PRIMĂ DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 30277/07 prezentată de Mario Jorge LEANDRO DA SILVA împotriva Luxemburgului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 16 octombrie 2008 într-o cameră compusă din Christos Rozakis, președinte, Nina Vajić, Khanlar hagiev, Dean Spielmann, Sour Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolau, judecători și a lui Søren Nielsen, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 iulie 2007, după ce a intenționat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Mario Jorge Leandro Da Silva, este un cetățean portughez, născut în 1964 și rezident în Mondorf the Bains. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Din dosar rezultă că reclamantul, care a desfășurat o activitate comercială de vânzare și cumpărare de mașini sub denumirea de Autopei Op der Biff A fost închiriat de la soții R. o clădire situată în Bascharage Avenue din Luxemburg. El a folosit această clădire ca atelier, sală de expoziții și birou. La 13 noiembrie 1990, compania Automarket a solicitat de la administrația podurilor și pantofilor autorizația de a amenaja locul de expunere de-a lungul trotuarului și pereților de incintă. La 5 martie 1991, ministrul lucrărilor publice a aprobat autorizația solicitată, supunându-i-o în diferite condiții. Nouă ani mai târziu (la o dată care nu rezultă în mod clar din dosar), municipalitatea a autorizat amenajarea unui tunel de ieșire dintr-un supermarket în imediata vecinătate a exploatării comerțului reclamantului. În acest context, autoritățile au dispus reclamantului să retragă expunerea vehiculelor sale pe o bandă de 1,20 metri, făcând parte, în opinia lor, din domeniul public. Partea interesată care refuza să retragă vehiculele, pe motiv că banda era inclusă în terenul închiriat, a urmat un litigiu important. Procedura privind delimitarea terenului închiriat de solicitant pentru exploatarea comerțului său Geometrul D. al administrației cadastrului a efectuat, la 22 august 2000, măsurători pentru a stabili limitele terenului închiriat de solicitant și a elaborat un plan de situație. La 12 octombrie 2000, administrația comunală a solicitat reclamantului să deblocheze terenul public înainte de 23 octombrie 2000. Octombrie 2000, reclamantul a precizat că partea de teren era necesară pentru exploatarea comerțului său și a refuzat să retragă vehiculele. La 20 decembrie 2000, administrația podurilor și pantofilor l-a rugat la rândul său pe solicitant să dezlege domeniul public înainte de 1 ianuarie 2001. Lucrările pentru amenajarea tunelului au început la 8 ianuarie 2001. La 14 martie 2001, administrația podurilor și papucilor l-a revocat pe solicitant. În plus, aceasta a afirmat că permisiunea de a călători din 5 martie 1991, care impunea ca accesul la comerț să fie cu o lățime mai mică de cinci metri, nu fusese realizată, i-a ordonat reclamantului să reducă accesul la comerț înainte de 16 martie 2001. La 15 martie 2001, reclamantul s-a opus domeniului public și a subliniat că singura deschidere pe drumul public de care dispunea era cu o lățime mai mică decât accesul autorizat în conformitate cu permisiunea din 5 martie 1991. Printr-o ordonanță din 7 mai 2001, judecătorul de recurs a respins o cerere depusă de municipalitate în vederea condamnării reclamantului de a elimina vehiculele care se opun domeniului public. La 17 mai 2001, administrația comunală a însemnat un citat în limitare la soțul R., la stat, la auto-piață, precum și la compania care exploatează supermarketul. La 13 iulie 2001, judecătorul pentru pace i-a ordonat expertului M. să delimiteze terenul de teren al soților R. în raport cu domeniul public. La 4 noiembrie 2002, expertul M. a recomandat alte limite decât cele reținute de către geometrul D. Expertul a explicat că: în comparație cu limita frontului de trecere, materializată de inginerul [D.] al administrației cadastrului, ea este îndepărtată de la aproximativ 1,20 metri spre tunelul de ieșire [din supermarket] (...) Într-o hotărâre din 14 martie 2003, judecătorul de pace a ordonat, la cererea soților R., a administrației comune și a statului, stabilirea bornelor în conformitate cu modalitățile prevăzute de expertul Dl. Judecător a declarat judecata comună comerțului reclamantului și societății care exploatează supermarketul. Într-un raport din 30 aprilie 2003, municipalitatea Bascharage reține că expertul M. ar plasa bornele în mai și că, după numirea antreprenorului pentru a reface Avenue de Luxemburg, podurile și încălțămintea ar contacta supermarketul pentru a finaliza partea rămasă în dificultate de-a lungul Automarket. La 3 decembrie 2003, administrația podurilor și papucilor i-a reamintit reclamantului că trebuia să solicite o nouă autorizație de călătorie, deoarece autorizația din 5 martie 1991 a încetat să producă efecte nerespectând condițiile; din dosarul pe care șantierul de construcții l-a încheiat până în martie 2004. Acțiunea în răspundere condusă de reclamant împotriva statului și administrației locale La 13 iunie 2003, reclamantul și societatea Autopiață au atribuit statului și administrației locale Bascharage în răspundere pentru funcționarea defectuoasă a serviciului administrativ. Cererea s-a bazat în principal pe art. 1 alineatul (1) din Legea din 1 iunie 2003 Septembrie 1988 privind responsabilitatea statului și a colectivităților publice (denumită în continuare "legea din 1988") și subsidiară la articolele 1382 și 1383 din Codul civil și chiar mai subsidiară la art. 1 alineatul (2) din Legea din 1988. La 16 noiembrie 2005, Tribunalul raional de apel în materie civilă a respins mijloacele de incompetență și inadmisibilitate ridicate de părțile pârâte și a rezervat surplusul. În urma unui schimb de scrisori între judecătorul de punere în funcțiune și reprezentanții părților, au fost depuse concluzii la 2 martie, 15 mai și 16 octombrie 2006. În măsura în care, între timp, falimentul societății Autopiață fusese declarat prin hotărârea din 28 iulie 2006, curatorul s-a constituit în locul avocatului care reprezenta societatea. La 24 ianuarie 2007, instanța a pronunțat închiderea anchetei cauzei și a trimis-o înapoi la ședința pledoariilor din 2 mai 2007. Tribunalul și-a dat sentința la 18 iunie 2007. Judecătorii au analizat mai întâi acțiunea îndreptată împotriva statului. Considerând că reclamantul rămânea în imposibilitatea de a dovedi vreo greșeală sau neglijență din partea statului, ei au respins cererea sa bazată pe art. 1 alineatul (1) din Legea din 1988 și din articolele 1382 și 1383 din Codul civil. În ceea ce privește acțiunea în răspundere împotriva statului în temeiul celui de-al doilea paragraf al articolului 1 din Legea din 1988, judecătorii au reținut că șantierul referitor la lucrările importante de vizită a durat din 2001 până în 2004 și a făcut dificilă accesul la garajul exploatat de solicitant. ; au numit un expert pentru a determina dacă presupusul prejudiciu suferit de recurent ar putea fi considerat special și excepțional în sensul legii. În cele din urmă, judecătorii au respins, din ambele unghiuri, cererea formulată de reclamant împotriva comunei. La 22 august 2007, reclamantul a solicitat hotărârea din 18 august 2007 Iunie 2007, pe motiv că îi cauza erori și obiecțiuni pentru că nu l-a urmat în concluziile sale. Curtea nu dispune de alte informații cu privire la această procedură. Dreptul intern relevant art. 1 din Legea din 1 septembrie 1988 privind răspunderea civilă a statului și a colectivităților publice ( (a) prevede posibilitatea de a iniția acțiuni în răspundere pentru eroare (a se vedea alin. (1)) și fără culpă (a se vedea alin. (2)) [Alinea 1] Statul și alte persoane juridice de drept public răspund, fiecare în cadrul misiunilor sale de serviciu public, la orice prejudiciu cauzat de funcționarea defectuoasă a serviciilor lor, atât administrative, cât și judiciare, sub rezerva autorității de lucru judecat. [Alinea 2] Cu toate acestea, atunci când ar fi inechitabil, având în vedere natura și scopul actului generator al prejudiciului, să se lase prejudiciul suferit în sarcina administratorului, despăgubirea se datorează chiar și în absența unei dovezi a unei funcționări defectuoase a serviciului, cu condiția ca prejudiciul să fie special și excepțional și să nu fie imputabil unei erori a victimei. În conformitate cu articolele 1382 și 1383 din Codul Civil, orice greșeală sau neglijență implică responsabilitatea autorului său. Aceste dispoziții se citesc astfel cum urmează art. 1382 Orice fapt al omului, care cauzează o pagubă, îl obligă pe cel din greșeala căruia a ajuns, să îl repare. art. 1383 Fiecare este răspunzător pentru prejudiciul pe care l-a cauzat nu numai din cauza faptului său, ci și din cauza neglijenței sau a neglijenței sale. GRIEFS invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Tot din perspectiva articolului 6 din Convenție, reclamantul reproșează judecătorilor că, în hotărârea lor din 18 iunie 2007, a respins anumite capete ale cererii sale. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul consideră că disfuncționalitățile autorităților naționale au cauzat un prejudiciu important comerțului său și consideră că a suferit consecințele erorilor de măsurare comise de administrația cadastrului în cadrul lucrărilor de amenajare a tunelului supermarketului în imediata vecinătate a exploatării comerțului său. Invocând în cele din urmă articolele 14 și 17 din convenție, reclamantul a criticat autoritățile pentru că i-a ordonat în mod greșit să despacheteze terenul în cadrul lucrărilor de călătorie și, prin urmare, să fi comis abuzuri de putere și să privilegieze interesele supermarketului față de cele ale comerțului său. În al doilea rând, în fața refuzului său de a ceda ordinului de eliberare a terenului, autoritățile ar fi inițiat acțiuni de intimidare care ar fi dus la o depresie profundă; prin urmare, consideră că a suferit o încălcare a dreptului său la respectarea vieții private și de familie, contrar art. 8 din Convenție. Reclamantul susține că durata procedurii civile nu respectă principiul termenului rezonabil. Acesta invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, care se citește și urmează oricărei persoane dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea consideră că este necesar să se facă distincție între două perioade pentru a analiza acest motiv. O primă perioadă privește procedura privind delimitarea terenului închiriat de solicitant, care s-a încheiat cu o decizie a judecătorului de pace din 14 martie 2003. Reclamantul nu și-a prezentat cererea în fața Curții decât la 10 iulie 2007, adică mai mult de La șase luni de la decizia respectivă, această parte a plângerii este întârziată și, prin urmare, trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Cea de-a doua perioadă se referă la acțiunea în răspundere condusă de reclamant împotriva statului și administrației comune. Această procedură a început la 13 iunie 2003 și nu este finalizată în prezent. Într-adevăr, pe de o parte, un expert a fost numit la 18 iunie 2007 în cadrul cererii împotriva statului pe baza celui de-al doilea paragraf al articolului 1 din legea din 1988 și, pe de altă parte, cauza este pendinte în fața Curții de Apel pentru restul cererii. În aceste circumstanțe și în situația actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei părți a plângerii și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În continuare, recurentul pune în discuție soluția reținută de tribunalul districtual în hotărârea sa din 18 iunie 2007. Considerând că judecătorii l-au exonerat pe nedrept de acțiunea sa în răspundere împotriva statului și a comunei, invocă art. 6 din convenție. În primul rând, Curtea, reamintind că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, constată că, în urma cererii adresate de reclamant împotriva hotărârii în litigiu, cauza este încă în curs de desfășurare. Cu toate acestea, Comisia nu consideră că este necesar în acest caz să soluționeze problema, deoarece, în orice caz, consideră că acest motiv trebuie declarat inadmisibil din motivele următoare. Curtea amintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, este competentă numai pentru a asigura respectarea Convenției europene a drepturilor omului. Prin urmare, aceasta nu este competentă să se pronunțe ca instanțe din fond mai degrabă decât să se pronunțe asupra temeiniciei pretențiilor și a tezelor părților aflate în litigiu într-unul dintre statele membre sau să ia în considerare o instanță de apel în ordinea juridică internă dacă faptele au fost sau nu bine stabilite de instanțele naționale. Pe de altă parte, Curtea trebuie să constate că decizia în litigiu a intervenit în urma unei proceduri contradictorii în cursul căreia reclamantul a putut contesta mijloacele dezvoltate de părțile adverse și a invocat toate argumentele și observațiile pe care le-a considerat necesare. Judecătorii de primă instanță au apreciat credibilitatea diferitelor mijloace de probă prezentate în lumina circumstanțelor cauzei și și-au motivat în mod corespunzător decizia în această privință. În același timp, simpla neînțelegere a reclamantului cu anumite aspecte ale hotărârii judiciare nu poate fi suficientă pentru a concluziona că procedura nu a fost echitabilă. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu comercial important în cadrul lucrărilor de amenajare a tunelului supermarketului în imediata vecinătate a exploatării comerțului său, din cauza disfuncționalităților de care ar fi dat dovadă autoritățile naționale și invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citește astfel Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne: orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție are drept scop să o menajeze în principiu statelor contractante : evitarea sau corectarea presupuselor încălcări. Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare (a se vedea, de exemplu, Mifsud c. Franța (dec.) [GC], n 57220/00, CEDO 2002-X). În cazul de față, reclamantul a introdus o acțiune în răspundere împotriva statului și a administrației locale prin reducerea funcționării defectuoase a serviciilor lor. Forța este de a reaminti că procedura care a urmat este în prezent pendinte. Într-adevăr, în primul rând, un expert a fost numit la 18 iunie 2007 pentru a stabili, în cadrul cererii îndreptate împotriva statului pe baza celui de-al doilea paragraf al articolului 1 din Legea din 1988, dacă presupusul prejudiciu suferit de solicitant ar putea fi considerat special și excepțional Această expertiză este în curs de desfășurare. Apoi, în ceea ce privește restul cererii reclamantului, cauza este pendinte în fața Curții de Apel. Prin urmare, cauza privind prejudiciul comercial suferit ca urmare a pretinselor disfuncționalități este prematură și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. În cele din urmă, reclamantul susține, în temeiul articolelor 14 și 17 din convenție, că autoritățile au abuzat de putere și au privilegiat interesele supermarketului față de cele ale comerțului său, ordonându-i să despacheteze terenul în cadrul lucrărilor în litigiu. De asemenea, raportul arată că, din cauza refuzului său de a ceda ordinului de despărtire a terenului, acesta a făcut obiectul unor măsuri de intimidare care l-au cuprins într-o depresie și, prin urmare, consideră că este victima, din perspectiva articolului 8 din convenție, a unei încălcări a dreptului său la viață privată și de familie. deținerea și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio aparență de încălcare a acestor drepturi și libertăți garantate de Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea plângerii reclamantului întemeiat pe durata procedurii în răspundere pe care reclamantul a inițiat-o la 13 iunie 2003 împotriva statului și administrației comune Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
30273/07
présentée par Mario Jorge LEANDRO DA SILVA
contre le Luxembourg
La Cour européenne des droits de l'homme (première section), siégeant le 16 octobre 2008 en une chambre composée de
:
Christos Rozakis,
président,
Nina Vajić,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
juges
et de Søren Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 juillet 2007,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mario Jorge Leandro Da Silva, est un ressortissant portugais, né en 1964 et résidant à Mondorf les Bains.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Il résulte du dossier que le requérant, qui exerçait une activité de commerce de vente et achat de voitures sous la dénomination «
Automarché Op der Biff
» (ci-après «
Automarché
»), avait pris en location auprès des époux R. un bâtiment localisé à Bascharage dans l'avenue de Luxembourg. Il utilisait cet immeuble comme atelier, salle d'exposition et bureau.
Le 13 novembre 1990, la société Automarché demanda auprès de l'administration des ponts et chaussées l'autorisation d'aménager la place d'exposition longeant le trottoir ainsi que les murs d'enceinte. Le 5 mars 1991, le ministre des Travaux publics accorda l'autorisation sollicitée en la soumettant à différentes conditions.
Neuf ans plus tard (à une date qui ne résulte pas clairement du dossier), la commune autorisa l'aménagement d'un tunnel de sortie d'un supermarché dans le voisinage immédiat de l'exploitation du commerce du requérant. Dans ce contexte, les autorités ordonnèrent au requérant de retirer l'exposition de ses véhicules sur une bande de 1,20 mètre, faisant partie, selon elles, du domaine public. L'intéressé refusant de retirer les véhicules, au motif que la bande était incluse dans le terrain qu'il louait, un important litige s'ensuivit.
1.
Procédure relative à la délimitation du terrain loué par le requérant pour l'exploitation de son commerce
Le géomètre D. de l'administration du cadastre effectua, le 22 août 2000, des mesurages pour fixer les limites du terrain loué par le requérant et dressa un plan de situation.
Le 12 octobre 2000, l'administration communale demanda au requérant de «
déblayer le terrain public
» avant le 23 octobre 2000. Le 19
octobre 2000, le requérant précisa que la partie du terrain était nécessaire à l'exploitation de son commerce et refusa de retirer les véhicules.
Le 20 décembre 2000, l'administration des ponts et chaussées pria à son tour le requérant de dégager le domaine public avant le 1
er
janvier 2001.
Les travaux pour l'aménagement du tunnel démarrèrent le 8
janvier 2001.
Le 14 mars 2001, l'administration des ponts et chaussées relança le requérant. Exposant par ailleurs que la permission de voirie du 5 mars 1991, qui imposait que l'accès vers le commerce soit d'une largeur inférieure à cinq mètres, n'avait pas été réalisée, elle ordonna au requérant de réduire l'accès vers son commerce avant le 16 mars 2001. Le 15 mars 2001, le requérant contesta empiéter sur le domaine public et souligna que la seule ouverture sur la voie publique dont il disposait était d'une largeur inférieure à l'accès autorisé suivant la permission du 5 mars 1991.
Par une ordonnance du 7 mai 2001, le juge des référés rejeta une demande présentée par la commune en vue de la condamnation du requérant à enlever les véhicules empiétant sur le domaine public.
Le 17 mai 2001, l'administration communale signifia une citation en bornage aux époux R., à l'Etat, à Automarché, ainsi qu'à la société exploitant le supermarché.
Le 13 juillet 2001, le juge de paix ordonna à l'expert M. de délimiter la parcelle de terrain appartenant aux époux R. par rapport au domaine public.
Le 4 novembre 2002, l'expert M. préconisa d'autres bornes que celles retenues par le géomètre D. L'expert exposa en effet que «
par rapport à la limite de front de voirie, matérialisé par Monsieur l'ingénieur [D.] de l'administration du cadastre, elle est reculée de l'ordre de 1,20 mètre vers le tunnel de sortie [du supermarché] (...)
».
Dans un jugement du 14 mars 2003, le juge de paix ordonna, à la demande des époux R., de l'administration communale et de l'Etat, l'implantation des bornes suivant les modalités préconisées par l'expert M. Le juge déclara le jugement commun au commerce du requérant et à la société exploitant le supermarché.
Dans un compte rendu du 30 avril 2003, la commune de Bascharage retint que l'expert M. placerait les bornes en mai et qu'après désignation de l'entrepreneur pour refaire l'avenue de Luxembourg, les ponts et chaussées contacteraient le supermarché pour terminer la partie restée en souffrance le long de l'Automarché.
Le 3 décembre 2003, l'administration des ponts et chaussées rappela au requérant qu'il devait solliciter une nouvelle permission de voirie, l'autorisation du 5 mars 1991 ayant cessé de produire ses effets faute de respect des conditions.
Il résulte du dossier que le chantier relatif aux travaux de voirie dura jusqu'en mars 2004.
2.
Action en responsabilité dirigée par le requérant contre l'Etat et l'administration communale
Le 13 juin 2003, le requérant et la société Automarché assignèrent l'Etat et l'administration communale de Bascharage en responsabilité pour fonctionnement défectueux du service administratif. La demande était basée principalement sur l'article 1
er
alinéa 1
er
de la loi du 1
er
septembre 1988 relative à la responsabilité de l'Etat et des collectivités publiques (ci-après «
la loi de 1988
»), et subsidiairement sur les articles 1382 et 1383 du code civil et encore plus subsidiairement sur l'article 1
er
alinéa 2 de la loi de 1988.
Le 16 novembre 2005, le tribunal d'arrondissement siégeant en matière civile rejeta des moyens d'incompétence et d'irrecevabilité soulevés par les parties défenderesses et réserva le surplus.
Suite à un échange de courriers entre le juge de la mise en état et les mandataires des parties, des conclusions furent déposées les 2 mars, 15 mai et 16 octobre 2006.
Dans la mesure où entre-temps la faillite de la société Automarché avait été déclarée par jugement du 28 juillet 2006, le curateur se constitua en remplacement de l'avocat ayant représenté la société.
Le 24 janvier 2007, le tribunal prononça la clôture de l'instruction de l'affaire et la renvoya à l'audience des plaidoiries du 2 mai 2007.
Le tribunal rendit son jugement le 18 juin 2007. Les juges analysèrent d'abord l'action dirigée contre l'Etat. Estimant que le requérant restait en défaut de prouver une quelconque faute ou négligence de la part de l'Etat, ils rejetèrent sa demande basée sur l'article 1
er
alinéa 1
er
de la loi de 1988 et sur les articles 1382 et 1383 du code civil. Quant à l'action en responsabilité sans faute dirigée contre l'Etat sur la base du deuxième alinéa de l'article 1
er
de la loi de 1988, les juges retinrent que le chantier relatif aux importants travaux de voirie avait duré de 2001 à 2004 et avait rendu difficile l'accès au garage exploité par le requérant
; ils nommèrent un expert afin qu'il détermine si le prétendu préjudice subi par le requérant était susceptible d'être considéré comme spécial et exceptionnel au sens de la loi. Finalement, les juges rejetèrent, sous ses deux angles, la demande formulée par le requérant contre la commune.
Le 22 août 2007, le requérant interjeta appel du jugement du 18
juin 2007, au motif qu'il lui causait torts et griefs pour ne pas l'avoir suivi dans ses conclusions.
La Cour ne dispose pas d'autres renseignements au sujet de cette procédure.
B.
Le droit interne pertinent
L'article 1
er
de la loi du 1
er
septembre 1988 relative à la responsabilité civile de l'Etat et des collectivités publiques («
la loi de 1988
») prévoit la possibilité d'engager des actions en responsabilité pour faute (alinéa 1
er
) et sans faute (alinéa 2)
:
«
[Alinéa 1
er
]
L'Etat et les autres personnes morales de droit public répondent, chacun dans le cadre de ses missions de service public, de tout dommage causé par le fonctionnement défectueux de leurs services, tant administratifs que judiciaires, sous réserve de l'autorité de la chose jugée.
[Alinéa 2]
Toutefois, lorsqu'il serait inéquitable, eu égard à la nature et à la finalité de l'acte générateur du dommage, de laisser le préjudice subi à charge de l'administré, indemnisation est due même en l'absence de preuve d'un fonctionnement défectueux du service, à condition que le dommage soit spécial et exceptionnel et qu'il ne soit pas imputable à une faute de la victime.
»
Aux termes des articles 1382 et 1383 du code civil, toute faute ou négligence engage la responsabilité de son auteur. Ces dispositions se lisent ainsi qu'il suit
:
Article 1382
«
Tout fait quelconque de l'homme, qui cause à autrui un dommage, oblige celui par la faute duquel il est arrivé, à le réparer.
»
Article 1383
«
Chacun est responsable du dommage qu'il a causé non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence.
»
1.
Invoquant l'article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la longueur de la procédure.
2.
Toujours sous l'angle de l'article 6 de la Convention, le requérant reproche aux juges d'avoir rejeté, dans leur jugement du 18 juin 2007, certains chefs de sa demande.
3.
Au titre de l'article 1 du Protocole n
o
1, le requérant estime que les dysfonctionnements des autorités nationales ont causé un important préjudice à son commerce. Il considère avoir subi les conséquences des erreurs de mesurage commises par l'administration du cadastre dans le cadre des travaux d'aménagement du tunnel du supermarché dans le voisinage immédiat de l'exploitation de son commerce.
4.
Invoquant finalement les articles 14 et 17 de la Convention, le requérant reproche aux autorités de lui avoir ordonné à tort de déblayer le terrain dans le cadre des travaux de voirie, et d'avoir ainsi commis des abus de pouvoir et privilégié les intérêts du supermarché face à ceux de son commerce. Ensuite, face à son refus de céder à l'ordre de déblayer le terrain, les autorités auraient entamé des démarches d'intimidation allant jusqu'à le plonger dans une profonde dépression
; à ce titre, il estime avoir subi une atteinte à son droit au respect de sa vie privée et familiale contraire à l'article 8 de la Convention.
1.
Le requérant allègue que la durée de la procédure civile méconnaît le principe du «
délai raisonnable
». Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, qui se lit ainsi qu'il suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour estime qu'il y a lieu de distinguer deux périodes pour analyser ce grief.
a.
Une première période concerne la procédure relative à la délimitation du terrain loué par le requérant, qui a pris fin avec une décision du juge de paix du 14 mars 2003. Le requérant n'ayant introduit sa requête devant la Cour que le 10 juillet 2007, soit plus de
six mois après ladite décision, ce volet du grief est tardif. Il doit partant être rejeté en application de l'article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
b.
La deuxième période a trait à l'action en responsabilité dirigée par le requérant contre l'Etat et l'administration communale. Cette procédure a débuté le 13 juin 2003 et n'est pas achevée à l'heure actuelle. En effet, d'une part, un expert a été nommé le 18 juin 2007 dans le cadre de la demande dirigée contre l'Etat sur la base du deuxième alinéa de l'article 1
er
de la loi de 1988 et, d'autre part, l'affaire est pendante devant la cour d'appel pour le restant de la demande.
Dans ces circonstances, et en l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce volet du grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Le requérant met ensuite en cause la solution retenue par le tribunal d'arrondissement dans son jugement du 18 juin 2007. Estimant que les juges l'ont débouté à tort de son action en responsabilité pour faute contre l'Etat et la commune, il invoque l'article 6 de la Convention.
D'emblée la Cour, rappelant qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes, constate qu'à la suite de l'appel interjeté par le requérant contre le jugement litigieux, l'affaire est toujours pendante à l'heure actuelle. Toutefois, elle n'estime pas nécessaire en l'occurrence de trancher la question, car de toute manière elle considère que ce grief doit être déclaré irrecevable pour les motifs qui suivent.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 19 de la Convention, elle est seulement compétente pour assurer le respect de la Convention européenne des droits de l'homme. Elle n'est donc pas compétente pour se prononcer – comme les juridictions du fond – sur le bien-fondé des prétentions et des thèses des parties qui sont en litige dans un des Etats membres ou pour examiner – comme une instance d'appel dans l'ordre juridique interne – si les faits ont ou non été bien établis par les tribunaux nationaux. Par ailleurs, la Cour se doit de constater que la décision litigieuse est intervenue à l'issue d'une procédure contradictoire au cours de laquelle le requérant a pu contester les moyens développés par les parties adverses et faire valoir tous les arguments et observations qu'il a estimés nécessaires. Les juges de première instance ont apprécié la crédibilité des divers moyens de preuve présentés à la lumière des circonstances de l'affaire et ont dûment motivé leur décision à cet égard. Au demeurant, le simple désaccord du requérant avec certains aspects de la décision judiciaire ne saurait suffire à conclure que la procédure n'a pas été équitable.
Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l'article 35 § 4 de la Convention.
3.
Le requérant expose avoir subi un important préjudice commercial dans le cadre des travaux d'aménagement du tunnel du supermarché dans le voisinage immédiat de l'exploitation de son commerce, et cela en raison des dysfonctionnements dont auraient fait preuve les autorités nationales. Il invoque l'article 1 du Protocole n
o
1, qui se lit ainsi
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après épuisement des
voies de
recours
internes
: tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux. Cette règle se fonde sur l'hypothèse que l'ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (voir, par exemple,
Mifsud c. France
(déc.)
[GC], n
o
En l'espèce, le requérant a introduit une action en responsabilité contre l'Etat et l'administration communale en alléguant le fonctionnement défectueux de leurs services. Force est de rappeler que la procédure qui s'en est suivie est actuellement pendante. En effet, tout d'abord, un expert a été nommé le 18 juin 2007 afin de déterminer, dans le cadre de la demande dirigée contre l'Etat sur base du deuxième alinéa de l'article 1
er
de la loi de 1988, si le prétendu préjudice subi par le requérant était susceptible d'être considéré comme spécial et exceptionnel
; cette expertise est en cours. Ensuite, pour ce qui est du restant de la demande du requérant, l'affaire est pendante devant la cour d'appel.
Il s'ensuit que le grief relatif au préjudice commercial subi du fait des dysfonctionnements allégués est prématuré et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
4.
Finalement le requérant allègue, au titre des articles 14 et 17 de la Convention, que les autorités ont commis des abus de pouvoir et privilégié les intérêts du supermarché face à ceux de son commerce, en lui ordonnant de déblayer le terrain dans le cadre des travaux litigieux. Il expose également qu'en raison de son refus de céder à l'ordre de déblayer le terrain, il a fait l'objet de mesures d'intimidation le plongeant dans une dépression. Ainsi, il estime être victime, sous l'angle de l'article 8 de la Convention, d'une atteinte à son droit à une vie privée et familiale.
Compte
tenu de l'ensemble des éléments en sa
possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de
violation de ces
droits et libertés garantis par la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen du grief du requérant tiré de la durée de la procédure en responsabilité que le requérant a engagée le 13 juin 2003 contre l'Etat et l'administration communale
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren Nielsen
Christos Rozakis
Greffier
Président