În cauza Nunes Guerreiro c. Luxemburg, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din Christos Rozakis, președinte, Nina Vajić, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar hagiyev, Dean Spielmann, Ssticlă Erik Jebens, judecători, și Søren Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 octombrie 2009, Rend Hotărârea a fost adoptată la această dată procedurală La originea cazului (n 33094/07) îndreptată împotriva Marelui Ducat al Luxemburgului și al cărui resortisant portughez, domnul Fernando Nunes Wariro ( F. Dias Sobral, avocat în Luxemburg. Guvernul luxemburghez (adică, la data de ...) este reprezentat de consiliul său, domnul C. Kaufhold. Reclamantul susține în special, din punctul de vedere al articolului 6 alineatul (1) din convenție, că a fost privat de dreptul de acces la o instanță. La 4 iulie 2008, președintele primei secțiuni a decis să comunice plângerile formulate în temeiul articolului 6 din Convenție guvernului. După cum se permite la art. 29 alineatul (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului. Prin scrisoarea din 10 iulie 2008, guvernul portughez a fost informat că are posibilitatea, dacă dorește, de a prezenta observații scrise în temeiul articolului 36 alineatul (1) din convenție și al articolului 44 din Regulamentul de procedură al Curții. Întrucât nu a primit un răspuns din partea guvernului portughez în termenul stabilit, Curtea consideră că acesta din urmă nu intenționează să se prevaleze de dreptul său de intervenție. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂȚII Reclamantul s-a născut în 1960 și locuiește în Grevenmacher. La 15 decembrie 2004, Comitetul director al instituției de asigurări pentru limită de vârstă și invaliditate a respins o cerere din partea reclamantului pentru acordarea unei pensii de invaliditate. Această decizie de refuz a fost luată pe baza unui aviz al medicului consilier pentru controlul medical al asigurărilor sociale conform căruia reclamantul nu a fost considerat invalid în sensul articolului 187 din Codul asigurărilor sociale (care prevede următoarele: Se consideră că persoana asigurată de invaliditate care, ca urmare a unei boli prelungite, a unei infirmități sau a unei cămătări a suferit o pierdere a capacității sale de muncă, astfel cum este împiedicată să-și exercite profesia pe care a exercitat-o ultima dată sau o altă ocupație care corespunde forțelor și capacităților sale. (...) Prin hotărârea din 17 iunie 2005, Consiliul Arbitral al Asigurărilor Sociale a respins recursul formulat de solicitant împotriva deciziei din 15 decembrie 2004 ca fiind nefondat. La 25 iulie 2005, reclamantul a fost chemat în fața acestei hotărâri, solicitând în principal să i se acorde dreptul la o pensie de invaliditate și, în subsidiar, să se instituie o expertiză medicală. 10. La 1 februarie 2006, Consiliul Superior al Asigurărilor Sociale a confirmat hotărârea de primă instanță pe următoarele motive: [reclamantul] menționează, în sprijinul recursului său, un certificat emis la 22 iulie 2005 de către medic [B.], medic generalist, care atestă o invaliditate, rata incapacității de muncă fiind evaluată la peste 66%. Acest certificat se bazează pe un raport al medicului specialist în neurochirurgie [F.] din 21 iulie 2005, care a raportat un sindrom lombar cronic dureros care radiază până la picioare și mâini. [reclamantul] a fost operat la 16 iunie 2004 cu o hernie discală severă L4-L5 care nu a permis reducerea durerii. Avizul medical emis de medic la 28 octombrie 2004 se stabilește în mod satisfăcător. Consiliul de control medical al asigurărilor sociale, confirmat de avizul medicului de lucru din 22 noiembrie 2004 că, în cazul în care [reclamantul] nu este capabil să își exercite ultima profesie de zidar, acesta rămâne totuși capabil să exercite o altă ocupație salariată corespunzătoare forțelor și aptitudinilor sale și care nu implică manipularea sarcinilor, a mișcărilor repetate de îndoire sau de îndoire a trunchiului sau a stației în picioare continuă. Certificatele medicale pe care [reclamantul] le menționează în sprijinul recursului său nu contrazic constatările medicului-consultant și ale medicului de muncă. Invalidarea menționată la art. 187 din Codul asigurărilor sociale se bazează exclusiv pe un criteriu fiziologic Prin urmare, trebuie să se elimine orice altă considerație bazată pe lipsa formării profesionale a asigurătorului, pe instruirea insuficientă a acestuia, pe vârsta înaintată, pe dificultatea de a găsi pe piața forței de muncă ocupații corespunzătoare forțelor și aptitudinilor sale. [reclamantul] susține încă că art. 193 din Codul asigurărilor sociale arată că exercitarea sau posibilitatea de a exercita un loc de muncă nu este incompatibilă cu acordarea unei pensii de invaliditate în cazul în care remunerația nu depășește plafonul prevăzut la art. 226 din Codul asigurărilor sociale și, prin urmare, art. 187 din Codul asigurărilor sociale nu ar impune constatarea unei invalidități generale. art. 193 din Codul asigurărilor sociale care recunoaște că un beneficiar al pensiei de invaliditate poate primi o remunerație care nu depășește plafonul prevăzut la art. 226 din Codul asigurărilor sociale trebuie înțeles în sensul că vizează persoane asigurate care sunt deja beneficiare ale pensiei de invaliditate și care, deși nu pot exercita o profesie și nu sunt disponibile pentru piața generală a forței de muncă, au posibilitatea de a-și exercita o ocupație suplimentară sau care sunt de acord să depună efortul necesar pentru a exercita o astfel de ocupație. Legiuitorul a urmărit să promoveze reluarea unei activități marginale și să nu sancționeze acești asigurați, care, în pofida incapacității lor, reușesc să realizeze o muncă de minimă importanță. În prezența concluziilor clare și precise ale medicului-consilier al Controlului Medical al Securității Sociale, confirmate de avizul medicului de lucru din 22 aprilie 2010 În noiembrie 2004, instituția de expertiză medicală este superfetoară. 11. Reclamantul s-a ocupat de ruperea acestei hotărâri, prin intermediul avocatului care îl reprezentase în procedura în fața judecătorilor din fond. Astfel, într-un memoriu în Casație, comunicat la 3 aprilie 2006, acesta a scris în primul rând ceea ce urmează MEMORIA ÎN CASSAȚIE Dirigat împotriva unei hotărâri pronunțate (...) la 1 aprilie 2006, februarie 2006 (...) de Consiliul Superior al Asigurărilor Sociale din Luxemburg, care se află în instanță de apel în materie de invaliditate (...) DISPOZIȚII ATTICALE Recursul în casare este îndreptat împotriva dispozițiilor hotărârii care au declarat apelul introdus de recurentul nefondat, în principal pe motiv că: [citarea pasajelor relevante din Hotărârea din 1 februarie 2006]. PRIMUL ȘI UNIC MEDIC DE CASSARE, întemeiat pe încălcarea legii sau chiar pe aplicarea sa falsă, nespecificată la art. 187 din CAS combinată cu articolele 189, 193, 222 și 226 din CAS, în măsura în care hotărârea atacată, A declarat apelul formulat de recurentul nefondat, în principal pe motiv că incapacitatea menționată la art. 187 din CAS se bazează exclusiv pe un criteriu fiziologic; prin urmare, trebuie să fie exclusă orice considerație din lipsa formării profesionale a asiguratului, din instruirea insuficientă a acestuia, din vârsta înaintată, din dificultatea de a găsi pe piața muncii ocupații corespunzătoare forțelor și aptitudinilor sale , (nu este disponibil pe piața generală a forței de muncă) și art. 193 din CAS, care recunoaște că un beneficiar al pensiei de invaliditate poate primi o remunerație care nu depășește plafonul prevăzut la art. 226 din CAS, trebuie înțeles în sensul că vizează persoane asigurate care sunt deja beneficiare ale unei pensii de invaliditate și care, deși nu pot exercita o profesie și care nu sunt disponibile pentru piața generală a forței de muncă, au posibilitatea de a exercita o ocupație suplimentară sau care sunt de acord să depună efortul necesar pentru a exercita o astfel de ocupație. Legiuitorul a fost de acord să promoveze reluarea unei activități și să nu sancționeze acești asigurați care, în pofida incapacității lor, reușesc să realizeze o activitate de minimă importanță prin aceasta, Consiliul Superior al Asigurărilor Sociale a efectuat o interpretare falsă a legii nespecifice prevăzute la art. 187 din CAS combinată cu articolele 189, 193, 222 și 226 din CAS, DISCURSAREA MIJLOACEI În conformitate cu jurisprudența implicită urmată de Consiliul Superior al Asigurărilor Sociale în prezenta cauză, pentru a fi recunoscut ca invalid, trebuie să fie imposibil de a exercita orice profesie și să fie indisponibil pe piața generală a forței de muncă. În practică, trebuie să fie aproape mort. În această logică, sarcinile încredințate experților de către instanțele din fond constau, în general, în a stabili dacă reclamantul pensiei de invaliditate este capabil să își exercite ultima profesie sau orice altă profesie corespunzătoare forțelor și aptitudinilor sale, acestea fiind înțelese exclusiv în sensul fiziologic În această ordine de idei, într-o multitudine de dosare, muncitori, manevre de construcții, fără alte instrucțiuni, în vârstă de 50 de ani, vezi mai mult, împiedicați din motive de sănătate de a continua să-și exercite ultima profesie, li se spune că pot executa o muncă de birou sau de alt gen, așa cum este adesea sugerat de experți și de alți experți, susținută de instanțele de fond. Acest mod de a privi lucrurile, de a înțelege realitatea, acest mod de a interpreta legislația aplicabilă este complet incompatibil cu economia generală a legii privind invaliditatea, în special cea care rezultă în mod clar din dispozițiile articolului 187 din CAS coroborat cu articolele 193, 222 și 226 din CAS; (...) 12. Avocatul reclamantului a susținut că, pentru a ajunge la soluția reținută în hotărârea în litigiu, Consiliul Superior al Asigurărilor Sociale a făcut o lectură a dispozițiilor legale deliberate contra legem și numai în scopul de a susține o jurisprudență (...) devenit insuportabilă . El a transcris conținutul dispozițiilor legale relevante și a indicat în ce sens acestea În opinia sa, acesta trebuie citit. El concluzionează următoarele: PLAJA CURȚII DE CASSAȚIE Primește prezentul recurs în forma, în fond, să spună recursul întemeiat și justificat, Prin ruperea hotărârii pronunțate contradictoriu de Consiliul Superior al Asigurărilor Sociale (...) la 1 februarie 2006 (...) în dispozițiile sale care au declarat apelul reclamantului nefondat (...). 13. În concluziile sale din 28 noiembrie 2006, procurorul public concluzionează că motivul de casare este inadmisibil și a arătat, printre altele, că mijloacele de rupere nu indicau în niciun fel soluția pe care judecătorii de apel ar fi trebuit să o conțină în conformitate cu reclamantul, această soluție făcând parte doar mult mai târziu din dezvoltarea aceluiași motiv. 14. La 29 decembrie 2006, reclamantul a solicitat Curții de Casație să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la următoarele întrebări preliminare: art. 10(5) din Legea din 18 februarie 1885, astfel cum este interpretat și aplicat de Curte [de casare] și solicitat de domnul Avocat General, care conduce la declararea inadmisibilității acțiunii în casare pentru (...) lipsa de precizie a motivului constând în prezentarea soluției propuse în dezvoltarea motivului și nu prin el însuși încalcă art. 84 din Constituție, inadmisibilitatea acțiunii din aceste motive constituind o sancțiune vădit disproporționată, nejustificată, fără nicio legătură cu dreptul fundamental de acces la judecător, interzis prin principiul valorii constituționale a prohibiției excesului de proporționalitate art. 84 din Constituție implică: 1 un proces echitabil (în urma procesului) ; 2 o protecție judiciară efectivă, eficientă și adecvată în sensul că li se acordă cursuri constituționale străine din țările menționate anterior, care pot servi drept modele de referință și alte cursuri similare, cum ar fi Curtea E.D.H. etc., care este invocată mai sus de partea concluzionată, și anume: (a) prohibiția formalităților procedurale care nu sunt necesare sau fără legătură cu dreptul fundamental de acces la instanțe, b) rectificarea neregulilor ca cerință a dreptului la protecție judiciară15 printr-o hotărâre din 1 februarie 2007, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului pe următoarele motive: Cu toate acestea, s-a așteptat, în conformitate cu art. 10 din Legea modificată din 18 februarie 1885 privind recursurile și procedura în recurs, ca, pentru a introduce recursul său, partea reclamantă să depună la grefa Curții Supreme de Justiție un memoriu care să precizeze motivele de Casație Așteptând ca recursul în casare să fie o cale extraordinară de atac și ca Curtea de Reglementare să se pronunțe numai asupra motivului, fără ca dezbaterea care îl dezvoltă să poată acoperi lacunele care precedă că motivul nu precizează în ce mod dispozițiile legale menționate ar fi fost încălcate sau aplicate în mod eronat, de unde rezultă că motivul nu poate fi acceptat ÎN drept Cu privire la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție 16. Reclamantul reproșează Curții de Casație că nu a răspuns argumentelor invocate în memoriul său în casare. El vede o încălcare a echității și a lipsei de acces la instanță și invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel formulat. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 17. Guvernul se opune acestei teze. Cu privire la admisibilitate 18. Guvernul ridică o primă excepție de inadmisibilitate pentru nerespectarea termenului de șase. luni, pe motiv că Curtea de Casație și-a pronunțat hotărârea la 1 februarie 2007, în timp ce cererea nu a fost introdusă la Curte decât la 20 august 2007. 19. Reclamantul contestă această teză, pe motiv că prima sa comunicare cu Curtea datează din 31 iulie 2007. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. În această privință, data depunerii unei cereri este cea a primei scrisori prin care reclamantul formulează, chiar și pe scurt, obiecțiunile pe care intenționează să le ridice. În cazul de față, prima scrisoare trimisă de solicitant la 31 iulie 2007 a întrerupt termenul de șase luni, astfel încât excepția de inadmisibilitate ridicată de guvern trebuie respinsă. Guvernul ridică o a doua excepție de inadmisibilitate bazată pe neobosirea căilor de atac interne. El consideră că reclamantul ar fi trebuit să ridice nerespectarea dreptului de acces la o instanță prin introducerea unei acțiuni în răspundere a statului pe baza articolului 1 alineatul (1) din Legea nr. 1 Septembrie 1988 privind răspunderea civilă a statului și a autorităților publice, adică principiile Codului civil în materie de răspundere ilegală. 22. Reclamantul contestă eficiența acțiunilor întreprinse de guvern, pe motiv că acesta din urmă nu produce nici un exemplu de aplicare a legii în circumstanțe comparabile cu cele din prezenta cauză. 23. Curtea amintește că dispozițiile articolului 35 din convenție prevăd epuizarea doar a recursurilor atât referitoare la încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, în caz contrar lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorită; statul pârât trebuie să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea, printre altele, Selmuni c. Franța [GC], nr 25803/94, § 75, CEDO 1999 V; 24. În cazul de față, Curtea constată că guvernul luxemburghez nu citează un singur exemplu de jurisprudență care a demonstrat eficacitatea căilor de atac existente în teorie în dreptul intern. Prin urmare, guvernul nu a stabilit că persoana în cauză dispunea de o cale de atac suficientă, de care ar fi trebuit să profite, pentru a se plânge de declarația de inadmisibilitate opusă de Curtea de Casație prin intermediul depus în sprijinul recursului său. 25. Prin urmare, această excepție de inadmisibilitate a guvernului trebuie eliminată. 26. Curtea constată că motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Reclamantul consideră că a prezentat Curții de Casație elementele determinante ale cauzei, precum și plângerile sale cu privire la hotărârea Consiliului Superior al Asigurărilor Sociale. Acesta subliniază că, în temeiul articolelor 187 din CAS coroborate cu articolele 189, 193, 222 și 226 din CAS, Consiliul Superior al Asigurărilor Sociale nu i-a recunoscut statutul de invalid pe baza unei interpretări false a dispozițiilor legale relevante. În aceste condiții, pronunțarea inadmisibilității mijloacelor sale de Casație pe motivul că nu a fost articulată cu precizia cerută îl împiedica pe solicitant să vadă Curtea de Casație pronunțând asupra temeiniciei acestui motiv. El concluzionează că soluția reținută de Curte în Hotărârea Kemp și alte c. Luxemburg 17140/05, 24 aprilie 2008) se impune în speță, cu atât mai mult cu cât Curtea de Casație a trecut sub tăcere întrebările preliminare pe care le-a adresat recurentul în legătură cu problema. 28. Guvernul consideră că nu se poate recuza Curții de Casație că a avut o abordare prea formală a condițiilor de admisibilitate a recursului. Reamintind faptul că recursul în Casație este o cale extraordinară de atac, se consideră că sunt necesare norme de procedură stricte pentru a permite Curții de Casație să cunoască numai mijloace de drept. Acesta reamintește că jurisprudența întemeiată pe art. 10 din Legea privind recursurile și procedura în Casație permite Curții de Casație să determine imediat la citirea motivului de casare care sunt argumentele în drept care îi sunt prezentate și să nu se extindă la argumentele de fapt dezvoltate în discuția privind mijlocul de casare. O evoluție a acestei jurisprudențe, în sensul unei abandonări progresive a criteriilor de admisibilitate a motivului, ar impune Curții de Casație să înlocuiască deficiențele și imprecisitățile motivului și l-ar determina să se substituie reclamantului în casare. Acest lucru ar afecta specificitatea recursului în casare și ar transforma fundamental rolul judecătorului de Casație, în detrimentul certitudinii juridice și al bunei administrări juridice. Guvernul subliniază că, în cazul de față, reclamantul nu a emis niciun punct de vedere cu privire la motivele pentru care a considerat că dispozițiile legale au fost încălcate sau aplicate în mod fals. ; în cazul în care reclamantul indică în observațiile sale o serie de argumente pe care le-a prezentat Curții de Casație, acestea au fost dezvoltate numai în cadrul discuției motivului. În cele din urmă, guvernul dorește să precizeze că o decizie a Curții de Casație privind întrebările preliminare nu era necesară, deoarece acțiunea în casare era inadmisibilă pentru nerespectarea formelor impuse în materie de acțiune în Casație. Evaluare a Curții 29. Curtea amintește că sarcina sa este de a examina dacă motivul respingerii recursului în Casație de către Curtea de Casație a privat reclamantul de dreptul său de a fi examinat motivul prezentat în recursul său. În acest scop, Curtea va examina proporționalitatea limitării impuse în raport cu cerințele de securitate juridică și de bună administrare a justiției. 30. Astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea Kemp și alții, citată anterior 52, și amintită în Hotărârea Datal c. Luxemburg (n 18522/06, § 37, 30 iulie 2009), regula aplicată de Curtea de Casație pentru a se pronunța asupra caracterului admisibil al recursului în cauză este o construcție jurisprudențială. Într-adevăr, art. 10 din Legea din 18 februarie 1885 se limitează la a prevedea că, pentru a introduce un recurs în casare, persoana în cauză trebuie să depună la grefa Curții de Casație. un memoriu (...) care va preciza dispozițiile atacate ale hotărârii sau ale hotărârii și mijloacele de rupere și va conține concluziile a căror procedură de licitație va fi solicitată Pe de altă parte. 31. Prin urmare, Curtea a considerat că limitarea impusă de această normă judecătorească urmărește un scop legitim. Întradevăr, precizia impusă în formularea mijloacelor de Casație are în mod clar scopul de a permite Curții de Casație să își exercite controlul în drept (Kemp și alții, citată anterior, § 53 Datal (n, citată anterior, § 38). Întrebarea este dacă această cerință de precizie în formularea mijlocului de Casație îndeplinește condiția proporționalității între mijloacele utilizate și scopul vizat. În această privință, Curtea a considerat că memoriul în cassație trebuie considerat în ansamblul său, în sensul că reclamantul trebuie să își fi exprimat doleanțe cu privire la hotărârea de apel fie în pronunțarea motivului de casare, fie, după caz, în discuția care dezvoltă motivul (Dattel (n, citată anterior, punctul 39). 33. Prin urmare, Curtea va examina modul în care reclamantul a prezentat, în speță, doleanțe Curții de Casație, pe de o parte, și din ce motive recursul său a fost respins, pe de altă parte. 34. În memoriul său în casare, reclamantul a transmis dispozitivul hotărârii atacate, și anume cel al Consiliului Superior al Asigurărilor Sociale din 1 februarie 2006. El a formulat apoi un singur mijloc de spargere bazat pe încălcarea diferitelor dispoziții ale Codului asigurărilor sociale pe care el le-a enumerat. În acest mijloc de rupere, el a explicat că, prin declararea apelului său nefondat din motive avansate, consiliul superior al asigurărilor sociale a efectuat o interpretare falsă a legii în cauză. În secțiunea de discuție a motivului În acest sens, Curtea a susținut că, pentru a se ajunge la soluția reținută în hotărârea în cauză, Consiliul Superior al Asigurărilor Sociale a făcut o lectură a dispozițiilor legale incompatibile cu economia generală a Legii privind invaliditatea și doar cu scopul de a sprijini o jurisprudență care a devenit de nesuportat. După ce a precizat în ce sens consideră că dispozițiile legale ar trebui citite (a se vedea punctul 12 de mai sus), el a solicitat Curții de Casație să rupă și să anuleze hotărârea din 1 februarie 2006. 35. Curtea de Casație, după ce și-a amintit jurisprudența în această privință, a respins motivul lipsei de precizie și a considerat că motivul nu preciza în ce mod dispozițiile legale menționate ar fi fost încălcate sau aplicate în mod fals. 36. În opinia Curții, nu se poate susține că reclamantul ar fi omis să prezinte la cunoștința judecătorilor supremi elementele determinante ale cauzei, precum și doleanțele sale cu privire la hotărârea consiliului superior al asigurărilor sociale atacate. Într-adevăr, în mijlocul unei căi de atac, el a criticat judecătorii pentru că au interpretat greșit legea pentru a-și declara apelul nefondat și, în discuția privind motivul, a indicat în ce sens ar trebui citite dispozițiile legale relevante. 37. Curtea consideră că precizia impusă de Curtea de Casație în formularea motivului de casare nu era indispensabilă pentru a permite Înaltei Instanțe Supreme să își exercite controlul. Această cerință slăbește într-o măsură considerabilă protecția drepturilor justițiabililor în fața Înaltei Instanțe naționale, mai ales dacă se ține seama de faptul că Luxemburgul nu cunoaște sistemul avocaților în consiliile specializate ( mutatis mutandis, Kemp și altele, menționate anterior, § 58, și Datal (n, menționat anterior, § 43). 38. În aceste condiții, pronunțarea inadmisibilității motivului de Casație pe motivul că acesta nu a fost articulat cu precizia necesară se înscrie într-o abordare prea formalizată, care l-a împiedicat pe solicitant să vadă Curtea de Casație pronunțând asupra temeiniciei acestui motiv ( mutatis mutandis Efstathiou și alții c. Grecia, n 3698/02, § 33, 27 iulie 2006 Kemp și altele, citată anterior, § 59 Datal (n, citată anterior, punctul 44). 39. În lumina considerațiilor de mai sus, Curtea consideră că limitarea impusă dreptului de acces al reclamantului la o instanță nu a fost proporțională cu scopul de a garanta securitatea juridică și buna administrare a justiției. 40. Prin urmare, Curtea încheie cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție în ceea ce privește dreptul reclamantului de a avea acces la o instanță. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 41. Reclamantul consideră că respingerea de către autoritățile luxemburgheze a cererii sale de acordare a unei pensii de invaliditate a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 42. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio încălcare a dispoziției invocate. 43. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 44. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 20 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 46. Guvernul contestă această cerere, atât în principiu, cât și în cuantumul său. 47. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral la care constatarea încălcării Convenției prevăzută în prezenta hotărâre nu este suficientă pentru a remedia ( mutatis mutandis Cianetti c. Italia, n 55634/00, § 53, 22 aprilie 2004). Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând pe o bază echitabilă, în conformitate cu art. 41 din convenție, Comisia decide să acorde reclamantului suma de 10 000 EUR. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 48. Reclamantul solicită, de asemenea, 18 544,41 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții de Casație și în fața Curții. 49. Guvernul contestă această cerere atât în principiu, cât și în cuantumul său. 50. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea, hotărând în echitate, alocă reclamantului suma de 10 000 EUR. Interese moratoriale 51. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 din Convenție și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a avut loc o încălcare a articolului 6 din convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale și 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 2009, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și art. 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
PREMIÈRE SECTION
NUNES GUERREIRO c. LUXEMBOURG
(Requête n
o
33094/07)
ARRÊT
5 novembre 2009
05/02/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Nunes Guerreiro c. Luxembourg,
La Cour européenne des droits de l'homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
Christos Rozakis,
président,
Nina Vajić,
Anatoly Kovler,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens,
juges,
et de Søren Nielsen,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 octobre 2009,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
33094/07) dirigée contre le Grand-Duché de Luxembourg et dont un ressortissant portugais, M. Fernando Nunes Guerreiro («
le requérant
»), a saisi la Cour le 31 juillet 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son conseil, M
e
3.
Le requérant allègue en particulier, sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, d'avoir été privé du droit d'accès à un tribunal.
4.
Le 4 juillet 2008, le président de la première section a décidé de communiquer le grief tiré de l'article 6 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
5.
Par une lettre du 10 juillet 2008, le gouvernement portugais fut informé qu'il avait la possibilité, s'il le désirait, de présenter des observations écrites en vertu de l'article 36 § 1 de la Convention et 44 du règlement de la Cour. N'ayant pas reçu de réponse du gouvernement portugais dans le délai imparti, la Cour considère que ce dernier n'entend pas se prévaloir de son droit d'intervention.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
6.
Le requérant est né en 1960 et réside à Grevenmacher.
7.
Le 15 décembre 2004, le comité-directeur de l'établissement d'assurance contre la vieillesse et l'invalidité rejeta une demande du requérant en allocation d'une pension d'invalidité. Cette décision de refus fut prise sur base d'un avis du médecin-conseil du contrôle médical de la sécurité sociale selon lequel le requérant n'était pas à considérer comme atteint d'invalidité au sens de l'article 187 du code des assurances sociales (qui dispose ce qui suit
: «
Est considéré comme atteint d'invalidité l'assuré qui, par suite de maladie prolongée, d'infirmité ou d'usure a subi une perte de sa capacité de travail telle qu'il est empêché d'exercer la profession qu'il a exercée en dernier lieu ou une autre occupation correspondant à ses forces et aptitudes. (...)
»).
8.
Par un jugement du 17 juin 2005, le conseil arbitral des assurances sociales rejeta le recours formé par le requérant contre la décision du 15
décembre 2004 comme étant non fondé.
9.
Le 25 juillet 2005, le requérant releva appel de ce jugement, sollicitant principalement qu'il soit fait droit à sa demande en obtention d'une pension d'invalidité, et subsidiairement l'institution d'une expertise médicale.
10.
Le 1
er
février 2006, le conseil supérieur des assurances sociales confirma le jugement de première instance aux motifs suivants
:
«
[Le requérant] fait état, à l'appui de son recours, d'un certificat émis le 22 juillet 2005 par le docteur [B.], médecin généraliste, qui atteste une invalidité, le taux de l'incapacité de travail étant évalué à plus de 66 %. Ce certificat s'appuie sur un rapport du médecin spécialiste en neurochirurgie [F.] du 21 juillet 2005 qui fait état d'un syndrome lombaire chroniquement douloureux irradiant jusqu'aux pieds et aux mains.
[Le requérant] avait été opéré le 16 juin 2004 d'une sévère hernie discale L4-L5 qui n'a pas permis d'alléger les douleurs.
Il est établi à suffisance par l'avis médical établi le 28 octobre 2004 par le médecin
‑
conseil du Contrôle médical de la sécurité sociale corroboré par l'avis du médecin de travail du 22 novembre 2004 que si [le requérant] est incapable d'exercer sa dernière profession de maçon, il reste cependant capable d'exercer une autre occupation salariée correspondant à ses forces et aptitudes et qui ne comporte pas la manutention de charges, de mouvements de flexion répétée ou de flexion du tronc ou encore de station debout continue.
Les certificats médicaux dont [le requérant] fait état à l'appui de son recours ne contredisent pas les constatations du médecin-conseil et médecin du travail.
L'invalidité visée à l'article 187 du code des assurances sociales repose exclusivement sur un critère physiologique
; doit par conséquent être écartée toute autre considération tirée de l'absence de formation professionnelle de l'assuré, de son instruction insuffisante, de son âge avancé, de la difficulté de trouver sur le marché de l'emploi des occupations correspondant à ses forces et aptitudes.
[Le requérant] soutient encore qu'il ressortirait de l'article 193 du code des assurances sociales que l'exercice ou la possibilité d'exercer un emploi n'est pas incompatible avec l'attribution d'une pension d'invalidité si la rémunération ne dépasse pas le plafond visé à l'article 226 du code des assurances sociales et que par conséquent l'article 187 du code des assurances sociales n'exigerait pas la constatation d'une invalidité générale.
La disposition de l'article 193 du code des assurances sociales qui admet qu'un bénéficiaire de la pension d'invalidité peut percevoir une rémunération qui ne dépasse pas le plafond prévu à l'article 226 du code des assurances sociales doit être comprise en ce sens qu'elle vise des assurés qui sont d'ores et déjà bénéficiaires de la pension d'invalidité et qui, bien qu'incapables d'exercer une profession et non disponibles pour le marché général de l'emploi, ont la possibilité d'exercer une occupation d'appoint ou qui consentent à fournir l'effort nécessaire pour exercer une pareille occupation. Le législateur a entendu favoriser la reprise d'une activité marginale et ne pas pénaliser ces assurés, qui nonobstant leur invalidité, réussissent à accomplir un travail de minime importance.
En présence des conclusions claires et précises du médecin-conseil du Contrôle médical de la sécurité sociale corroboré par l'avis du médecin de travail du 22
novembre 2004, l'institution d'une expertise médicale est superfétatoire.
»
11.
Le requérant se pourvut en cassation de cet arrêt, par l'intermédiaire de l'avocat qui l'avait représenté dans la procédure devant les juges du fond. Ainsi, dans un mémoire en cassation, signifié le 3 avril 2006, celui-ci écrivit en premier lieu ce qui suit
:
«
Dirigé contre un arrêt rendu (...) le 1
er
février 2006 (...) par le Conseil Supérieur des Assurances Sociales de Luxembourg, siégeant en instance d'appel, en matière d'invalidité, (...)
Le pourvoi en cassation est dirigé contre les dispositions de l'arrêt qui ont déclaré l'appel introduit par le requérant non fondé, essentiellement, au motif que
: [citation des passages pertinents de l'arrêt du 1
er
février 2006].
Tiré de la violation de la loi, voire de sa fausse application, in spécie de l'article 187 du CAS combinée avec les articles 189, 193, 222 et 226 du CAS, en ce que l'arrêt attaqué,
A déclaré l'appel introduit par le requérant non fondé, essentiellement, au motif que
l'invalidité visée à l'article 187 du CAS repose uniquement exclusivement sur un critère physiologique
; devant par conséquent être écartée toute considération tirée de l'absence de formation professionnelle de l'assuré, de son instruction insuffisante, de son âge avancé, de la difficulté de trouver sur le marché de l'emploi des occupations correspondant à ses forces et aptitudes
, (non disponible sur le marché général de l'emploi) et que
la disposition de l'article 193 du CAS qui admet qu'un bénéficiaire de la pension d'invalidité peut percevoir une rémunération qui ne dépasse pas le plafond prévu à l'article 226 du CAS doit être comprise en ce sens qu'elle vise des assurés qui sont d'ores et déjà bénéficiaires d'une pension d'invalidité et qui, bien qu'incapables d'exercer une profession et non disponibles pour le marché général de l'emploi, ont la possibilité d'exercer une occupation d'appoint ou qui consentent à fournir l'effort nécessaire pour exercer une pareille occupation. Le législateur a entendu favoriser la reprise d'une activité et ne pas pénaliser ces assurés qui, nonobstant leur invalidité, réussissent à accomplir un travail de minime importance
»
.
Ce faisant, le Conseil supérieur des Assurances Sociales a procédé à une fausse interprétation de la loi in spécie de l'article 187 du CAS combinée avec les articles
189, 193, 222 et 226 du CAS,
Selon la jurisprudence implicitement suivie par le Conseil Supérieur des Assurances Sociales dans la présente affaire, pour être reconnu comme invalide il faut être incapable d'exercer une quelconque profession et être indisponible sur le marché général de l'emploi. Dans la pratique, il faut être presque mort.
Dans cette logique, les missions confiées aux experts par les juridictions du fond consistent généralement à déterminer si le demandeur de la pension d'invalidité est capable d'exercer sa dernière profession ou toute autre profession correspondant à ses forces et aptitudes, celles-ci étant comprises dans le sens exclusivement physiologique
;
Dans cet ordre d'idées, on voit dans une multitude de dossiers, des ouvriers, manœuvres de bâtiment, sans autre instruction, âgés de 50 ans, voir plus, empêchés pour des raisons de santé de continuer à exercer leur dernière profession, se voir dire qu'ils peuvent exécuter un travail bureautique ou autre du genre comme il est souvent suggéré par des experts et d'autres sachants, le tout avalisé par les juridictions du fond
;
Cette façon de voir les choses, de comprendre la réalité, cette façon d'interpréter la législation applicable est complètement incompatible avec l'économie générale de la loi sur l'invalidité, spécialement celle qui ressort clairement des dispositions de l'article 187 du CAS combinées avec les articles 193, 222, et 226 du CAS
; (...)
»
12.
Toujours sous la rubrique «
Discussion du moyen
», l'avocat du requérant poursuivit que, pour parvenir à la solution retenue dans l'arrêt litigieux, le conseil supérieur des assurances sociales avait fait «
une lecture des dispositions légales volontairement
contra legem
et dans le seul but de soutenir une jurisprudence (...) devenue insoutenable
». Il transcrit le contenu des dispositions légales pertinentes et indiqua dans quel sens celles
‑
ci devaient, selon lui, être lues. Il conclut ce qui suit
:
«
Recevoir le présent pourvoi en cassation en la forme,
Au fond, dire le pourvoi fondé et justifié,
Partant casser l'arrêt rendu contradictoirement par le Conseil Supérieur des Assurances Sociales (...) en date du 1
er
février 2006 (...) dans ses dispositions qui ont déclaré l'appel du requérant non fondé (...).
»
13.
Dans ses conclusions du 28 novembre 2006, le ministère public conclut à l'irrecevabilité du moyen de cassation. Il exposa, entre autres, que le moyen de cassation n'indiquait nullement la solution que les juges d'appel auraient dû retenir selon le requérant, cette solution ne figurant que bien plus tard dans le développement du même moyen.
14.
Le 29 décembre 2006, le requérant demanda acte qu'il sollicita la Cour de cassation de saisir la Cour constitutionnelle des questions préjudicielles suivantes
:
«
I
o
«
l'article 10(5) de la loi du 18 février 1885, tel qu'il est interprété et appliqué par la Cour [de cassation] et demandé par Monsieur l'Avocat général, conduisant à la déclaration l'irrecevabilité du recours en cassation pour (...) défaut de précision du moyen consistant dans la présentation de la solution proposée dans le développement du moyen et non dans le moyen lui-même viole-t-il l'article 84 de la Constitution, l'irrecevabilité du recours pour ces motifs constituant une sanction manifestement disproportionnée, non justifiée, sans nul lien avec le droit fondamental d'accès au juge, prohibé par le principe de valeur constitutionnelle de la prohibition de l'excès de la disproportionnalité
»
II
o
«
l'article 84 de la Constitution implique-t-il
: 1
o
un procès juste (due process)
; 2
o
une protection juridictionnelle effective, efficace et adéquate au sens qu'on leur accorde les cours constitutionnelles étrangères des pays susvisées, pouvant servir comme modèles de référence, et autres cours similaires tels que la Cour E.D.H., etc., sens qui est invoqué ci-dessus par la partie concluante, à savoir, a)
la prohibition de formalités processuelles non nécessaires ou sans liens au droit fondamental d'accès aux tribunaux, b)
la régularisation des irrégularités comme exigence du droit à la protection judiciaire
?
»
»
15.
Par un arrêt du 1
er
février 2007, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant aux motifs suivants
:
«
Mais attendu, selon l'article 10 de la loi modifiée du 18 février 1885 sur les pourvois et la procédure en cassation, que pour introduire son pourvoi, la partie demanderesse devra déposer au greffe de la Cour supérieure de justice un mémoire précisant les moyens de cassation
;
Attendu que le pourvoi en cassation est une voie extraordinaire de recours et que la Cour régulatrice n'a à statuer que sur le moyen sans que la discussion qui le développe ne puisse en combler les lacunes
;
Attendu que le moyen ne précise pas en quoi les dispositions légales y visées auraient été violées ou faussement appliquées,
D'où il suit que le moyen ne saurait être accueilli
;
»
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
16.
Le requérant reproche à la Cour de cassation de ne pas avoir répondu aux arguments soulevés dans son mémoire en cassation. Il y voit une atteinte à l'équité et un défaut d'accès au tribunal et invoque l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
17.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
18.
Le Gouvernement soulève une première exception d'irrecevabilité pour non-respect du délai de six
mois, au motif que la Cour de cassation a rendu son arrêt le 1
er
février 2007, alors que la requête n'a été introduite auprès de la Cour que le 20 août 2007.
19.
Le requérant conteste cette thèse, au motif que sa première communication avec la Cour date du 31 juillet 2007.
20.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. A cet égard, la date de l'introduction d'une requête est celle de la première lettre par laquelle le requérant formule, ne serait-ce que sommairement, les griefs qu'il entend soulever. En l'espèce, la première lettre envoyée par le requérant le 31 juillet 2007 a interrompu le délai de six mois, de sorte que l'exception d'irrecevabilité soulevée par le Gouvernement doit être rejetée.
21.
Le Gouvernement soulève une deuxième exception d'irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il estime que le requérant aurait dû soulever le non-respect du droit d'accès à un tribunal en introduisant un recours en responsabilité de l'Etat sur base soit de l'article
1
er
alinéa 1
er
de la loi du 1
er
septembre 1988 relative à la responsabilité civile de l'Etat et des collectivités publiques, soit des principes du code civil en matière de responsabilité délictuelle.
22.
Le requérant conteste l'effectivité des recours avancés par le Gouvernement, au motif que ce dernier ne produit aucun exemple d'une application de la loi dans des circonstances comparables à celles de la présente affaire.
23.
La Cour rappelle que les dispositions de l'article 35 de la Convention ne prescrivent l'épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues ; il incombe à l'Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi d'autres,
Selmouni c. France
[GC], n
o
1999
‑
V;).
24.
En l'espèce, la Cour constate que le gouvernement luxembourgeois reste en défaut de citer un seul exemple de jurisprudence qui ait démontré l'effectivité des recours existant en théorie en droit interne. Partant, le Gouvernement n'a pas établi que l'intéressé disposait là d'un recours suffisant, dont il aurait dû tirer parti, pour se plaindre de la déclaration d'irrecevabilité opposée par la Cour de cassation au moyen déposé à l'appui de son pourvoi.
25.
Il s'ensuit que cette exception d'irrecevabilité du Gouvernement doit être écartée.
26.
La Cour constate que le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
1.
Thèses des parties
27.
Le requérant estime avoir soumis à la Cour de cassation les éléments déterminants de l'affaire ainsi que ses doléances à l'égard de l'arrêt du conseil supérieur des assurances sociales. Il souligne s'être plaint, au titre des articles 187 du CAS combiné avec les articles 189, 193, 222 et 226 du CAS, que le conseil supérieur des assurances sociales ne lui avait pas reconnu le statut d'invalide sur base d'une fausse interprétation des dispositions légales en la matière. Dans ces conditions, prononcer l'irrecevabilité de son moyen de cassation au motif qu'il n'avait pas été articulé avec la précision requise empêchait le requérant de voir la Cour de cassation se prononcer sur le bien-fondé de ce moyen. Il conclut que la solution retenue par la Cour dans l'arrêt
Kemp et autres c. Luxembourg
(n
o
17140/05, 24 avril 2008) s'impose en l'espèce, ceci d'autant plus que la Cour de cassation a passé sous silence les questions préjudicielles qu'avait posées le requérant en relation avec le problème.
28.
Le Gouvernement estime qu'il ne saurait être reproché à la Cour de cassation d'avoir eu une approche trop formaliste des conditions de recevabilité du pourvoi. Rappelant que le pourvoi en cassation est une voie extraordinaire de recours, il est d'avis que des règles de procédure strictes sont nécessaires afin de permettre à la Cour de cassation de connaître uniquement des moyens de droit. Il rappelle que la jurisprudence basée sur l'article 10 de la loi sur les pourvois et la procédure en cassation permet à la Cour de cassation de déterminer immédiatement à la lecture du moyen de cassation quels sont les arguments en droit qui lui sont soumis et de ne pas s'étendre aux arguments de fait développés dans la discussion sur le moyen de cassation. Une évolution de cette jurisprudence, dans le sens d'un abandon progressif des critères de recevabilité du moyen, imposerait à la Cour de cassation de suppléer les carences et imprécisions du moyen et l'amènerait à se substituer au demandeur en cassation. Cela affecterait la spécificité du pourvoi en cassation et transformerait fondamentalement le rôle du juge de cassation, au détriment de la sécurité juridique et de la bonne administration juridique. Le Gouvernement souligne qu'en l'espèce, le requérant n'avait émis, dans le moyen de cassation, aucune considération quant aux raisons pour lesquelles il considérait que les dispositions légales avaient été violées ou faussement appliquées
; si le requérant indique dans ses observations un certain nombre d'arguments qu'il avait soumis à la Cour de cassation, ceux-ci avaient été développés uniquement dans la discussion du moyen. Finalement, le Gouvernement tient à préciser qu'une décision de la Cour de cassation sur les questions préjudicielles n'était pas nécessaire, puisque le recours en cassation était irrecevable pour non-respect des formes imposées en matière de recours en cassation.
2.
Appréciation de la Cour
29.
La Cour rappelle que sa tâche consiste à examiner si le motif du rejet du pourvoi en cassation par la Cour de cassation a privé le requérant de son droit de voir examiné le moyen présenté dans son pourvoi. Pour ce faire, la Cour se penchera sur la proportionnalité de la limitation imposée par rapport aux exigences de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice.
30.
Ainsi que la Cour l'a relevé dans l'arrêt
Kemp et autres,
précité
,
§
52, et rappelé dans l'arrêt
Dattel c. Luxembourg (n
o
2)
(n
o
18522/06, § 37, 30 juillet 2009), la règle appliquée par la Cour de cassation pour se prononcer sur le caractère recevable du pourvoi en cause est une construction jurisprudentielle. En effet, l'article 10 de la loi du 18 février 1885 se borne à prévoir que, pour introduire un pourvoi en cassation, l'intéressé doit déposer au greffe de la Cour de cassation «
un mémoire (...) lequel précisera les dispositions attaquées de l'arrêt ou du jugement et les moyens de cassation et contiendra les conclusions dont l'adjudication sera demandée
». C'est la haute juridiction qui a introduit la distinction entre l'énoncé du moyen de cassation, d'une part, et «
la discussion qui développe le moyen [et qui] ne peut suppléer à l'absence de formulation de moyen
», d'autre part.
31.
Aussi, la Cour a-t-elle estimé que la limitation imposée par cette règle jurisprudentielle poursuit un but légitime. En effet, la précision exigée dans la formulation des moyens de cassation a clairement pour objectif de permettre à la Cour de cassation d'exercer son contrôle en droit (
Kemp et autres
, précité, § 53
;
Dattel (n
o
2)
, précité, § 38).
32.
Reste à savoir si cette exigence de précision dans la formulation du moyen de cassation répond à la condition de la proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. A ce sujet, la Cour a estimé que le mémoire en cassation doit être considéré dans son ensemble, en ce sens que le requérant doit avoir formulé ses doléances à l'égard de l'arrêt d'appel soit dans l'énoncé du moyen de cassation même, soit au besoin dans la discussion qui développe le moyen (
Dattel (n
o
2)
, précité, § 39).
33.
La Cour examinera donc de quelle manière le requérant présenta, en l'espèce, ses doléances à la Cour de cassation, d'une part, et pour quelles raisons son pourvoi fut rejeté, d'autre part.
34.
Dans son mémoire en cassation, le requérant retraça le dispositif de l'arrêt attaqué, à savoir celui du conseil supérieur des assurances sociales du 1
er
février 2006. Il formula ensuite un unique moyen de cassation tiré de la violation de différentes dispositions du code des assurances sociales qu'il énuméra. Dans ce moyen de cassation, il exposa qu'en ayant déclaré son appel non fondé pour les motifs avancés, le conseil supérieur des assurances sociales avait procédé à une fausse interprétation de la loi en question. Dans la rubrique « discussion du moyen
», il exposa que, pour parvenir à la solution retenue dans l'arrêt litigieux, le conseil supérieur des assurances sociales avait fait une lecture des dispositions légales incompatible avec l'économie générale de la loi sur l'invalidité et dans le seul but de soutenir une jurisprudence devenue insoutenable. Après avoir indiqué dans quel sens les dispositions légales devraient, selon lui, être lues (voir paragraphe 12 ci
‑
dessus), il demanda à la Cour de cassation de casser et annuler l'arrêt du 1
er
février 2006.
35.
La Cour de cassation, après avoir rappelé sa jurisprudence en la matière, rejeta le moyen faute de précision. Elle estima que le moyen ne précisait pas en quoi les dispositions légales y visées auraient été violées ou faussement appliquées.
36.
Aux yeux de la Cour, l'on ne saurait soutenir que le requérant aurait omis de soumettre à la connaissance des juges suprêmes les éléments déterminants de l'affaire ainsi que ses doléances à l'égard de l'arrêt du conseil supérieur des assurances sociales attaqué. En effet, dans le moyen de cassation, il a reproché aux juges d'avoir fait une mauvaise interprétation de la loi pour déclarer son appel non fondé et, dans la discussion du moyen, il a indiqué dans quel sens les dispositions légales pertinentes devraient être lues.
37.
La Cour estime que la précision exigée par la Cour de cassation dans la formulation du moyen de cassation n'était pas indispensable pour que la haute juridiction suprême puisse exercer son contrôle. Pareille exigence affaiblit à un degré considérable la protection des droits des justiciables devant la haute juridiction nationale, surtout si l'on tient compte du fait que le Luxembourg ne connaît pas le système des avocats aux Conseils spécialisés (
mutatis mutandis, Kemp et autres
, précité, §
58, et
Dattel (n
o
2)
, précité, § 43).
38.
Dans ces conditions, prononcer l'irrecevabilité du moyen de cassation au motif qu'il n'avait pas été articulé avec la précision requise s'inscrit dans une approche par trop formaliste, qui a empêché le requérant de voir la Cour de cassation se prononcer sur le bien-fondé de ce moyen (
mutatis mutandis
,
Efstathiou et autres c. Grèce
, n
o
36998/02, §
33, 27
juillet 2006
;
Kemp et autres
, précité, § 59
;
Dattel (n
o
2)
, précité, § 44).
39.
A la lumière des considérations qui précèdent, la Cour estime que la limitation imposée au droit d'accès du requérant à un tribunal n'a pas été proportionnelle au but de garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice.
40.
Partant, la Cour conclut à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention au regard du droit du requérant d'avoir accès à un tribunal.
III.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
41.
Le requérant estime que le rejet par les autorités luxembourgeoises de sa demande en allocation d'une pension d'invalidité a enfreint l'article 1 du Protocole n
o
1.
42.
Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation de la disposition invoquée.
43.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
44.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
45.
Le requérant réclame 20 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
46.
Le Gouvernement conteste cette demande, tant en son principe qu'en son quantum.
47.
La Cour estime que le requérant a subi un préjudice moral auquel le constat de violation de la Convention figurant dans le présent arrêt ne suffit pas à remédier (
mutatis mutandis
,
Cianetti c. Italie
, n
o
55634/00, § 53, 22
avril 2004). Eu égard aux circonstances de la cause et statuant sur une base équitable comme le veut l'article 41 de la Convention, elle décide d'octroyer au requérant la somme de 10
B.
Frais et dépens
48.
Le requérant demande également 18
544,41 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour de cassation et devant la Cour.
49.
Le Gouvernement conteste cette demande tant en son principe qu'en son quantum.
50.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour, statuant en équité, alloue au requérant la somme de 10
C.
Intérêts moratoires
51.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 de la Convention et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral et 10
000 EUR (dix mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
5
novembre
2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren Nielsen
Christos Rozakis
Greffier
Président