ar fi împlinit la 28 martie 2015.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 30 mai 2018, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, a susținut, în esență, că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă la 14 iunie 2011, întrucât la acea dată recurenta-reclamantă ar fi trebuit să cunoască că are de recuperat de la intimata-pârâtă suma de 1.746.995,11 RON.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare la 22 iunie 2018, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 8 octombrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, s-a solicitat admiterea căii de atac și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii excepției prescripției extinctive și admiterii acțiunii. Or, art. 497 C. proc. civ. nu reglementează soluția de modificare a hotărârii recurate, în caz de admitere a recursului.

Recurenta-reclamantă susține, în esență, că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă la 28 martie 2012, întrucât la acest moment a luat cunoștință de numele părții care a cauzat paguba, în urma depunerii întâmpinării în dosarul nr. x/2011, motiv pentru care acest termen nu era împlinit la data introducerii acțiunii. În acest sens, autoarea recursului a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 3, art. 7 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, intimata-pârâtă susține, în esență, că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă la 14 iunie 2011, întrucât la acea dată recurenta-reclamantă ar fi trebuit să cunoască că are de recuperat suma de 1.746.995,11 RON de la intimata-pârâtă.

Așadar, chestiunea aflată în divergență și de care depinde soluționarea prezentului recurs vizează stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă.

În legătură cu această chestiune, instanța supremă constată că acțiunea introductivă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. din 1864, care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În aceste condiții, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă se determină prin raportare la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Conform acestui text de lege, "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atît paguba cît și pe cel care răspunde de ea".

Acest text de lege instituie două momente alternative în funcție de care se calculează termenul de prescripție, în cazul acțiunii în răspundere civilă delictuală.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv.

Cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Recurenta-reclamantă își fundamentează motivul de recurs pe concluzia că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea.

Ca atare, autoarea recursului se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracție că art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 reglementează și un moment obiectiv, în funcție de care se calculează termenul de prescripție extinctivă.

Relevante pentru determinarea momentului obiectiv sunt considerentele, prin care instanța de apel a reținut că: reclamanta, deși afirmase expres încă de la 14 iunie 2011 - data introducerii contestației la executare - că sumele colectate de la terții popriți depășeau cu mult valoarea creanței și deși putea verifica cine, cum, în ce ordine efectuase aceste plăți, dacă eventual se restituiseră anumite sume și către cine, deci trebuia că cunoască paguba și pe cel ce răspundea de ea, a stat în pasivitate de la acel moment mai mult de 3 ani și 9 luni, situație pe care legiuitorul o sancționează cu prescripția.

Cum determinarea momentului obiectiv s-a făcut de către instanța de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, rezultă că data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea vizează o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce se impune a fi respectată și în recurs, în cadrul căruia se examinează numai legalitatea hotărârii recurate.

Prin urmare, termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al formulării contestației la executare în dosarul nr. x/2011, respectiv la 14 iunie 2011, când recurenta-reclamantă trebuia să cunoască atât paguba (executarea unor sume peste limita legală), cât și pe cel care răspunde de ea (terțul poprit căruia i-au fost restituite sumele), conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În plus, autoarea recursului a invocat prin cererea de recurs incidența în prezenta cauză a dispozițiilor art. 3, art. 7 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Or, invocând incidența unor dispoziții din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă acreditează implicit concluzia că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2011, respectiv înainte de 1 octombrie 2011. Relevante în acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ. care prevăd că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Având în vedere că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la 14 iunie 2011, fără să fi intervenit vreun caz de suspendare sau întrerupere, în sensul art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, rezultă că acest termen s-a împlinit la 14 iunie 2014.

Prin urmare, formularea acțiunii la 26 martie 2015 s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiunea în angajarea răspunderii civile delictuale stingându-se prin prescripție, conform art. 1 alin. (1) din același act normativ.

Critica recurentei-reclamante, în sensul că restituirea către terțul poprit a sumelor achitate în plus s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 562 C. proc. civ. din 1865, depășesc prezentul cadru procesual, întrucât vizează aspecte privind executarea silită.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. împotriva deciziei civile nr. 2202 din 12 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2019.