SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 26619/07 prezentate de Joao Carlos MACEDO DA COSTA împotriva Luxemburgului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 19 noiembrie 2009 într-o cameră compusă din Christos Rozakis, președinte, Nina Vajić, Khanlar hagiev, Dean Spielmann, Suura Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători și de Søren Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 iunie 2007, după ce a intenționat, pronunță următoarea decizie: recurentul, dl João Carlos Macedo Da Costa, este un resortisant portughez, născut în 1972 și rezident în Luxemburg. El este reprezentat în fața Curții de către domnul F. Dias Sobral, avocat în Luxemburg. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Printr-o hotărâre din 10 mai 2005, neatinsă la recurs, camera corecțională a tribunalului din Luxemburg l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de nouă luni de închisoare, precum și la o amendă pentru fapte de nerecuperare a permisului de conducere valabil, amenzi și răniri voluntare. Cu privire la această procedură, recurentul a prezentat Curții o cerere, care a fost declarată inadmisibilă, la 12 octombrie 2007, de către un comitet de trei judecători. La 20 aprilie 2006, reclamantul a fost invitat să se prezinte la centrul penitenciarului Givenich (denumit în continuare "CPG") pentru a-și ispăși pedeapsa cu închisoarea sub regimul de semilibertate. La jumătatea sentinței sale, reclamantul l-a sesizat pe delegatul procurorului general cu privire la executarea unei cereri de eliberare condiționată la 15 septembrie 2006. În același timp, același delegat al procurorului general a refuzat, la 21 septembrie 2006, reclamantului o cerere de concediu penal de o zi pe săptămână, pe motiv că nu ar fi dat dovadă de un comportament bun în detenție. Considerând că a avut un comportament exemplar, reclamantul a solicitat rectificarea acestei erori la 26 septembrie. La 28 septembrie 2006, delegatul procurorului i-a răspuns că nu a făcut o eroare. La 6 decembrie, el a trimis un memoriu delegatului procurorului districtual în care denunța un set de acte, după părerea sa arbitrare, și a comis în detrimentul său de către autoritățile penitenciare și de către delegatul procurorului însuși. Având în vedere constituționalitatea competențelor acestui magistrat, reclamantul i-a adresat o serie de întrebări preliminare Curții Constituționale. La 7 decembrie 2006, i s-a răspuns că cererea sa de eliberare condiționată a fost transmisă comitetului de îndrumare al CPG care nu își prezentase încă răspunsul și că delegatul nu avea competența de a adresa o întrebare preliminară. Reclamantul a revocat delegatul procurorului la 11 decembrie 2006, spunând că termenul de trei luni a expirat deja de la cererea sa de eliberare condiționată și că pedeapsa sa a expirat în curând. La 10 ianuarie 2007, în lipsa unui răspuns la cererea sa de eliberare, reclamantul a transmis o solicitare prin e-mail de a-l obliga pe delegatul procurorului să ia o decizie și să facă să se constate o negare a justiției. În aceeași zi, delegatul procurorului general, după avizul Comitetului de orientare din 4 decembrie 2006, a refuzat cererea de eliberare condiționată pe motiv că persoana respectivă nu a fost inclusă și nu a respectat condițiile de semilibertate, în special cea de plată integrală a salariului pe care l-a primit în contul centrului penitenciar. În această ultimă privință, reclamantul plătește scrisori din 31 octombrie și 22 decembrie 2006 prin care a informat CPG că nu își mai poate plăti salariile în contul prevăzut în acest scop la CPG din cauza falimentului angajatorului său, acesta nu l-a remunerat de ceva timp. Deținutul care, la fel ca în cazul de față, trebuie să execute o pedeapsă a cărei durată este egală sau mai mare de șase luni poate fi eliberat condiționat după ce și-a executat jumătate din sentință [art. 100 alineatul (1) din Codul penal]. În cazul pedepselor mai mici sau egale cu doi ani (așa cum este cazul în speță), decizia de eliberare condiționată este luată de procurorul general al statului membru sau de delegatul acestuia [art. 5 alineatul (5) din același articol]. Pentru a putea beneficia de o eliberare condiționată, deținutul trebuie să fi dat suficiente dovezi de bună purtare în închisoare și să prezinte garanții serioase de reabilitare socială [art. 4 din același articol]. La art. 100 din Codul penal se citește după cum urmează: Condamnații care trebuie să suporte una sau mai multe pedepse privative de libertate, indiferent dacă au fost sancționați în temeiul prezentului cod, al codului penal militar sau al unei legi speciale, pot fi eliberați condiționat, în cazul în care au împlinit trei luni de pedeapsă sau de durata totală a sentinței lor, dacă pedeapsa sau durata totală a pedepsei este mai mică de șase luni și jumătate în caz contrar. Condamnații care au fost supuși uneia sau mai multor pedepse privative de libertate pot beneficia de o eliberare condiționată dacă au dat dovezi suficiente de bună purtare și au depus garanții serioase de reabilitare socială. Eliberarea este ordonată de procurorul general al statului. Beneficiul eliberării condiționate poate fi însoțit de condiții speciale, precum și de măsuri de asistență și de control destinate să faciliteze și să verifice reținerea liberului eliberat. Timpul de probă nu poate fi mai mic decât durata părții pedepsei sau a pedepselor neîndeplinite în momentul eliberării silențioase este o pedeapsă corecțională Totuși, în cazul în care pedeapsa în curs de executare este o pedeapsă penală, durata măsurilor facultative de asistență și control se stabilește pentru o perioadă care nu poate fi mai mică de cinci ani sau mai mare de zece ani. (...) În cazul în care decizia de eliberare condiționată nu este îndeplinită sau nu este îndeplinită, procurorul general de stat poate revoca această decizie. 11) În cazul în care este necesar, procurorul districtual al statului de reședință al condamnatului eliberat, precum și cel al locului în care poate fi găsit, pot face arestarea condamnatului eliberat, cu excepția cazului în care se face trimitere, în termen de două zile, la procurorul general al statului. În cazul în care revocarea este pronunțată, efectul său datează din ziua arestării. GRIFS Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a-și asculta cererea de eliberare condiționată în mod echitabil, într-un termen rezonabil și de către o instanță independentă și imparțială, precum și de absența unei acțiuni efective împotriva deciziei luate de delegat cu privire la executarea pedepselor. În special, acesta subliniază că procedura nu a fost în contradicție, că nu a fost invitată să participe și că delegatul procurorului nu îndeplinește cerințele impuse de o instanță în sensul articolului 6 din prezentul regulament este supus, printr-o legătură de subordonare, autorității executive și consideră apoi că decizia de respingere a cererii sale de eliberare condiționată este în sensul articolului 5 alineatul (4) din Convenție, reclamantul a declarat că nu a fost în măsură să examineze, pe termen scurt, legalitatea menținerii sale în detenție de către un organism judiciar. Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul susține că, spre deosebire de alți deținuți care au fost eliberați condiționat, el a trebuit să-și ispășească întreaga pedeapsă, deși comportamentul său a fost ireproșabil. Reclamantul susține că delegatul la executarea pedepselor nu îndeplinește cerințele impuse de o instanță judecătorească în sensul articolului 6 din convenție și se plânge de lipsa unei căi de atac efective împotriva deciziei luate de acesta. De asemenea, acesta pune în discuție echitatea și durata procedurii care se soluționează prin refuzul cererii sale de eliberare condiționată. Acesta invocă art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează Art. 6 Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul consideră că nu a putut exercita o cale de atac adecvată și în termen scurt împotriva detenției sale pe care o consideră ilegală. 4 din Convenție, care se citește după cum urmează Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât acesta să decidă în scurt timp asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală. Curtea amintește că, în cazul în care hotărârea privativă de libertate a unui organ administrativ, art. 5 alineatul (4) impune fără îndoială statelor să deschidă unui deținut o cale de atac la un tribunal, dar nu există nimic care să indice că aceasta se face la fel și atunci când este pronunțată de o instanță judecătorească care acționează la sfârșitul unei proceduri judiciare. În această ultimă ipoteză, controlul prevăzut la art. 5 alineatul (4) este încorporat în decizie; acest lucru este valabil, de exemplu, în cazul unei hotărâri a unei hotărâri a unei hotărâri a unei hotărâri a unei hotărâri a unei instanțe judecătorești competente (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia din 18 iunie 1971, seria A n 12 § 76, și Engel și alte hotărâri ale Curții a Uniunii Europene din 8 iunie 1976, seria A n 22, alineatul 77). În speță, forța este de a constata că, în termen de nouă luni de închisoare, reclamantul a fost condamnat definitiv de instanța judecătorească din Luxemburg la o pedeapsă de nouă luni de închisoare. Prin urmare, controlul prevăzut la art. 5 Õ 4 a fost încorporat în această hotărâre de condamnare. Prin urmare, acest aspect al reclamantului este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Reclamantul consideră că dreptul său de a fi tratat fără discriminare a fost încălcat în măsura în care, în ciuda comportamentului său care ar fi fost ireproșabil, nu a putut beneficia de o eliberare condiționată, în timp ce alți deținuți, ale căror comportamente nu erau la fel de exemplare, ar fi beneficiat de această măsură. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Curtea este de părere că aceasta nu este susținută. Întradevăr, recurentul omite să precizeze în ce mod ar fi fost plasat într-o situație similară sau comparabilă în materie de stat membru (National Provencial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Regatul Unit, Hotărârea din 23 octombrie 1997, Rec., 1997, VII, § 88) cu privire la ceilalți prizonieri care au obținut eliberarea condiționată. Prin urmare, rezultă că acest litigiu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea spătarului întemeiat pe articolele 6 și 13 din Convenția Declare Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
26619/07
présentée par Joao Carlos MACEDO DA COSTA
contre le Luxembourg
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 19
novembre 2009 en une chambre composée de
:
Christos Rozakis,
président,
Nina Vajić,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
juges
et de Søren Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 6 juin 2007,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. João Carlos Macedo Da Costa, est un ressortissant portugais, né en 1972 et résidant à Luxembourg. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Par un jugement du 10 mai 2005, non frappé d’appel, la chambre correctionnelle du tribunal d’arrondissement de Luxembourg condamna le requérant à une peine de neuf mois d’emprisonnement ainsi qu’à une amende pour des faits de défaut de permis de conduire valable, contraventions et coups et blessures volontaires.
Au sujet de cette procédure, le requérant avait introduit une requête devant la Cour, qui fut déclarée irrecevable, le 12
octobre
2007, par un comité de trois juges.
Le 20 avril 2006, le requérant fut invité à se présenter au centre pénitentiaire de Givenich (ci-après «
CPG
») afin de purger sa peine d’emprisonnement sous le régime de semi-liberté.
Arrivé à la moitié de sa peine, le requérant saisit le délégué du procureur général d’Etat à l’exécution des peines d’une demande de libération conditionnelle le 15 septembre 2006.
Parallèlement, ce même délégué du procureur refusa, le 21 septembre 2006, au requérant une demande de congé pénal d’un jour par semaine, au motif qu’il n’aurait pas fait preuve d’un bon comportement en détention. Estimant avoir eu un comportement exemplaire, le requérant demanda la rectification de cette erreur le 26 septembre. Le 28 septembre 2006, le délégué du procureur lui répondit qu’il ne s’agissait pas d’une erreur.
N’ayant reçu aucune nouvelle de sa demande de libération conditionnelle, le requérant s’adressa au délégué du procureur le 25
octobre 2006. Son courrier ne reçut aucune réponse. Le 6 décembre, il envoya un mémoire au délégué du procureur dans lequel il dénonçait un ensemble d’actes, selon lui arbitraires, et commis à son détriment par les autorités pénitentiaires et par le délégué du procureur lui-même. Contestant la constitutionnalité des pouvoirs de ce magistrat, le requérant lui demanda d’introduire plusieurs questions préjudicielles auprès de la Cour constitutionnelle.
Il lui fut répondu le 7 décembre 2006 que sa demande de libération conditionnelle avait été transmise au comité de guidance du CPG qui n’avait pas encore fait connaître sa réponse et que le délégué n’avait pas compétence pour introduire une question préjudicielle. Le requérant relança le délégué du procureur le 11 décembre 2006, lui rappelant qu’un délai de trois mois s’était déjà écoulé depuis sa demande de libération conditionnelle et que sa peine arrivait bientôt à expiration.
Le 10 janvier 2007, n’ayant pas de réponse à sa demande de libération, le requérant fit signifier par voie d’huissier de justice une réquisition tendant à contraindre le délégué du procureur de prendre une décision et à faire constater un déni de justice.
Le même jour, le délégué du procureur, après avis du comité de guidance en date du 4 décembre 2006, refusa la demande de libération conditionnelle au motif que l’intéressé manquait d’introspection et ne respectait pas les conditions de la semi-liberté, notamment celle de verser l’intégralité du salaire qu’il percevait sur le compte du centre pénitentiaire.
Sur ce dernier point, le requérant verse des courriers datés des 31 octobre et 22
décembre 2006 par lesquels il avait informé le CPG qu’il ne pouvait plus verser ses salaires sur le compte prévu à cet effet au CPG en raison de la faillite de son employeur, celui-ci ne le rémunérant plus depuis quelques temps.
B.
Le droit interne pertinent
Le détenu qui, comme en l’espèce, doit purger une peine dont la durée est égale ou supérieure à six mois peut être libéré conditionnellement après avoir accompli la moitié de sa peine (alinéa 1
er
de l’article 100 du code pénal).
Pour les peines inférieures ou égales à deux ans (comme c’est le cas en l’espèce), la décision de libération conditionnelle est prise par le procureur général d’Etat ou son délégué (alinéa 5 du même article).
Pour pouvoir bénéficier d’une libération conditionnelle, le détenu doit avoir donné des preuves suffisantes de bonne conduite en prison et présenter des gages sérieux de réadaptation sociale (alinéa 4 du même article).
L’article 100 du code pénal se lit comme suit
:
«
1)
Les condamnés qui ont à subir une ou plusieurs peines privatives de liberté, qu’elles aient été encourues en vertu du présent code, du code pénal militaire ou d’une loi spéciale, peuvent être mis en liberté conditionnellement, lorsqu’ils ont accompli trois mois de leur peine ou de la durée totale de leurs peines, si cette peine ou cette durée totale de peines est inférieure à six mois, et la moitié dans le cas contraire.
(...)
4)
Les condamnés ayant à subir une ou plusieurs peines privatives de liberté peuvent bénéficier d’une libération conditionnelle s’ils ont donné des preuves suffisantes de bonne conduite et présentent des gages sérieux de réadaptation sociale.
5)
La libération est ordonnée par le procureur général d’Etat.
6)
Le bénéfice de la libération conditionnelle peut être assorti de conditions particulières ainsi que de mesures d’assistance et de contrôle destinées à faciliter et à vérifier le reclassement du libéré.
7)
Le temps d’épreuve ne peut être inférieur à la durée de la partie de la peine ou des peines non subies au moment de la libération s’il s’agit de peines correctionnelles
; il peut la dépasser pour une période d’un an au plus.
8)
Toutefois, lorsque la peine en cours d’exécution est une peine criminelle, la durée des mesures facultatives d’assistance et de contrôle est fixée pour une période qui ne peut être inférieure à cinq années, ni supérieure à dix années.
(...)
10)
En cas d’inconduite ou d’inobservation des conditions attachées à la décision de mise en liberté conditionnelle, le procureur général d’Etat peut révoquer cette décision.
11)
En cas de nécessité, le procureur d’Etat de la résidence du condamné libéré de même que celui du lieu où il peut être trouvé peuvent faire procéder à l’arrestation du condamné libéré, sauf à en référer, dans les deux jours, au procureur général d’Etat. Si la révocation est prononcée, son effet remonte au jour de l’arrestation.
»
1.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de la violation de son droit à ce que sa demande de libération conditionnelle soit entendue équitablement, dans un délai raisonnable et par un tribunal indépendant et impartial, et de l’absence d’un recours effectif contre la décision prise par le délégué à l’exécution des peines. Il relève notamment que la procédure n’était pas contradictoire, puisqu’il n’a pas été convié à y participer et que le délégué du procureur ne répond pas aux exigences requises d’un tribunal au sens de l’article 6 puisqu’il est soumis, par un lien de subordination, au pouvoir exécutif. Il estime ensuite que la décision de refus de sa demande de libération conditionnelle est «
à qualifier de purement arbitraire et sans nul fondement rationnel
».
2.
Au titre de l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant allègue ne pas avoir pu faire examiner, à bref délai, la légalité de son maintien en détention par un organe judiciaire.
3.
Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant prétend que contrairement à d’autres prisonniers qui ont bénéficié d’une libération conditionnelle, il a dû purger la totalité de sa peine, bien que son comportement ait été irréprochable.
1.
Le requérant allègue que le délégué à l’exécution des peines ne répond pas aux exigences requises d’un tribunal au sens de l’article 6 de la Convention et se plaint de l’absence d’un recours effectif contre la décision prise par celui-ci. Il met aussi en cause l’équité et la durée de la procédure qui s’est soldée par le refus de sa demande de libération conditionnelle. Il invoque les articles 6 § 1 et 13 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
Article 6
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Le requérant estime ne pas avoir pu exercer de recours adéquat et dans de brefs délais contre sa détention qu’il juge illégale. Il invoque l’article
5
§
4 de la Convention qui se lit comme suit
:
«
Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.
»
La Cour rappelle que si la décision privative de liberté émane d’un organe administratif, l’article 5 § 4 astreint sans nul doute les Etats à ouvrir au détenu un recours auprès d’un tribunal, mais rien n’indique qu’il en aille de même quand elle est rendue par un tribunal statuant à l’issue d’une procédure judiciaire. Dans cette dernière hypothèse, le contrôle voulu par l’article 5 § 4 se trouve incorporé à la décision
; tel est le cas, par exemple, d’une «
condamnation
» à l’emprisonnement prononcée «
par un tribunal compétent
» (voir,
mutatis mutandis
, arrêts
De Wilde, Ooms et Versyp c.
Belgique
du 18 juin 1971, série A n
o
12, § 76, et
Engel et autres c.
Pays
‑
Bas
du 8 juin 1976, série A n
o
22, § 77).
En l’espèce, force est de constater que, puisqu’il n’a pas interjeté appel du jugement du 10
mai 2005, le requérant a été condamné de manière définitive par le tribunal d’arrondissement de Luxembourg à une peine de neuf mois d’emprisonnement. Dès lors, le contrôle voulu par l’article 5 § 4 se trouvait incorporé dans cette décision judiciaire de condamnation.
Il s’ensuit que ce grief du requérant est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
3.
Le requérant estime que son droit d’être traité sans discrimination a été violé dans la mesure où, malgré son comportement qui aurait été irréprochable, il n’a pas pu bénéficier d’une libération conditionnelle, alors que d’autres détenus, dont les comportements n’étaient pas aussi exemplaires, auraient bénéficié de cette mesure. Il invoque l’article 14 de la Convention qui se lit comme suit
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
La Cour estime que ce grief n’est pas étayé. En effet, le requérant omet de préciser en quoi il aurait été «
placé dans une situation analogue ou comparable
en la matière
» (
National
&
Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Royaume-Uni
, arrêt du 23 octobre 1997,
Recueil
1997
‑
VII, § 88) à celle des autres prisonniers qui ont obtenu une libération conditionnelle.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article
35 § 3 de la Convention et doit être rejeté en application de l’article
35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré des articles 6 et 13 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren Nielsen
Christos Rozakis
Greffier
Président