În cauza Petrovic c. Luxemburg, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din Christos Rozakis, președinte, Nina Vajić, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Ssticlă Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și Søren Nielsen, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 27 ianuarie 2011, Rend Hotărârea a fost adoptată la această ultimă dată de procedură La originea cauzei (n 32956/08) îndreptată împotriva Marelui Dusan Petrovic, al cărui resortisant sârb, Dusan Petrovic, a sesizat Curtea la 27 iunie 2008, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 10 decembrie 2009, președintele primei secțiuni a decis să comunice cererea guvernului, astfel cum se permite la art. 29 §. 1 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Printr-o scrisoare din 16 decembrie 2009, guvernul sârb a fost informat că are posibilitatea, dacă dorește, de a prezenta observații scrise în temeiul articolului 36 alineatul (1) din convenție și al articolului 44 din Regulamentul de procedură al Curții. Prin scrisoarea din 5 februarie 2010, guvernul sârb a răspuns că nu intenționează să se prevaleze de dreptul său de intervenție. Reclamantul s-a născut în 1962 și este în prezent deținut la centrul penitenciar din Luxemburg. Prin hotărâre, pronunțată în mod implicit la 2 decembrie 1991, reclamantul a fost condamnat la 20 de ani de muncă forțată a șefului zborului cu violență și amenințări la adresa unei case locuite, de sechestrare și de furt calificat. Hotărârea a fost notificată reclamantului prin introducerea unui aviz în ediția din 3 ianuarie 1992 a ziarului Wort Resté negăsit timp de 20 de ani, reclamantul a fost arestat și arestat la 7 iunie 2006 la frontiera austro ungară și pus în detenție pentru extrădarea sa. 10. Reclamantul a fost extrădat în Luxemburg, unde a fost încarcerat pe baza unui ordin de pârghie din 20 octombrie 2006. Din dosar reiese că ordinul de pârghie, semnat de reclamant la 23 octombrie 2006, îl informa că fusese condamnat, în mod implicit, prin hotărârea Curții de Apel din 2 decembrie 1992 a șefului zborurilor agravate la o pedeapsă cu închisoarea de 20 de ani de muncă forțată. De asemenea, ordinul de pronunțare menționa că hotărârea fusese notificată prin presă la 3 ianuarie 1992. 11. Reclamantul a formulat opoziție la Hotărârea din 2 decembrie 1991 prin scrisoarea sa adresată în primul rând procurorului general de stat la 28 noiembrie 2006, apoi procurorului general de stat la 18 decembrie 2006. Prin hotărârea din 27 februarie 2007, Camera Penală a Curții de Apel a declarat opoziția inadmisibilă. 13. La 21 martie 2007, reclamantul, prin intermediul reprezentantului său autorizat, s-a ocupat de casarea hotărârii din 27 februarie 2007; și-a depus memoriul în casare la 23 aprilie 2007. de la încălcarea aplicării false a articolului 187 alineatul (4) din Codul de procedură penală, în măsura în care hotărârea atacată [din 27 februarie 2007 a Camerei Penale a Curții de Apel] a declarat că: Aceasta declara inadmisibilă opoziția formulată de [reclamantul] împotriva executării hotărârii pronunțate la 2 decembrie 1991 de către Curtea de Apel, cameră penală, hotărând în lipsă împotriva [reclamantului], pe motive În cazul de față, nu este necesar să se rețină data arestării pârâtului la postul austro-hongris, în vederea extrădării sale către Luxemburg, nici orice altă dată a cursului procedurii de extrădare urmată în Austria, ca fiind acte de punere în aplicare prin care [reclamantul] ar fi fost informat cu privire la notificarea hotărârii pronunțate la 2 decembrie 1991 în mod implicit cu privire la aceasta. Pe lângă faptul că informațiile referitoare la notificarea hotărârii din 2 decembrie 1991 au fost furnizate numai în cursul procedurii către autoritățile austriece, astfel încât informațiile [reclamantului] nu rezultă direct din actele de punere în aplicare din Hotărârea din 2 decembrie 1991, se mai desprinde din documentele procedurii de extrădare urmată în Austria decât dacă este vorba despre notificarea hotărârii din 2 decembrie 1991 prin intermediul presei, data indicată (30 decembrie 1991) nu corespunde celei la care avizul a fost efectiv publicat. În timp ce A se admite că Curtea de Casație ar considera că termenul de depunere a opoziției ar fi fost declanșat de un act de punere în aplicare și de cunoașterea notificării hotărârii, ceea ce rămâne contestat (...), el constată că instanța de apel comite o eroare în drept atunci când stabilește începerea declanșării termenului în raport cu semnarea de către [reclamantul] a ordinului de decădere. (...) În cadrul parametrului "înălțare," din punct de vedere legal, a cunoașterii notificării, "quod non" și nu al semnificației, a hotărârii Curții de Apel din 1991, pentru a declanșa termenul pentru a formula opoziția, Curtea de Apel, în Hotărârea sa din 27 februarie 2007, a săvârșit o eroare în drept, reținând că: [noul citat din pasajul relevant] Judecând astfel Curtea de Apel a aplicat în mod incorect art. 187 alineatul (4) din Codul de cercetare penală. Având în vedere doctrina și jurisprudența, toate procedurile din Austria, începând cu arestarea, și orice demers și procedură ulterioară din Austria, constituie într-adevăr acte de punere în aplicare a hotărârii luxemburgheze din 2 decembrie 1991. Curtea de apel, înainte chiar de a ajunge la concluzia citată mai sus, a considerat, cu un singur paragraf mai devreme, că trebuie să rezultă din actele de punere în aplicare că pârâtul a fost informat cu privire la semnificația hotărârii de condamnare. În acest caz, termenul scurt din ziua în care această semnificație a fost cunoscută de el (pagina 51, §4). În consecință, arestarea și actele ulterioare din Austria constituie acte de punere în aplicare, din care rezultă suficient faptul că [reclamantul] a fost informat cu privire la sensul (de fapt, notificare) hotărârii luxemburgheze din 2 decembrie 1991 prin intermediul presei. Informațiile [reclamantului], documentate în mod corespunzător prin intermediul documentelor, comunicate de Parchetul General sub forma unei farduri de documente înainte de ședință, rezultă, prin urmare, direct din actele de punere în aplicare ale hotărârii din 2 decembrie 1991, în timp ce, în afara faptului că acestea sunt cunoscute începând cu 7 în caz contrar, până la 8 iunie 2006 cel târziu, aceștia au făcut o declarație de discuție în cadrul procedurii privind extrădarea sa, care constituie într-adevăr acte de punere în aplicare a Hotărârii luxemburgheze din 2 decembrie 1991. În plus, o eroare ipotetică cu privire la data notificării nu este consecința, art. 187 alineatul (4) fiind limitat la a solicita cunoștințe cu privire la semnificația deciziei, dar nu și la data notificării deciziei. Din cele de mai sus, trebuie reținut faptul că există o diferență evidentă între un act de punere în aplicare prin care o persoană este informată cu privire la notificarea unei hotărâri și un act de punere în aplicare de care rezultă că pârâtul a fost informat cu privire la semnificația condamnării. Curtea de Apel a luat o decizie greșită în drept, reținând că actele întreprinse în Austria nu puteau fi calificate drept acte de punere în aplicare în sensul articolului 187 alineatul (4) și că actele ulterioare în cadrul extrădării nu aveau calitatea unui act de punere în aplicare, astfel încât să se ajungă la concluzia că termenul de depunere a unei opoziții nu a fost declanșat decât de notificarea ordinului de decădere din Luxemburg În ședința din 6 decembrie 2007, reclamantul a pus sub semnul întrebării egalitatea armelor și a solicitat să se elimine concluziile Parchetului din cauza întârzierii. 16. Curtea de Casație a pronunțat, la 11 decembrie 2007, ruperea deliberării, pentru a permite reclamantului să ia o poziție cu privire la memoriul Parchetului. 17. Prin hotărârea din 14 februarie 2008, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. Pretinzând că niciun text legal nu supune concluziile procurorului public unui termen în cadrul procedurii de Casație în materie penală, Comisia a decis că reclamantul nu poate invoca o încălcare a principiului egalității armelor, întrucât i s-a acordat, de asemenea, suficient timp pentru a răspunde concluziilor Parchetului. Curtea de Casație a declarat apoi nefondată un prim motiv de casare. În cele din urmă, ea a respins un al doilea motiv de casare pentru că nu a fost articulată cu precizia necesară și s-a pronunțat astfel asupra celui de-al doilea motiv de casare (...) Dar a așteptat ca argumentația prezentată sub denumirea de "al doilea motiv de casare" În cazul în care, în conformitate cu art. 43 din Legea modificată privind recursurile și procedura de Casație, motivul nu poate fi acceptat (...) II. DREPTUL INTERNE PERTINENT18, alineatul (1) este considerat a fi o succesiune de considerente de fapt și de drept care constituie o discuție, dar care nu este corelată cu precizia necesară. art. 187 din Codul de cercetare penală prevede că condamnarea implicită va fi considerată ca fiind neavenită dacă, în termen de 15 zile de la notificarea sau notificarea care a fost făcută pârâtului sau la domiciliul acestuia, acesta se opune executării hotărârii și notifică opoziția sa atât procurorului public, cât și părții civile. Cu toate acestea, în cazul în care sensul nu a fost făcut nimănui sau în cazul în care nu rezultă din actele de executare a hotărârii pe care pârâtul a avut cunoștință de acest lucru, opoziția va fi admisibilă până la expirarea termenelor de prescripție a pedepsei. Recurentul reproșează Curții de Casație că a dat dovadă de o formalitate excesivă prin respingerea celui de-al doilea motiv de casare. El invocă art. 6 din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. 20. Guvernul se opune acestei teze. Cu privire la admisibilitate 21. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea arată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Reclamantul consideră că nu a omis să prezinte la cunoștința judecătorilor supremi elementele determinante ale cauzei, precum și doleanțele sale cu privire la hotărârea Curții de Apel. Acesta explică faptul că al doilea motiv de Casație a atacat hotărârea Curții de Apel pentru stabilirea unei date greșite de declanșare a termenului de opoziție. În cazul în care ar fi primit al doilea motiv de Casație, Curtea de Casație ar fi trebuit să analizeze momentul în care s-a inițiat termenul pentru contestație. Or, prin excluderea acestui motiv, Curtea de Casație a evitat să se pronunțe cu privire la punctul de plecare al termenului. În concluzie, reclamantul concluzionează că limitarea dreptului său de acces la o instanță nu a fost proporțională cu scopul de a garanta securitatea juridică și buna administrare a justiției. 23. Guvernul arată că respingerea celui de-al doilea motiv de rupere de către Curtea de Casație nu face obiectul unei aplicări prea formale a condițiilor de admisibilitate. Într-adevăr, acesta consideră că motivul nu a fost tocmai articulat și că dezbaterea a fost redactată într-un mod confuz, astfel încât Curtea de Casație nu a fost în măsură să își exercite controlul. Acesta precizează că evoluțiile prezentate de solicitant în memoriul său în casare nu explică modul în care textul invocat, și anume art. 187 alineatul (4) din Codul de instrucțiuni penale, a fost încălcat sau aplicat incorect. Acesta continuă că reclamantul nu a tras consecințele juridice ale analizei sale și nu a indicat în ce mod Curtea de Apel ar fi greșit declarând opoziția inadmisibilă pe baza raționamentului său și, în cele din urmă, subliniază că reclamantul nu a indicat ce soluție ar fi trebuit să fie reținută de Curtea de Apel în locul celei care rezultă din hotărârea atacată. Guvernul amintește că, atunci când Curtea de Casație încalcă o hotărâre, cauza este trimisă Curții de Apel competente pentru ca aceasta să se pronunțe din nou în fond. În acest scop, instanța de trimitere trebuie să poată urmări raționamentul Curții de Casație și să emită o hotărâre în consecință. Or, în prezenta cauză, Curtea de Casație era în imposibilitatea de a pronunța o decizie din cauza faptului că motivul în litigiu nu permitea identificarea clară a pretențiilor reclamantului. 24. Curtea amintește că sarcina sa este de a examina dacă motivul respingerii recursului în Casație de către Curtea de Casație a privat reclamantul de dreptul său de a fi examinat motivul în litigiu prezentat în recursul său. În acest scop, Curtea va examina proporționalitatea limitării impuse în raport cu cerințele dreptului de acces la o instanță. 25. Astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea Kemp și alții, Luxemburg 17140/05, § 52, 24 aprilie 2008) și amintită în Hotărârea Datal c. Luxemburg (n 18522/06, § 37, 30 iulie 2009), Nunes Guerreiro c. Luxemburg 33094/07, § 30, 5 noiembrie 2009) și Ewert c. Luxemburg 49375/07, § 83, 22 iulie 2010) regula aplicată de Curtea de Casație pentru a se pronunța asupra caracterului admisibil al recursului în cauză este o construcție jurprudențială. Într-adevăr, art. 10 din Legea din 18 februarie 1885 se limitează la a prevedea că, pentru a introduce un recurs în casare, persoana în cauză trebuie să depună la grefa Curții de Casație. un memoriu (...) care va preciza dispozițiile atacate ale hotărârii sau ale hotărârii și mijloacele de rupere și va conține concluziile a căror procedură de licitație va fi solicitată Pe de altă parte. 26. De aceea, Curtea a considerat că limitarea impusă de această normă judecătorească urmărește un scop legitim. Într-adevăr, precizia impusă în formularea mijloacelor de casare are în mod clar scopul de a permite Curții de Casație să își exercite controlul în drept (Kemp alții, citată anterior, § 53; Datal (n, citată anterior, § 38 Nunes Warsiro, citată anterior, § 31 Ewert , citată anterior, punctul 84). 27. Rămâne de văzut dacă această cerință de precizie în formularea mijlocului de Casație corespunde condiției proporționalității dintre mijloacele utilizate și scopul vizat. În această privință, Curtea a considerat că memoriul în cassație trebuie considerat în ansamblul său, în sensul că reclamantul trebuie să își fi exprimat doleanțe cu privire la hotărârea de apel fie în pronunțarea motivului de Casație, fie la nevoie în discuția care dezvoltă motivul (datatel (n, citată anterior, § 39 Nunes Guerreiro, citată anterior, § 32 Ewert, citată anterior, § 85). 28. Prin urmare, Curtea va examina modul în care reclamantul a prezentat, în speță, plângerile sale Curții de Casație, pe de o parte, și din ce motive a fost respins, pe de altă parte. 29. Reclamantul a indicat că al doilea motiv a fost întemeiat pe încălcarea aplicării false a articolului 187 alineatul (4) din Codul de instrucțiuni penale. El a arătat că Curtea de Apel a săvârșit o eroare în drept prin stabilirea punctului de plecare al termenului în raport cu semnarea de către reclamant a ordinului de piuliță luxemburgheză și, ulterior, furnizează elemente de discuție în sprijinul acestui motiv. 30. Curtea de Casație a respins motivul în litigiu, pe motiv că argumentația consta într-o succesiune de considerații de fapt și de drept care constituia o discuție, dar nu a prevăzut, cu precizia necesară, un motiv de casare. 31. Aliandu-se guvernului, Curtea trebuie să constate că evoluțiile produse în sprijinul motivului în litigiu nu au fost formulate astfel încât să permită Curții de Casație să aprecieze domeniul de aplicare al acestuia și să exercite astfel controlul său. Reclamantul a menționat în mod ușor motivarea reținută de Curtea de Apel pe care o punea în discuție, dar a rămas în imposibilitatea de a stabili în ce măsură înlocuirea motivării pe care o propunea cu cea reținută de Curtea de Apel ar modifica soluția în litigiu. Prin urmare, reclamantul nu a justificat în mod clar ce soluție ar fi trebuit să fie reținută în locul celei care rezultă din hotărârea atacată și, prin urmare, a omis să precizeze concluziile a căror procedură de ofertare a fost solicitată (a se vedea punctul 25 de mai sus). 32. Prin urmare, nu este rezonabil să se considere că reclamantul a omis, atât în mijlocul, cât și în discuție, să prezinte Curții de Casație elementele determinante ale cauzei, precum și plângerile sale cu privire la hotărârea Curții de Apel din 27 februarie 2007. În aceste condiții, respingerea mijloacelor de rupere pe motiv că nu a fost articulată cu precizia necesară nu se înscrie într-o abordare prea formalizată (a contrario Kemp și altele, citată anterior, § 59 Datal, citată anterior, § 44 Nunes Guerreiro, citată anterior, § 38 Ewert, citată anterior, § 94 33). Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 din convenție în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 34. Reclamantul se plânge, în sfârșit, din perspectiva articolului 6 din convenție, că termenele impuse pârâtului pentru depunerea memoriului în replică nu se aplică procurorului public. Prin urmare, el reproșează Curții de Casație că nu a respins concluziile procuraturii publice din cauza întârzierii și, astfel, a încălcat principiul egalității armelor între părți. 35. Curtea consideră că faptul că termenul pentru depunerea memoriului este mai restrictiv pentru părțile private decât pentru procurorul public, care se află, de altfel, într-o situație diferită, nu a privat reclamanta de un proces echitabil ( mutatis mutandis Guigue și Sgen CFDT c. Franța (dec.), nr 59821/00, CEDO 2004 Ewert c. Luxemburg În această privință, trebuie reamintit faptul că Curtea de Casație pronunțată la 11 decembrie 2007 ca urmare a rupturii deliberării pentru a permite reclamantului să ia poziție cu privire la memoriul Parchetului (a se vedea punctul 16 de mai sus). În speță, diferența de termene nu a determinat nicio diferență cu privire la situația reclamantului (a contrario Wynen c. Belgia, 32576/96, § 32, CEDO 2002 VIII), astfel încât Curtea nu constată nicio încălcare a dispoziției invocate. 36. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) și 4 din convenție. cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe lipsa de acces la instanță invocată în temeiul articolului 6 din convenție și inadmisibilă pentru surplus A declarat că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 din convenție. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 17 februarie 2011, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Modululer
PREMIÈRE SECTION
PETROVIC c. LUXEMBOURG
(Requête n
o
32956/08)
ARRÊT
17 février 2011
17/05/2011
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Petrovic c. Luxembourg,
La Cour européenne des droits de l'homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
Christos Rozakis,
président,
Nina Vajić,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
juges,
et de Søren Nielsen,
greffier de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 janvier 2011,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
32956/08) dirigée contre le Grand-Duché de Luxembourg et dont un ressortissant serbe, M.
Dusan Petrovic («
le requérant
»), a saisi la Cour le 27 juin 2008 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son conseil, M
e
3.
Le requérant, invoquant l'article 6 de la Convention, se plaignait en particulier du défaut d'accès à un tribunal.
4.
Le 10 décembre 2009, le président de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 §
1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
5.
Par une lettre du 16 décembre 2009, le gouvernement serbe fut informé qu'il avait la possibilité, s'il le désirait, de présenter des observations écrites en vertu de l'article 36 § 1 de la Convention et 44 du Règlement de la Cour. Par une lettre du 5 février 2010, le gouvernement serbe répondit qu'il n'entendait pas se prévaloir de son droit d'intervention.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
6.
Le requérant est né en 1962 et est actuellement détenu au centre pénitentiaire de Luxembourg.
7.
Par un arrêt, rendu par défaut le 2 décembre 1991, le requérant fut condamné à 20 ans de travaux forcés du chef de vol avec violences et menaces dans une maison habitée, de séquestration et de vols qualifiés.
8.
L'arrêt fut notifié au requérant par insertion d'un avis dans l'édition du 3 janvier 1992 du journal «
Luxemburger Wort
»
.
9.
Resté introuvable durant une vingtaine d'années, le requérant fut interpellé et arrêté, le 7 juin 2006, à la frontière austro
‑
hongroise et placé en détention en vue de son extradition.
10.
Le requérant fut extradé vers le Luxembourg, où il fut incarcéré sur la base d'un ordre d'écrou du 20 octobre 2006. Il résulte du dossier que l'ordre d'écrou, signé par le requérant le 23
octobre 2006, l'informait qu'il avait été condamné, par défaut, par l'arrêt de la cour d'appel du 2 décembre 1992 du chef de vols aggravés à une «
peine d'emprisonnement de 20 ans de travaux forcés
»
; l'ordre d'écrou mentionnait également que l'arrêt avait été notifié le 3 janvier 1992 par voie de presse.
11.
Le requérant forma opposition de l'arrêt du 2 décembre 1991 par courrier qu'il adressa en premier lieu au procureur d'Etat le 28 novembre 2006, puis au procureur général d'Etat le 18 décembre 2006.
12.
Par un arrêt du 27 février 2007, la chambre criminelle de la cour d'appel déclara l'opposition irrecevable.
13.
Le 21 mars 2007, le requérant, par le biais de son mandataire, se pourvut en cassation de l'arrêt du 27
février 2007
; il déposa son mémoire en cassation le 23 avril 2007. Il souleva en tout deux moyens de cassation, le deuxième se lisant ainsi qu'il suit
:
«
Deuxième moyen de cassation
:
tiré «
de la violation respectivement de la fausse application de l'article 187 alinéa
4 du code d'instruction criminelle
»
en ce que l'arrêt attaqué [du 27 février 2007 de la chambre criminelle de la cour d'appel] a déclaré qu'
:
Elle déclarait irrecevable l'opposition formée par [le requérant] contre l'exécution de l'arrêt rendu le 2 décembre 1991 par la cour d'appel, chambre criminelle, statuant par défaut à l'encontre [du requérant],
Aux motifs
:
«
Il n'y a pas lieu de retenir en l'espèce la date d'arrestation du prévenu au poste austro-hongrois, en vue de son extradition vers le Luxembourg, ni une quelconque autre date du cours de la procédure d'extradition suivie en Autriche, comme constituant des actes d'exécution par lesquels [le requérant] aurait été informé de la notification de l'arrêt rendu le 2 décembre 1991 par défaut à son égard. Outre le fait que les informations quant à la notification de l'arrêt du 2 décembre 1991 n'ont été fournies qu'en cours de procédure aux autorités autrichiennes, de sorte que l'information [du requérant] ne résulte pas directement d'actes d'exécutions de l'arrêt du 2 décembre 1991, il se dégage encore des pièces de la procédure d'extradition suivie en Autriche que s'il y est question de la notification de l'arrêt du 2 décembre 1991 par voie de presse, la date indiquée (30 décembre 1991) ne correspond pas à celle à laquelle l'avis a effectivement été publié
»
Alors que
A admettre – quod non – que la Cour de cassation retiendrait que le délai pour former opposition aurait (...) été déclenché par un acte d'exécution et la connaissance de la notification du jugement, ce qui reste contesté (...), il échet de constater que la cour d'appel commet une erreur en droit quand elle fixe le départ du déclenchement du délai par rapport à la signature par [le requérant] de l'ordre d'écrou.
(...)
Que sous le paramètre de la suffisance, d'un point de vue légal, de la connaissance de la notification, – quod non – et non pas de la signification, de l'arrêt de la cour d'appel de 1991, pour déclencher le délai pour former opposition, la cour d'appel, dans son arrêt du 27 février 2007, a commis une erreur en droit, en retenant que
: [nouvelle citation du passage pertinent]
En statuant de la sorte la cour d'appel a fait une mauvaise application de l'article
187 alinéa 4 du code d'instruction criminelle.
Au vu de la doctrine et de la jurisprudence, toutes les procédures en Autriche, à commencer par l'arrestation, et toute démarche et procédure subséquente en Autriche, constituent bel et bien des actes d'exécution de l'arrêt luxembourgeois du 2
décembre 1991.
La cour d'appel, avant même d'arriver à la conclusion reproduite ci-dessus, a estimé, un seul alinéa plus tôt, que
:
Il faut qu'il résulte d'actes d'exécution que le prévenu a été informé de la signification de la décision de condamnation. Dans ce cas, le délai court du jour où cette signification a été connue de lui (page 51, alinéa 4).
Il s'en suit que l'arrestation et les actes subséquents en Autriche constituent des actes d'exécution, actes dont il résulte à suffisance que [le requérant] a été informé de la signification (en fait notification) de l'arrêt luxembourgeois du 2 décembre 1991 par voie de presse.
L'information [du requérant], documentée à suffisance à travers des documents, communiqués par le parquet général sous forme d'une farde de pièces avant l'audience, résulte donc directement d'actes d'exécutions de l'arrêt du 2
décembre
1991, alors que, en dehors du fait de leur connaissance à partir du 7
,
sinon 8 juin 2006 au plus tard, ils ont fait l'état de discussion dans la procédure entourant son extradition, qui constituent bel et bien des actes d'exécution de l'arrêt luxembourgeois du 2 décembre 1991.
Par ailleurs, une hypothétique erreur sur la date de notification est sans conséquence, l'article 187 alinéa 4 se limitant à exiger une connaissance de la signification de la décision, mais non pas une connaissance de la date de signification de la décision.
De ce qui précède, il faut retenir qu'une différence évidente existe entre un acte d'exécution par lequel une personne est informée de la notification d'un arrêt et un acte d'exécution dont il résulte que le prévenu a été informé de la signification de la condamnation.
La cour d'appel a rendu une mauvaise décision en droit, en retenant que les actes entrepris en Autriche ne pouvaient être qualifiés d'acte d'exécution au sens de l'article 187 alinéa 4, et que les actes subséquents dans le cadre de l'extradition n'avaient pas qualité d'acte d'exécution, pour aboutir à la conclusion que le délai pour former opposition n'était déclenché que par la notification de l'ordre d'écrou au Luxembourg
(...)
»
14.
Le parquet déposa son mémoire le 30 novembre 2007.
15.
Lors de l'audience du 6 décembre 2007, le requérant mit en cause l'égalité des armes et demanda à voir écarter les conclusions du parquet pour cause de tardiveté.
16.
La Cour de cassation prononça, le 11 décembre 2007, la rupture du délibéré, pour permettre au requérant de prendre position quant au mémoire du parquet.
17.
Par un arrêt du 14 février 2008, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Précisant qu'aucun texte légal ne soumettait les conclusions du ministère public à un délai dans le cadre de la procédure de cassation en matière pénale, elle décida que le requérant ne saurait faire valoir une violation du principe de l'égalité des armes, un délai suffisant lui ayant par ailleurs été accordé pour répondre aux conclusions du parquet. La Cour de cassation déclara ensuite non fondé un premier moyen de cassation. Finalement, elle rejeta un deuxième moyen de cassation pour ne pas avoir été articulé avec la précision requise, et se prononça ainsi
:
«
Sur le deuxième moyen de cassation
:
(...) Mais attendu que l'argumentation présentée sous la dénomination «
deuxième moyen de cassation
» consiste en une succession de considérations de fait et de droit qui constitue une discussion mais n'articule pas avec la précision requise un moyen de cassation au sens de l'article 43 de la loi modifiée sur les pourvois et la procédure en cassation
;
D'où il suit que le prétendu moyen ne peut être accueilli
;
(...)
»
II.
18.
L'alinéa 1
er
de l'article 187 du code d'instruction criminelle dispose ceci
:
«
La condamnation par défaut sera considérée comme non avenue si, dans les quinze jours de la signification ou notification qui en a été faite au prévenu ou à son domicile, celui-ci forme opposition à l'exécution du jugement et notifie son opposition tant au ministère public qu'à la partie civile.
»
L'alinéa 4 dudit article se lit ainsi
:
«
Toutefois, si la signification n'a pas été faite à personne ou s'il ne résulte pas d'actes d'exécution du jugement que le prévenu en a eu connaissance, l'opposition sera recevable jusqu'à l'expiration des délais de la prescription de la peine.
»
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION AU REGARD DU DROIT D'ACCÈS À UN TRIBUNAL
19.
Le requérant reproche à la Cour de cassation d'avoir fait preuve d'un formalisme excessif en rejetant son deuxième moyen de cassation. Il invoque l'article 6 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
20.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
21.
La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
22.
Le requérant estime ne pas avoir omis de soumettre à la connaissance des juges suprêmes les éléments déterminants de l'affaire ainsi que ses doléances à l'égard de l'arrêt de la cour d'appel. Il explique que son deuxième moyen de cassation attaquait la décision de la cour d'appel pour avoir déterminé une mauvaise date de déclenchement du délai pour faire opposition. Si elle avait reçu le deuxième moyen de cassation, la Cour de cassation aurait dû analyser à quel moment le délai pour relever opposition avait été enclenché. Or, en écartant ledit moyen, la Cour de cassation a évité de devoir se prononcer sur le point de départ du délai. Le requérant en conclut que la limitation imposée à son droit d'accès à un tribunal n'a pas été proportionnelle au but de garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice.
23.
Le Gouvernement expose que le rejet du deuxième moyen de cassation par la Cour de cassation ne relève pas d'une application trop formaliste des conditions de recevabilité. Il estime, en effet, que le moyen n'était pas précisément articulé et que la discussion était rédigée de manière confuse, de sorte que la Cour de cassation n'était pas en mesure d'exercer son contrôle. Il précise que les développements exposés par le requérant dans son mémoire en cassation n'expliquaient pas de quelle manière le texte invoqué, à savoir l'article 187 alinéa 4 du code d'instruction criminelle, avait été violé ou mal appliqué. Il poursuit que le requérant ne tirait pas la conséquence juridique de son analyse, et n'indiquait pas en quoi la cour d'appel aurait eu tort en déclarant l'opposition irrecevable sur base de son raisonnement. Finalement, il souligne que le requérant n'indiquait pas quelle solution aurait dû être retenue par la cour d'appel en lieu et place de celle résultant de l'arrêt attaqué. Le Gouvernement rappelle que, lorsque la Cour de cassation casse un arrêt, l'affaire est renvoyée devant la cour d'appel compétente pour qu'elle statue à nouveau au fond. La juridiction de renvoi doit, à cet effet, pouvoir suivre le raisonnement de la Cour de cassation et rendre un arrêt en conséquence. Or, dans la présente affaire, la Cour de cassation était dans l'impossibilité de rendre une décision du fait que le moyen litigieux ne permettait pas d'identifier clairement les prétentions du requérant.
24.
La Cour rappelle que sa tâche consiste à examiner si le motif du rejet du pourvoi en cassation par la Cour de cassation a privé le requérant de son droit de voir examiné le moyen litigieux présenté dans son pourvoi. Pour ce faire, la Cour se penchera sur la proportionnalité de la limitation imposée par rapport aux exigences du droit d'accès à un tribunal.
25.
Ainsi que la Cour l'a relevé dans l'arrêt
Kemp et autres c.
Luxembourg
(n
o
17140/05, § 52, 24 avril 2008) et rappelé dans les arrêts
Dattel c. Luxembourg (n
o
2)
(n
o
18522/06, § 37, 30 juillet 2009),
Nunes
Guerreiro c. Luxembourg
(n
o
33094/07, § 30, 5 novembre 2009) et
Ewert c. Luxembourg
(n
o
49375/07, § 83, 22 juillet 2010) la règle appliquée par la Cour de cassation pour se prononcer sur le caractère recevable du pourvoi en cause est une construction jurisprudentielle. En effet, l'article 10 de la loi du 18
février 1885 se borne à prévoir que, pour introduire un pourvoi en cassation, l'intéressé doit déposer au greffe de la Cour de cassation «
un mémoire (...) lequel précisera les dispositions attaquées de l'arrêt ou du jugement et les moyens de cassation et contiendra les conclusions dont l'adjudication sera demandée
». C'est la haute juridiction qui a introduit la distinction entre l'énoncé du moyen de cassation, d'une part, et «
la discussion qui développe le moyen [et qui] ne peut suppléer à l'absence de formulation de moyen
», d'autre part.
26.
Aussi, la Cour a-t-elle estimé que la limitation imposée par cette règle jurisprudentielle poursuit un but légitime. En effet, la précision exigée dans la formulation des moyens de cassation a clairement pour objectif de permettre à la Cour de cassation d'exercer son contrôle en droit (
Kemp
et
autres
, précité, § 53;
Dattel (n
o
2)
, précité, § 38
;
Nunes
Guerreiro,
précité,
;
Ewert
, précité,§ 84).
27.
Reste à savoir si cette exigence de précision dans la formulation du moyen de cassation répond à la condition de la proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. A ce sujet, la Cour a estimé que le mémoire en cassation doit être considéré dans son ensemble, en ce sens que le requérant doit avoir formulé ses doléances à l'égard de l'arrêt d'appel soit dans l'énoncé du moyen de cassation même, soit au besoin dans la discussion qui développe le moyen (
Dattel (n
o
2)
, précité, § 39
;
Nunes
Guerreiro
, précité,
;
Ewert
, précité, § 85).
28.
La Cour examinera donc de quelle manière le requérant présenta, en l'espèce, ses doléances à la Cour de cassation, d'une part, et pour quelles raisons le moyen concerné fut rejeté, d'autre part.
29.
Le requérant indiqua que son deuxième moyen était tiré de la violation respectivement de la fausse application de l'article 187 alinéa 4 du code d'instruction criminelle. Il exposa que la cour d'appel avait commis une erreur en droit en fixant le point de départ du délai par rapport à la signature par le requérant de l'ordre d'écrou luxembourgeois. Il fournit ensuite des éléments de discussion à l'appui de ce moyen.
30.
La Cour de cassation rejeta le moyen litigieux, au motif que l'argumentation consistait en une succession de considérations de fait et de droit qui constituait une discussion mais n'articulait pas avec la précision requise un moyen de cassation.
31.
Se ralliant au Gouvernement, la Cour se doit de constater que les développements produits à l'appui du moyen litigieux n'étaient pas formulés de manière à permettre à la Cour de cassation d'en apprécier la portée et d'exercer ainsi son contrôle. Le requérant mentionna certes de manière compréhensible la motivation retenue par la cour d'appel qu'il mettait en cause, mais resta en défaut d'établir en quoi la substitution de la motivation qu'il proposait à celle retenue par la cour d'appel modifierait la solution litigieuse. Le requérant ne justifia donc pas, avec clarté, quelle solution aurait dû être retenue en lieu et place de celle résultant de l'arrêt attaqué. De cette façon, il a omis de préciser les conclusions dont l'adjudication était demandée (voir paragraphe 25 ci-dessus).
32.
Ainsi, il n'est pas déraisonnable de considérer que le requérant a omis, tant dans le moyen que dans la discussion, de soumettre à la connaissance de la Cour de cassation les éléments déterminants de l'affaire ainsi que ses doléances à l'égard de l'arrêt de la cour d'appel du 27 février 2007. Dans ces conditions, rejeter le moyen de cassation au motif qu'il n'avait pas été articulé avec la précision requise ne s'inscrit pas dans une approche trop formaliste (
a contrario
,
Kemp et autres
, précité, § 59
;
Dattel
(n
o
2)
, précité, § 44
;
Nunes Guerreiro
, précité,
;
Ewert
, précité, § 94).
33.
Partant, il n'y a pas eu violation de l'article 6 de la Convention au regard du droit d'accès à un tribunal.
II.
34.
Le requérant se plaint enfin, sous l'angle de l'article 6 de la Convention, du fait que les délais imposés au défendeur en cassation pour le dépôt du mémoire en réplique ne s'appliquent pas au ministère public. Ainsi, il reproche à la Cour de cassation de ne pas avoir écarté les conclusions du ministère public pour cause de tardiveté et d'avoir ainsi violé le principe de l'égalité des armes entre les parties.
35.
La Cour estime que le fait que le délai pour le dépôt du mémoire soit plus restrictif pour les parties privées que pour le ministère public, qui se trouve d'ailleurs dans une situation différente, n'a pas privé la partie requérante d'un procès équitable (
mutatis mutandis
,
Guigue et SGEN
‑
CFDT c. France
(déc.), n
o
‑
I
;
Ewert c. Luxembourg
, précité, § 98). A cet égard, il y a lieu de rappeler que la Cour de cassation prononça, le 11 décembre 2007, la rupture du délibéré pour permettre au requérant de prendre position quant au mémoire du parquet (voir paragraphe
16 ci-dessus). La différence des délais n'a entraîné, en l'espèce, aucune différence sur la situation du requérant (
a contrario
,
Wynen c.
Belgique
, n
o
‑
VIII), de sorte que la Cour ne relève aucune apparence de violation de la disposition invoquée.
36.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré du défaut d'accès au tribunal soulevé au titre de l'article 6 de la Convention et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 février 2011, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren Nielsen
Christos Rozakis
Greffier
Président