Leandro da Silva împotriva Luxemburgului

La originea cauzei se află o cerere (nr. 30273/07) îndreptată împotriva Marelui Ducat al Luxemburgului și care a fost înaintată Curții de către un cetățean portughez, dl Mario Jorge Leandro Da Silva („reclamantul"), la 10 iulie 2007 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul luxemburghez („Guvernul") a fost reprezentat de consilierul său, dl F. Kremer, avocat la Luxemburg.

La 16 octombrie 2008, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis comunicarea plângerii privind durata procedurii către Guvern. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a mai decis că Camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului.

După ce fusese informate, la 18 octombrie 2008, asupra posibilității de a prezenta observații în scris în temeiul articolului 36 § 1 al Convenției și a regulamentului Curții (art. 44), guvernul portughez fece cunoscut, la 19 ianuarie 2009, că nu intenționează să se folosească de dreptul său în acest sens. PE FAPT

Reclamantul exercita o activitate de comerț auto sub denumirea „Automarché Op der Biff" (în continuare „Automarché"). El avusese un important litigiu cu administrația în cadrul amenajării unui tunel de ieșire dintr-un supermaket în vecinătatea imediată a magazinului lui.

La 13 și 18 iunie 2003, reclamantul și societatea Automarché au dat în judecată Statul și comuna interesată pentru responsabilitate din funcționarea defectuoasă a serviciului administrativ. Cererea se baza în principal pe art. 1 aliniat 1 din legea din 1 septembrie 1988 privind responsabilitatea Statului și colectivităților publice (în continuare „legea din 1988"), și în subsidiar pe articolele 1382 și 1383 din codul civil și încă mai subsidiare pe art. 1 aliniat 2 din legea din 1988.

La 14 iulie 2003, judecătorul de punere în stare de judecată a stabilit un calendar pentru părți de a depune concluziile lor.

Statul, după ce i se acordase o prelungire a termenului, a conchis la 15 octombrie 2003, ridicând excepții de incompetență și inadmisibilitate.

Consilierul reclamantului demisionând din mandat la 12 ianuarie 2004, un nou avocat s-a constituit la 11 octombrie 2004.

La 13 octombrie 2004, judecătorul, invitând părțile să limiteze dezbaterea la chestiunile de admisibilitate, a stabilit un nou calendar și fixat la 19 noiembrie 2004 termenul pentru reclamant de a conchide.

La 24 noiembrie și 31 decembrie 2004, Statul s-a plâns judecătorului de inactivitatea reclamantului și a cerut închiderea instrucției.

La 13 ianuarie 2005, judecătorul stabilit un nou calendar și fixat la 18 februarie 2005 termenul pentru reclamant de a conchide.

Reclamantul și-a depus concluziile la 22 februarie 2005. După ce Statul declară, la 28 februarie 2005, că nu primise o piesă pe care se bazase reclamantul în concluziile sale, judecătorul invită acesta din urmă, la 14 martie 2005, să comunice toate piesele sale și fixează o nouă termen părții adverse pentru a răspunde la concluziile reclamantului.

După ce Statul și comuna au conchis respectiv la 16 martie și 24 mai 2005, închiderea instrucției și dezbaterile au avut loc la 9 noiembrie 2005.

Într-o hotărâre interlocutorie din 16 noiembrie 2005, tribunalul respinge excepțiile de incompetență și inadmisibilitate și se rezervă asupra restului.

Conform unui calendar din 21 noiembrie 2005, părțile fuseseră invitate să conchidă pe fond.

Concluzii fuseseră depuse la 3 ianuarie, 2 martie și 15 mai 2006.

După ce reclamantul nu aproba o cerere a comunei privind obținerea unei prelungiri a termenului, judecătorul remarcase, la 30 mai 2006, următoarele: „Tribunalul atrage atenția asupra faptului că [avocatul reclamantului] a conchis doar la 23 februarie 2005, în timp ce ultimele concluzii anterioare [ale avocatului Statului] fuseseră depuse la 16 octombrie 2003, deci [reclamantul] nu suferă de o „așteptare lungă" doar din cauza comportamentului tribunalului sau a [celorlalte] părți la instanță."

La 20 septembrie 2006, reclamantul a cerut închiderea instrucției, în măsura în care comuna nu conchiasese încă. La 25 septembrie 2006, judecătorul o invită imperativ pe aceasta să conchidă până la 16 octombrie 2006 și fixează cauza pentru închidere la 18 octombrie 2006. Comuna și-a depus concluziile la 16 octombrie 2006.

După ce falimentul societății Automarché fusese declarat prin hotărâre din 28 iulie 2006, curele lichidator se constituie, la 12 octombrie 2006, în locul avocatului care reprezentase societatea.

La 18 octombrie 2006, judecătorul acordă o nouă termen Statului pentru a conchide.

După ce Statul nu și-a depus concluziile în termenul prescris, reclamantul a cerut, la 14 decembrie 2006, închiderea instrucției. Aceasta a fost pronunțată la 24 ianuarie 2007 și cauza trimisă la ședință la 2 mai 2007.

Tribunalul și-a pronunțat hotărârea la 18 iunie 2007. Judecătorii analizase mai întâi acțiunea îndreptată împotriva Statului. Considerând că reclamantul nu fusese în măsură să dovedească vreo culpă sau neglijență din partea Statului, aceștia respinseseră cererea sa bazată pe art. 1 aliniat 1 din legea din 1988 și pe articolele 1382 și 1383 din codul civil. Cât privește acțiunea în responsabilitate fără culpă îndreptată împotriva Statului pe baza celui de-al doilea aliniat al articolului 1 din legea din 1988, judecătorii reținuseseră că șantierul relativ la lucrări importante de drumuri provocate de amenajarea tunelului duraseseră de la 2001 la 2004 și făcuseseră dificil accesul la garajul exploatat de reclamant; ei numiseseră un expert pentru a determina dacă pretinsul prejudiciu suferit de reclamant era susceptibil să fie considerat ca special și excepțional în sensul legii. În final, judecătorii respinsesseră, sub ambele aspecte, cererea formulată de reclamant împotriva comunei.

La 3 iulie 2007, expertul numit anunță părțile condiții tarifelor sale și cere reclamantului să consemneze o garanție de 2.300 EUR.

Prin scrisoare din 20 iulie 2007, avocatul reclamantului depune mandatul, din motiv că nu susținea dorința acestuia de a face apel de la hotărârea din 18 iunie 2007 fără a continua expertiza ordonată de tribunal.

După ce reclamantul nu consemnase expertul, Statul cere, la 20 august 2007, judecătorului continuarea instantei conform articolului 468 din noul cod de procedură civilă, care dispune: „În caz de nedepoziție în termenul prescris, judecătorul invită părțile să furnizeze explicații și, după caz, dispune continuarea instantei, cu excepția urmării oricărei consecințe a abstențiunii sau refuzului de a consemna."

La 22 august 2007, reclamantul, prin intermediul unui nou avocat, face apel de la hotărârea din 18 iunie 2007, din motiv că acesta i-ar causa prejudiciu pentru nerespectarea concluziilor sale.

Ca urmare, curatele lichidator al societății Automarché invită, la 9 octombrie 2007, judecătorul tribunalului de departament să suspende cauza. Statul, pe de altă parte, reitera, în aceeași zi, cererea sa de continuare a instantei, în temeiul articolului 468 din noul cod de procedură civilă.

După fixarea, la 11 octombrie 2007, dezbaterilor cauzei la 17 ianuarie 2008, judecătorul tribunalului de departament invită, la 22 octombrie 2007, părțile să furnizeze o copie a actului de apel și mai ales reclamantul să depună constituirea de avocat la grefa tribunalului.

Într-o scrisoare adresată la 28 noiembrie 2007 judecătorului tribunalului de departament și în copie celorlalte părți, Statul releva că niciun apel nu fusese formulat împotriva hotărârii din 18 iunie 2007, deci cauza nu putea fi ținută în suspens; el reamintea că raportul expertului ar fi trebuit depus la 30 septembrie 2007 și reitera cererea sa de continuare a instantei. Ca răspuns la această scrisoare, reclamantul furnizează, ziua următoare, o copie a actului de apel așa cum fusese notificat și relansează avocatul Statului să se constituie, pentru a putea înrola cauza în instanța de apel.

La 3 decembrie 2007, Statul notifică reclamantului constituirea sa de avocat în cadrul instantei de apel.

Reclamantul prezintă un mesaj electronic din 28 noiembrie 2008, din care rezultă că avocatul lui a depus mandatul.

Conform unei atestări a președintei curții de apel din 5 ianuarie 2009, apelul din 22 august 2007 nu fusese înrolat. PE DREPT

Guvernul se opune acestei teze.

Curtea consideră că perioada de luat în considerare pentru a se pronunța asupra duratei procedurii se situează între actul introductiv de instanță, la 13 iunie 2003, și hotărârea din 18 iunie 2007. Într-adevăr, constată că dincolo de această ultimă dată, situația nu evoluează, din lipsă pentru reclamant de consemnare a expertului, pe de o parte, și de înrolare a actului de apel, pe de altă parte. Perioada de luat în considerare durase deci 4 ani pentru un grad de jurisdicție. A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate din neepuizarea căilor de atac interne. El arată că interesatul ar fi trebuit să introducă o acțiune în responsabilitate împotriva Statului din funcționarea defectuoasă a serviciilor sale judiciare, în temeiul legii din 1 septembrie 1988 privind răspunderea civilă a Statului și colectivităților publice (în continuare „legea din 1988"). Fără a ignora că Curtea hotărâse că recursul în cauză nu era efectiv (Berlin c. Luxemburg (decizie), nr. 44978/98, 7 mai 2002; Rezette c. Luxemburg, nr. 73983/01, 13 iulie 2004; Dattel c. Luxemburg, nr. 13130/02, 4 august 2005; Casse c. Luxemburg, nr. 40327/02, 27 aprilie 2006), Guvernul subliniază că situația a evoluat și prezintă în special două hotărâri prin care Statul luxemburghez fusese condamnat la despăgubiri pentru violare a termenului rezonabil. Deci furnizează o hotărâre din 24 februarie 2006 (societate de drept din Insulele Virgine Britanice Farnell Holdings Ltd. c. Stat, tribunal de departament al Luxemburgului, camera 11, nr. 94423 din rol), recunoscând prejudiciul moral al demandantei interesate din faptul că instanța civilă introdusă de ea era pendantă de peste cinci ani și fixând suma de alocat pentru daunele morale la 1 EUR. Prezintă apoi hotărârea curții de apel, pronunțată la 21 noiembrie 2007, care confirmă hotărârea din 24 februarie 2006 în principiu dar redusese la 15.000 EUR suma despăgubirilor. Guvernul concluzionează că la data introducerii cererii sale, reclamantul avusese, în dreptul intern luxemburghez, posibilitatea de a pune în cauză răspunderea Statului cu un grad de certitudine juridică suficient pentru a putea și trebui să fie utilizat în scopurile articolului 35 § 1 al Convenției.

Reclamantul contestă această teză.

Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 al Convenției, aceasta poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de atac interne: orice reclamant trebuie să fi dat instanțelor interne ocazia pe care această dispoziție o are ca scop să le mențină în principiu asupra Statelor contractante, și anume să evite sau remedieze violările pretinse împotriva lor. Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă un recurs efectiv cu privire la violare pretinsă (a se vedea, de exemplu, Mifsud c. Franța [Marea Cameră] (decizie), 57220/00, 11 septembrie 2002).

În materia „termenului rezonabil" în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, un recurs pur indemnitare – cum ar fi recursul în responsabilitate a Statului pentru disfuncționare a serviciului public al justiției în cauză – este în principiu susceptibil să constituie o cale de atac de epuizat în sensul articolului 35 § 1, chiar și atunci când procedura este pendantă pe plan intern la ziua sesizării Curții (a se vedea în particular decizia Mifsud precitată).

Dispoziții ale articolului 35 § 1 al Convenției nu prescriu, totuși, decât epuizarea recururilor care privesc în același timp violările incriminate, disponibile și adecvate. Ele trebuie să existe la o gradă suficientă de certitudine nu doar în teorie, ci și în practică, fără care li lipsesc efectivitatea și accesibilitatea dorite; încă din Statul pârât demonstrează că aceste condiții se întrunesc (ibidem, în special).

Curtea reamintește că guvernul luxemburghez avusese, în trecut, o excepție neîntemeiat a neepuizării din faptul că acțiunea în responsabilitate, bazată pe art. 1 din legea din 1988, constituia un recurs eficace pentru a se plânge de durata unei proceduri.

Curtea considerase că posibilitatea punerii în cauză a răspunderii Statului pe baza articolului 1 din legea din 1 septembrie 1988 nu avusese încă, la momentul introducerii diferitelor cereri interesate, un grad de certitudine juridică suficient pentru a putea și trebui să fie utilizat în scopurile articolului 35 § 1 al Convenției (Berlin (decizie), precitată; Rezette, precitată; Dattel, precitată; Casse, precitată; Jakubowska c. Luxemburg (decizie), nr. 41193/02, 28 septembrie 2006; Lemmer și Neiertz c. Luxemburg (decizie), nr. 302/04, 22 mai 2007; Electro Distribution Luxembourgeoise (E.D.L.) S.A. c. Luxemburg, nr. 11282/05, 31 iulie 2007; Shore Technologies c. Luxemburg, nr. 35704/06, 31 iulie 2008).

Guvernul ridică din nou această excepție în prezenta cauză, bazîndu-se pe evoluția jurisprudenței naționale în materie. Furnizează o hotărâre a curții de apel din 21 noiembrie 2007, prin care aceasta admite concluziile indemnitare în repararea prejudiciilor născute dintr-o depășire a „termenului rezonabil" articolului 6 § 1 al Convenției și aloca demandantei o indemnizație de 15.000 EUR pentru o instanță care duraseseră mai mult de cinci ani.

Curtea constată că această hotărâre confirmă principiul conform căruia răspunderea civilă a Statului poate fi angajată din disfuncționarea organelor sale judiciare din faptul nerespectării termenului rezonabil într-o procedură națională. Ea permite deci justițiabililor, parte la o procedură pendantă sau finalizată pe plan intern, să obțină constatarea violării dreptului lor de a vedea cauza judecată într-un „termen rezonabil" și indemnizarea prejudiciului care rezultă din aceasta.

Curtea observă că recursul în cauză reveste caracter pur indemnitare și nu permite accelerarea unei proceduri în curs. Ea reamintește la acest privire că hotărâse că recursurile de care dispune un justițiabil pe plan intern pentru a se plânge de durata unei proceduri sunt „efective", în sensul articolului 13 al Convenției, atunci când permit să „previe surveniența sau continuarea violării pretinse, sau [să furnizeze] persoanei interesate o satisfacție corespunzătoare pentru orice violare s-a deja produs" (Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 158, CEDO 2000-XI). Conform Curții, ținând seama de „afinități etroite" care prezintă articolele 13 și 35 § 1 ale Convenției (Kudła precitată, § 152), nu mai puțin de așa se întâmplă pentru noțiunea de recururi „efectiv" în sensul acestei a doua dispoziții (Mifsud c. Franța, precitată). Curtea ține totuși să precizeze că recursul indemnitare este efectiv în sensul articolelor 13 și 35 § 1 ale Convenției doar dacă conduce la repararea nu doar a daunelor materiale ci și a celor morale legate de depășirea termenului rezonabil (a se vedea în special Hartman c. Republica Cehă, nr. 53341/99, § 68, CEDO 2003-VIII, extrase). La acest subiect, Curtea estimase în substanță că dacă aprecierea unei durate de procedură și a repercusiunilor sale, în particular pentru daunele morale, nu se prestează unei cuantificări exacte și releva prin natura ei de o apreciere în echitate, trebuie totuși aplicat un raport rezonabil între sume alocate și suma pe care Curtea ar fi acordat-o în cazuri similare (Scordino c. Italia (decizie), nr. 36813/97, CEDO 2003-IV; a se vedea de asemenea Riccardi Pizzati c. Italia [Marea Cameră], nr. 62361/00, §§ 135 până 138, 29 martie 2006). Aceasta este cazul hotărârii curții de apel din 21 noiembrie 2007 care alocase 15.000 EUR demandantei interesate.

Curtea trebuie totuși, de asemenea, să determine momentul de la care recursul consacrat de curtea de apel în hotărârea din 21 noiembrie 2007 se găsește acum stabilit „la o gradă suficientă de certitudine nu doar în teorie ci și în practică" pentru a putea și trebui, acum, să fie utilizat în scopurile articolului 35 § 1 al Convenției.

După cum Curtea considerase în mai multe cauze (a se vedea, Broca și Texier-Micault c. Franța, nr. 27928/02 și 31694/02, § 20, 21 octombrie 2003; Di Sante c. Italia (decizie), nr. 56079/00, 24 iunie 2004; Depauw c. Belgia (decizie), nr. 2115/04, CEDO 2007-V (extrase)), nu ar fi echitabil să se opună o cale de atac nou integrată în sistemul juridic al unui Stat contractant asupra indivizilor care se prezintă ca reclamanți înaintea Curții, înainte ca justițiabilii interesați să nu fi avut cunoștință efectivă. În cazurile în care, cum în prezenta cauză, recursul intern este rodul unei evoluții jurisprudențiale, echitatea impune luarea în considerare a unui interval de timp rezonabil, necesar justițiabililor pentru a avea de fapt cunoștință a deciziei interne care o consacră. Durata acestui termen variază în funcție de circumstanțe, în special de publicitatea de care decizia a beneficiat.

S-a gândind la hotărârea curții de apel din 21 noiembrie 2007 despre care e vorba în prezenta, Curtea observă că fusese diseminată rapid în mediile juridice. Într-adevăr, înainte de a fi publicată în a patra livrare din 2008 a Pasicrisiei luxemburgheze, apărută în august 2009, fusese obiectul unei publicații, la 19 aprilie 2008, într-un hebdomadar juridic belgian cu mare tiraj la Luxemburg (Journal des tribunaux, Ed. Larcier, nr. 6307, p. 270). În aceste condiții, conform Curții, poate fi considerat că hotărârea avusese o gradă de certitudine suficientă în cursul celui de-al doilea trimestru al anului 2008. Curtea judecă deci rezonabil să rețină că hotărârea curții de apel nu mai putea fi ignorată de public de la 1 august 2008 (mutatis mutandis, Broca și Texier-Micault, precitată, § 20). Ea concluzionează că această dată trebuie reținută pentru a cere reclamanților ca folosind acest recurs în scopuri articolului 35 § 1 al Convenției.

În fine, Curtea trebuie să se întroprinde asupra faptului dacă, în prezenta, recursul consacrat de hotărârea curții de apel din 21 noiembrie 2007 trebuia epuizat în scopuri articolului 35 § 1 al Convenției. Curtea reamintește că epuizarea căilor de atac interne se apreciază în regula generală la data introducerii cererii. Ea făcuse aplicare constantă a acestui principiu în cazurile privind durata procedurii înaintea instanțelor judiciare luxemburgheze pe care le examcase anterior și care pun în cauză răspunderea Statului pentru daunele rezultate din nerespectarea termenului rezonabil (Berlin, Rezette, Dattel, Casse, Jakubowska, Lemmer și Neiertz, Electro Distribution Luxembourgeoise (E.D.L.) S.A., Shore Technologies, precitate). În aceste cazuri, constase că recursul bazat pe art. 1 din legea din 1988 nu avusese încă, la momentul introducerii acestor cereri, o gradă de certitudine juridică suficientă pentru utilizare în scopuri articolului 35 § 1 al Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Dumas c. Franța (decizie), nr. 53425/99, 30 aprilie 2002).

În prezenta, Curtea fiind sesizată a acestei cauze la 10 iulie 2007, mult înainte de 1 august 2008, și ținând seama de ceea ce hotărâse anterior în cazurile Berlin, Rezette, Dattel, Casse, Jakubowska, Lemmer și Neiertz, Electro Distribution Luxembourgeoise (E.D.L.) S.A., Shore Technologies c. Luxemburg precitate, nu saurait fi reproșat reclamantului de nefolosire a acestui recurs. Convine în consecință să se respingă excepția ridicată de Guvern.

Curtea constată că plângerea nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă de asemenea că nu se lovă de niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Cu privire la fond

Guvernul consideră rezonabil termenul de patru ani care s-au scurs între actul introductiv de instanță și hotărârea din 18 iunie 2007 care a decis o chestiune de drept și ordonat o măsură de instrucție. El subliniază că părțile litigiei, mai ales reclamantul, sunt la originea majorității întârzierilor în procedură. Deci în special, avocatul reclamantului ar fi pus un an și jumătate pentru a-și depune concluziile după actul introductiv de instanță. Guvernul insistă pe de altă parte asupra complexității cauzei, ținând seama de fapte și chestiunile de drept de examinat.

Reclamantul consideră că durata de patru ani este excesivă pentru o simplă cauză de indemnizare. Apoi insistă mai ales asupra faptului că Statul și comuna au întârziat mai de mult procedura.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și de criterii consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miză litigiului pentru interesați (a se vedea, printre mulți alții, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

În prezenta, chiar dacă este adevărat că tribunalul trebuia să se pronunțe asupra excepțiilor de incompetență și inadmisibilitate într-o hotărâre interlocutorie, cauza nu se prezenta ca fiind deosebit de complexă.

Trebuie constatat că ținând seama de desfășurarea ansamblului procedurii, apare că durata acesteia se datorează în esență comportamentului părților în proces, și anume pe de o parte reclamantul și pe de altă parte Statul și comuna. O parte nu neglijabilă este imputabilă reclamantului, care pusese un an și patru luni pentru a răspunde la concluziile părții adverse din 15 octombrie 2003.

Cât privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea observă că niciun întârziere particulară nu saurait fi imputată.

Totuși, Curtea reamintește că art. 6 § 1 al Convenției obligă Statele contractante să-și organizeze sistemul judiciar de o manieră că instanțele lor judiciare pot îndeplini fiecare din cerințele sale (a se vedea, printre mulți alții, Duclos c. Franța, hotărâre din 17 decembrie 1996, § 55, Recunoașterea hotărârilor și deciziilor 1996-VI) și, în special, să garanteze la fiecare dreptul de a obține o decizie definitivă într-un termen rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], precitată, § 45).

Or, în pofida faptului că judecătorul a stabilit mai de mult calendare, procedura în cauză duraseseră patru ani pentru o singură gradă de jurisdicție. Curtea estimează că un asemenea interval de timp nu saurait fi considerat compatibil cu „termenul rezonabil" articolului 6 § 1. Prin urmare, a existat violare a acestui articol.

Reclamantul cere respectiv 3.121.356,84 și 933.680,52 euro (EUR) ca titlu de prejudiciu material și moral pe care ar fi suferit.

Guvernul contestă aceste prețuri atât în principiu cât și în sume.

Curtea nu observă o legătură de cauzalitate între violare constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Pe de altă parte, admite că reclamantul s-a putut suferi un anumit prejudiciu moral din cauza întârzierilor constate în procedură. Ea reamintește totuși că durata acesteia se datorează pentru o parte nu neglijabilă comportamentului său. În aceste condiții, stând în echitate, îi acordă 2.800 EUR cu acest titlu. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul mai cere 85.718,31 EUR pentru taxele și cheltuielile suportate înaintea instanțelor interne.

Guvernul contestă aceste prețuri.

După jurisprudența Curții, reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterlul rezonabil al ratei lor. În prezenta și ținând seama de documente în posesia sa și de criterii sus-menționate, Curtea respinge cererea privind taxele și cheltuielile procedurii naționale. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră adecvat să cupleze rata dobânzilor moratoare la rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară restul cererii admisibil; 2. Zice că a existat violare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Zice că a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 2.800 EUR (două mii opt sute euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit; b) de la expirarea acestui termen și până la versare, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 11 februarie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 30273/07) dirigée contre le Grand-Duché de Luxembourg et dont un ressortissant portugais, M. Mario Jorge Leandro Da Silva (« le requérant »), a saisi la Cour le 10 juillet 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement luxembourgeois (« le Gouvernement ») a été représenté par son conseil, M e F. Kremer, avocat à Luxembourg.

Le 16 octobre 2008, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

Ayant été informé, le 18 octobre 2008, de la possibilité de présenter des observations écrites en vertu de l’article 36 § 1 de la Convention et 44 du règlement de la Cour, le gouvernement portugais fit savoir, le 19 janvier 2009, qu’il n’entendait pas se prévaloir de son droit à cet égard. EN FAIT

Le requérant exerçait une activité de négoce automobile sous la dénomination « Automarché Op der Biff » (ci-après « Automarché »). Il eut un important litige avec l’administration dans le cadre de l’aménagement d’un tunnel de sortie d’un supermarché dans le voisinage immédiat de son commerce.

Les 13 et 18 juin 2003, le requérant et la société Automarché assignèrent l’Etat et la commune concernée en responsabilité pour fonctionnement défectueux du service administratif. La demande était basée principalement sur l’article 1 er alinéa 1 er de la loi du 1 er septembre 1988 relative à la responsabilité de l’Etat et des collectivités publiques (ci-après « la loi de 1988 »), et subsidiairement sur les articles 1382 et 1383 du code civil et encore plus subsidiairement sur l’article 1 er alinéa 2 de la loi de 1988.

Le 14 juillet 2003, le juge de la mise en état établit un échéancier aux parties pour déposer leurs conclusions.

L’Etat, après s’être vu accorder une prorogation du délai, conclut le 15 octobre 2003, en soulevant des moyens d’incompétence et d’irrecevabilité.

Le conseil du requérant s’étant déchargé de son mandat le 12 janvier 2004, un nouvel avocat se constitua le 11 octobre 2004.

Le 13 octobre 2004, le juge, invitant les parties à limiter le débat sur les questions de recevabilité, établit un nouvel échéancier et fixa au 19 novembre 2004 le délai pour le requérant pour conclure.

Les 24 novembre et 31 décembre 2004, l’Etat se plaignit auprès du juge de l’inertie du requérant et sollicita la clôture de l’instruction.

Le 13 janvier 2005, le juge établit un nouvel échéancier et fixa au 18 février 2005 le délai pour le requérant pour conclure.

Le requérant déposa ses conclusions le 22 février 2005. L’Etat ayant exposé, le 28 février 2005, ne pas avoir reçu une pièce sur laquelle s’était basé le requérant dans ses conclusions, le juge invita ce dernier, le 14 mars 2005, à communiquer toutes ses pièces et fixa un nouveau délai à la partie adverse pour répondre aux conclusions du requérant.

L’Etat et la commune ayant conclu respectivement les 16 mars et 24 mai 2005, la clôture de l’instruction et les débats eurent lieu le 9 novembre 2005.

Dans un jugement interlocutoire du 16 novembre 2005, le tribunal rejeta les moyens d’incompétence et d’irrecevabilité et réserva le surplus.

Selon un échéancier du 21 novembre 2005, les parties furent invitées à conclure sur le fond de l’affaire.

Des conclusions furent déposées les 3 janvier, 2 mars et 15 mai 2006.

Le requérant n’approuvant pas une demande de la commune visant à obtenir une prorogation de délai, le juge lui fit remarquer, le 30 mai 2006, ce qui suit : « Le tribunal attire l’attention sur le fait que [l’avocat du requérant] a seulement conclu en date du 23 février 2005, alors que les dernières conclusions précédentes [de l’avocat de l’Etat] ont été déposées le 16 octobre 2003, de sorte que [le requérant] ne souffre pas d’une « longue attente » seulement à cause du comportement du tribunal ou des autres [parties à l’instance]. »

Le 20 septembre 2006, le requérant sollicita la clôture de l’instruction, dans la mesure où la commune n’avait pas encore conclu. Le 25 septembre 2006, le juge invita celle-ci impérativement à conclure pour le 16 octobre 2006 et fixa l’affaire pour clôture au 18 octobre 2006. La commune déposa ses conclusions le 16 octobre 2006.

La faillite de la société Automarché ayant entre-temps été déclarée par jugement du 28 juillet 2006, le curateur se constitua, le 12 octobre 2006, en remplacement de l’avocat ayant représenté la société.

Le 18 octobre 2006, le juge accorda un nouveau délai à l’Etat pour conclure.

L’Etat n’ayant pas soumis ses conclusions dans le délai imparti, le requérant sollicita, le 14 décembre 2006, la clôture de l’instruction. Celle-ci fut ainsi prononcée le 24 janvier 2007 et l’affaire renvoyée à l’audience du 2 mai 2007.

Le tribunal rendit son jugement le 18 juin 2007. Les juges analysèrent d’abord l’action dirigée contre l’Etat. Estimant que le requérant n’avait pas été en mesure de prouver une quelconque faute ou négligence de la part de l’Etat, ceux-ci rejetèrent sa demande basée sur l’article 1 er alinéa 1 er de la loi de 1988 et sur les articles 1382 et 1383 du code civil. Quant à l’action en responsabilité sans faute dirigée contre l’Etat sur la base du deuxième alinéa de l’article 1 er de la loi de 1988, les juges retinrent que le chantier relatif aux importants travaux de voirie engendrés par l’aménagement du tunnel avait duré de 2001 à 2004 et avait rendu difficile l’accès au garage exploité par le requérant ; ils nommèrent un expert afin de déterminer si le prétendu préjudice subi par le requérant était susceptible d’être considéré comme spécial et exceptionnel au sens de la loi. Finalement, les juges rejetèrent, sous ses deux angles, la demande formulée par le requérant contre la commune.

Le 3 juillet 2007, l’expert nommé annonça aux parties ses conditions tarifaires et demanda au requérant de consigner une provision de 2 300 EUR.

Par un courrier du 20 juillet 2007, l’avocat du requérant déposa son mandat, au motif qu’il ne cautionnait pas le souhait de celui-ci d’interjeter appel du jugement du 18 juin 2007 sans poursuivre l’expertise ordonnée par le tribunal.

Le requérant n’ayant pas provisionné l’expert, l’Etat requit, le 20 août 2007, auprès du juge la poursuite de l’instance conformément à l’article 468 du nouveau code de procédure civile, qui dispose : « A défaut de consignation dans le délai prescrit, le juge invite les parties à fournir leurs explications et, s’il y a lieu, ordonne la poursuite de l’instance, sauf à ce qu’il soit tiré toute conséquence de l’abstention ou du refus de consigner ».

Le 22 août 2007, le requérant, par le biais d’un nouvel avocat, interjeta appel du jugement du 18 juin 2007, au motif que celui-ci lui causait préjudice pour ne pas l’avoir suivi dans ses conclusions.

En conséquence, le curateur de la société Automarché invita, le 9 octobre 2007, le juge du tribunal d’arrondissement à suspendre l’affaire. L’Etat, quant à lui, réitéra, le même jour, sa demande de poursuite de l’instance, en vertu de l’article 468 du nouveau code de procédure civile.

Après avoir fixé, le 11 octobre 2007, les débats de l’affaire au 17 janvier 2008, le juge du tribunal d’arrondissement invita, le 22 octobre 2007, les parties à fournir une copie de l’acte d’appel et plus particulièrement le requérant à déposer sa constitution d’avocat au greffe du tribunal.

Dans un courrier adressé le 28 novembre 2007 au juge du tribunal d’arrondissement et en copie aux autres parties, l’Etat releva qu’aucun appel n’avait été interjeté contre le jugement du 18 juin 2007, de sorte que l’affaire ne pouvait être tenue en suspens ; il rappela que le rapport de l’expert aurait dû être déposé le 30 septembre 2007 et réitéra sa demande de poursuite de l’instance. En réponse à ce courrier, le requérant fournit, le lendemain, une copie de l’acte d’appel tel que signifié, et relança l’avocat de l’Etat de se constituer, afin qu’il puisse enrôler l’affaire en instance d’appel.

Le 3 décembre 2007, l’Etat notifia au requérant sa constitution d’avocat dans le cadre de l’instance en appel.

Le requérant produit un message électronique du 28 novembre 2008, duquel il ressort que son avocat s’est déchargé de son mandat.

Selon une attestation de la présidente de la cour d’appel du 5 janvier 2009, l’appel du 22 août 2007 n’a pas été enrôlé. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La Cour estime que la période à prendre en considération pour se prononcer sur la durée de la procédure se situe entre l’acte introductif d’instance, le 13 juin 2003, et le jugement du 18 juin 2007. En effet, elle note qu’au-delà de cette dernière date, la situation n’évolue pas, faute pour le requérant d’avoir provisionné l’expert, d’une part, et d’avoir enrôlé l’acte d’appel, d’autre part. La période à considérer a donc duré 4 années pour un degré de juridiction. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non ‑ épuisement des voies de recours internes. Il expose que l’intéressé aurait dû introduire une action en responsabilité contre l’Etat du fait du fonctionnement défectueux de ses services judiciaires, en vertu de la loi du 1 er septembre 1988 relative à la responsabilité civile de l’Etat et des collectivités publiques (ci-après « la loi de 1988 »). N’ignorant pas que la Cour a décidé que le recours en question n’était pas effectif ( Berlin c. Luxembourg (déc.), n o 44978/98, 7 mai 2002 ; Rezette c. Luxembourg , n o 73983/01, 13 juillet 2004 ; Dattel c. Luxembourg , n o 13130/02, 4 août 2005 ; Casse c. Luxembourg , n o 40327/02, 27 avril 2006), le Gouvernement souligne que la situation a évolué et produit en particulier deux décisions par lesquelles l’Etat luxembourgeois a été condamné à des dommages et intérêts pour violation du délai raisonnable. Ainsi, il fournit un jugement du 24 février 2006 (société de droit des Iles Vierges Britanniques Farnell Holdings Ltd. c. Etat, tribunal d’arrondissement de Luxembourg, 11 ème chambre, n o 94423 du rôle), reconnaissant le préjudice moral de la demanderesse concernée du fait que l’instance civile introduite par elle était pendante depuis plus de cinq ans et fixant la somme à allouer au titre du dommage moral à 1 EUR. Il produit ensuite l’arrêt de la cour d’appel, rendu le 21 novembre 2007, qui confirma le jugement du 24 février 2006 dans son principe mais porta à 15 000 EUR le montant des dommages et intérêts. Le Gouvernement conclut qu’à la date de l’introduction de sa requête, le requérant avait, en droit interne luxembourgeois, la possibilité de mettre en cause la responsabilité de l’Etat avec un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention.

Le requérant conteste cette thèse.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes : tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants, à savoir éviter ou redresser les violations alléguées contre eux. Cette règle se fonde sur l’hypothèse que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (voir, par exemple, Mifsud c . France [GC] (déc.), 57220/00, 11 septembre 2002).

En matière de « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, un recours purement indemnitaire – tel le recours en responsabilité de l’Etat pour dysfonctionnement du service public de la justice dont il est question en l’espèce – est en principe susceptible de constituer une voie de recours à épuiser au sens de l’article 35 § 1, même lorsque la procédure est pendante au plan interne au jour de la saisine de la Cour (voir en particulier la décision Mifsud précitée).

Les dispositions de l’article 35 § 1 de la Convention ne prescrivent cependant que l’épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies ( ibidem , notamment).

La Cour rappelle que le gouvernement luxembourgeois avait, par le passé, formulé sans succès une exception de non-épuisement tirée de ce que l’action en responsabilité, fondée sur l’article 1 er de la loi de 1988, constituait un recours efficace pour se plaindre d’une durée de procédure.

La Cour avait en effet estimé que la possibilité de mettre en cause la responsabilité de l’Etat sur la base de l’article 1 er de la loi du 1 er septembre 1988 n’avait pas encore acquis, au moment de l’introduction des différentes requêtes concernées, un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention ( Berlin (déc.), précitée ; Rezette , précité ; Dattel , précité ; Casse , précité ; Jakubowska c. Luxembourg (déc.), n o 41193/02, 28 septembre 2006 ; Lemmer et Neiertz c. Luxembourg (déc.), n o 302/04, 22 mai 2007 ; Electro Distribution Luxembourgeoise (E.D.L.) S.A. c. Luxembourg , n o 11282/05, 31 juillet 2007 ; Shore Technologies c. Luxembourg , n o 35704/06, 31 juillet 2008).

Le Gouvernement soulève de nouveau cette exception dans la présente affaire, en se fondant sur l’évolution de la jurisprudence nationale en la matière. Il fournit un arrêt du 21 novembre 2007, par lequel la cour d’appel fait droit à des conclusions indemnitaires en réparation de préjudices nés d’un dépassement du « délai raisonnable » de l’article 6 § 1 de la Convention et alloue à la demanderesse une indemnité de 15 000 EUR pour une instance ayant duré plus de cinq ans.

La Cour constate que cet arrêt confirme le principe selon lequel la responsabilité civile de l’Etat peut être engagée en raison du dysfonctionnement de ses organes judiciaires du fait du non-respect du délai raisonnable dans une procédure nationale. Il permet ainsi aux justiciables, parties à une procédure pendante ou achevée au plan interne, d’obtenir un constat de violation de leur droit à voir leur cause entendue dans un « délai raisonnable » et l’indemnisation du préjudice qui en résulte.

La Cour note que le recours en cause revêt un caractère purement indemnitaire et ne permet pas d’accélérer une procédure en cours. Elle rappelle à cet égard qu’elle a jugé que les recours dont un justiciable dispose sur le plan interne pour se plaindre de la durée d’une procédure sont « effectifs », au sens de l’article 13 de la Convention, lorsqu’ils permettent d’« empêcher la survenance ou la continuation de la violation alléguée, ou [de] fournir à l’intéressé un redressement approprié pour toute violation s’étant déjà produite » ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 158, CEDH 2000-XI). Selon la Cour, vu les « étroites affinités » que présentent les articles 13 et 35 § 1 de la Convention ( Kudła précité, § 152), il en va nécessairement de même pour la notion de recours « effectif » au sens de cette seconde disposition ( Mifsud c. France , précitée). La Cour tient cependant à préciser que le recours indemnitaire n’est effectif au sens des articles 13 et 35 § 1 de la Convention que s’il conduit à la réparation non seulement du dommage matériel mais également du dommage moral liés au dépassement du délai raisonnable (voir notamment Hartman c. République tchèque , n o 53341/99, § 68, CEDH 2003 ‑ VIII, extraits). A ce sujet, la Cour a estimé en substance que si l’appréciation d’une durée de procédure et de ses répercussions, en particulier pour ce qui est du préjudice moral, ne se prête pas à une quantification exacte et qu’elle relève par nature d’une appréciation en équité, il convient toutefois qu’un rapport raisonnable soit appliqué entre les montants accordés et la somme que la Cour aurait accordée dans des affaires similaires ( Scordino c. Italie (déc.), n o 36813/97, CEDH 2003 ‑ IV ; voir également Riccardi Pizzati c. Italie [GC], n o 62361/00, §§ 135 à 138, 29 mars 2006). Tel est le cas de l’arrêt de la cour d’appel du 21 novembre 2007 qui a alloué 15 000 EUR à la demanderesse concernée.

La Cour doit toutefois aussi déterminer le moment à partir duquel le recours consacré par la cour d’appel dans son arrêt du 21 novembre 2007 se trouve désormais établi « à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique » pour pouvoir et devoir, désormais, être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention.

Comme la Cour l’a considéré dans plusieurs affaires (voir, Broca et Texier-Micault c. France , n os 27928/02 et 31694/02, § 20, 21 octobre 2003 ; Di Sante c. Italie (déc.), n o 56079/00, 24 juin 2004 ; Depauw c. Belgique (déc.), n o 2115/04, CEDH 2007 ‑ V (extraits)), il ne serait pas équitable d’opposer une voie de recours nouvellement intégrée dans le système juridique d’un Etat contractant aux individus qui se portent requérants devant la Cour, avant que les justiciables concernés n’en aient eu connaissance de manière effective. Dans les cas où, comme en la présente cause, le recours interne est le fruit d’une évolution jurisprudentielle, l’équité commande de prendre en compte un laps de temps raisonnable, nécessaire aux justiciables pour avoir effectivement connaissance de la décision interne qui la consacre. La durée de ce délai varie en fonction des circonstances, en particulier de la publicité dont ladite décision a fait l’objet.

S’agissant de l’arrêt de la cour d’appel du 21 novembre 2007 dont il est question en l’espèce, la Cour relève qu’il a été diffusé rapidement dans le milieu juridique. En effet, avant d’être publié dans la quatrième livraison de 2008 de la Pasicrisie luxembourgeoise , parue en août 2009, il avait fait l’objet d’une publication, le 19 avril 2008, dans un hebdomadaire juridique belge à fort tirage au Luxembourg ( Journal des tribunaux , Ed. Larcier, n o 6307, p. 270). Dans ces conditions, selon la Cour, il peut être considéré que l’arrêt avait acquis un degré de certitude suffisant au cours du deuxième trimestre 2008. La Cour juge donc raisonnable de retenir que l’arrêt de la cour d’appel ne pouvait plus être ignoré du public depuis le 1 er août 2008 ( mutatis mutandis, Broca et Texier-Micault , précité, § 20). Elle en conclut que cette date doit être retenue pour exiger des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention.

Enfin, la Cour doit s’interroger sur le point de savoir si, en l’espèce, le recours consacré par l’arrêt de la cour d’appel du 21 novembre 2007 devait être épuisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention. La Cour rappelle que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie en règle générale à la date d’introduction de la requête. Elle a constamment fait application de ce principe dans les affaires relatives à la durée de procédure devant les juridictions judiciaires luxembourgeoises qu’elle a examinées précédemment et qui mettaient en cause la responsabilité de l’Etat pour le dommage résultant du non-respect du délai raisonnable ( Berlin , Rezette , Dattel , Casse , Jakubowska , Lemmer et Neiertz , Electro Distribution Luxembourgeoise (E.D.L.) S.A. , Shore Technologies , précitées). Dans ces affaires, elle a constaté que le recours fondé sur l’article 1 er de la loi de 1988 n’avait pas encore acquis, au moment de l’introduction de ces requêtes, un degré de certitude juridique suffisant pour son utilisation aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention (voir, mutatis mutandis , Dumas c. France (déc.), n o 53425/99, 30 avril 2002).

En l’espèce, la Cour ayant été saisie de la présente affaire le 10 juillet 2007, soit bien avant le 1 er août 2008, et compte tenu de ce qu’elle a précédemment décidé dans les affaires Berlin , Rezette , Dattel , Casse , Jakubowska , Lemmer et Neiertz , Electro Distribution Luxembourgeoise (E.D.L.) S.A. , Shore Technologies c. Luxembourg précitées, il ne saurait être reproché au requérant de ne pas avoir fait usage de ce recours. Il y a lieu en conséquence de rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement.

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

Le Gouvernement estime raisonnable le délai de quatre ans qui s’est écoulé entre l’acte introductif d’instance et le jugement du 18 juin 2007 ayant tranché un point de droit et ordonné une mesure d’instruction. Il souligne que les parties au litige, dont surtout le requérant, sont à l’origine de la plupart des lenteurs dans la procédure. Ainsi notamment, l’avocat du requérant aurait mis un an et demi pour déposer ses conclusions suite à l’acte introductif d’instance. Le Gouvernement insiste par ailleurs sur la complexité de l’affaire, eu égard aux faits et aux points de droit à examiner.

Le requérant est d’avis que la durée de quatre années est excessive pour une simple affaire d’indemnisation. Ensuite, il insiste notamment sur le fait que l’Etat et la commune avaient retardé à plusieurs reprises la procédure.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

En l’espèce, même s’il est vrai que le tribunal devait se prononcer sur des moyens d’incompétence et d’irrecevabilité dans un jugement interlocutoire, l’affaire ne se présentait pas comme particulièrement complexe.

Force est de constater qu’au vu du déroulement de l’ensemble de la procédure, il apparaît que la durée de celle-ci est essentiellement due au comportement des parties au procès, à savoir, d’une part, le requérant et, d’autre part, l’Etat et la commune. Une part non négligeable est imputable au requérant, qui mit un an et quatre mois pour répondre aux conclusions de la partie adverse du 15 octobre 2003.

Quant au comportement des autorités judiciaires, la Cour relève qu’aucun retard particulier ne saurait leur être imputé.

Toutefois, la Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs cours et tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences (voir, parmi beaucoup d’autres, Duclos c. France , arrêt du 17 décembre 1996, § 55, Recueil des arrêts et décisions 1996-VI) et, notamment, garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive dans un délai raisonnable (voir, par exemple, Frydlender c. France [GC], précité, § 45).

Or, malgré le fait que le juge ait établi à plusieurs reprises des échéanciers, la procédure en cause a duré quatre ans pour un seul degré de juridiction. La Cour estime qu’un tel laps de temps ne saurait être considéré comme compatible avec le « délai raisonnable » de l’article 6 § 1. Partant, il y a eu violation de cet article. II.

Le requérant réclame respectivement 3 121 356,84 et 933 680,52 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions tant dans leur principe que dans leur montant.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle admet que le requérant a pu subir un certain tort moral en raison des retards relevés dans la procédure. Elle rappelle toutefois que la durée de celle-ci est due pour une part non négligeable à son comportement. Dans ces conditions, statuant en équité, elle lui accorde 2 800 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 85 718,31 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 2 800 EUR (deux mille huit cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 février 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président