ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2383/2020

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul judecătoriei Turda la data de 15 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C., să se constate ca fiind prescris dreptul B. S.A. și al C., prin reprezentant D. S.R.L. de a cere executarea-silită a contractului de credit pentru persoane fizice cu numărul 200864777 din data de 2 iunie 2008 și, în consecință: să se constate stinsă ipoteca pentru suma de 190.000,00 euro, plus dobânzile aferente, costuri și comisioane, înscrisă în cartea funciară numărul 50257 Turda, prevăzută cu numere cadastrale 94/1/1 și CI 94/1/1 la B2 și B3; să se dispună radierea sarcinii, a respectivelor sume și interdicții din aceeași carte funciară; să se dispună radierea somației de plată emisă de Biroul Executorului Judecătoresc E. în dosarul execuțional 653 din data de 22 decembrie 2011 pentru suma de 19.455,29 RON cu titlu de cheltuieli de executare și 237.172,86 euro (la cursul BNR din ziua plății) cu titlu de debit, somație de plată notată în cartea funciară numărul 50257 Turda prevăzută cu numere cadastrale 94/1/1 și CI 94/1/1 la C2, urmare a anulării tuturor actelor de executare efectuate în dosarul anterior indicat, prin sentința civilă nr. 3223/2012, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Turda în dosarul nr. x/2012 și, în consecință, și să se dispună și radierea înscrierii de la C4. Prin sentința civilă nr. 203 din data de 23 ianuarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Turda a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj la data de 7 februarie 2018, sub nr. x/2017. Prin sentința civilă nr. 155 din data de 23 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Cluj, la rândul său, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Turda; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în vederea stabilirii competenței de soluționare a cauzei. Prin sentința civilă nr. 295/F din data de 24 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj a stabilit în favoarea Tribunalului Cluj competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamantul A. împotriva pârâtelor B. S.A. și C.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj la data de 2 mai 2018, sub nr. x/2017*. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 419 din data de 28 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția inadmisibilității și tardivității invocate prin întâmpinare de către pârâta C.. A admis acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și C. și, pe cale de consecință: A constatat ca fiind prescris dreptul B. S.A. și al C. de a mai cere executarea silită a contractului de credit pentru persoane fizice nr. x din data de 2 iunie 2008. A constatat stinsă ipoteca pentru suma de 190.000,00 euro, plus dobânzile aferente, costuri și comisioane, înscrisă în CF nr. x Turda, prevăzută cu numere cadastrale 94/1/1 și CI 94/1/1 la B2 și B3, dispunând radierea sarcinii, a respectivelor sume și interdicții din aceeași carte funciară precum și de sub CI. A dispus radierea somației de plată emisă de BEJ E. în dosarul execuțional nr. x/2011, pentru suma de 19.455,29 RON cu titlu de cheltuieli de executare și 237.172,86 euro cu titlu de debit, somație notată în CF nr. x Turda, prevăzută cu numere cadastrale 94/1/1 și CI 94/1/1 sub C2. A dispus radierea înscrierii de la C4 din aceeași carte funciară anterior menționată. A obligat pe pârâte la plata, în solidar, a sumei de 17.175 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial. I.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 78/A din data de 11 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtele B. S.A. și C. împotriva sentinței civile nr. 419 din data de 28 septembrie 2019 a Tribunalului Cluj, pe care a menținut-o; a obligat pe apelante să plătească intimatului A. suma de 4.800 RON, cheltuieli de judecată în apel. II. Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au formulat recurs pârâtele B. S.A. și C.. II.1. Motivele de recurs pârâta B. S.A. Recursul formulat de recurenta-pârâtă B. S.A. vizează incidența motivelor de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, Curtea de Apel Cluj. În esență, recurenta-pârâtă a susținut următoarele: - instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile Decretului nr. 167/1958 coroborate cu dispozițiile art. 405 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., respectiv art. 706 alin. (2) din noul C. proc. civ., precum și cele ale art. 379 din vechiul C. proc. civ., respectiv ale art. 663 din noul C. proc. civ., stabilind în mod eronat momentul începerii curgerii termenului de prescripție; - aplicarea greșită a legii a generat prezența unor motive contradictorii în cuprinsul considerentelor hotărârii; - Curtea de Apel Cluj a încălcat principiul statuat de dispozițiile art. 431 și art. 432 noul C. proc. civ., prin raportare la hotărârile date în dosarul nr. x/2012; - instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 201 - 205 2 din Legea nr. 71/2011, Secțiunea 1; dispozițiile tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a VI-a C. civ. prevederile art. 2516 C. civ. prevederile art. 2504 C. civ. dispozițiile art. 120 din O.G. nr. 99/2006; - instanța de apel a statuat că dreptul de a cere executarea silită se naște, în prezenta cauză, la data la care a fost declarată scadența anticipată a întregului credit și a reținut în mod eronat că data exigibilități anticipate a împrumutului nr. x din data de 2 iunie 2008 este 31 ianuarie 2010, în ciuda faptului că extrasul din registrul profesionistului, extrasul contului de credit existent la dosar atestă că acest moment este 3 noiembrie 2011; în același timp, instanța de apel a reținut că dreptul de a cere executarea silită se naște la momentul la care o creanță întrunește simultan caracterele de a fi certă, lichidă și exigibilă - cu alte cuvinte, în unele cazuri, executarea silită poate fi pornită doar dacă creanța are un caracter exigibil și doar în alte cazuri trebuie îndeplinite concomitent toate condițiile impuse de legea civilă, existența unui caracter cert, lichid și exigibil al creanței urmărite silit; - instanța de apel a reținut și că, deși lipsește caracterul cert al întregii creanțe, această absență se manifestă doar asupra unei părți nedeterminate a creanței urmărite. în cadrul dosarului nr. x/2012, instanțele au statuat, cu putere de lucru judecat, că absența caracterului cert vizează întreaga creanță, dispunând anularea în integralitate a executării silite pe acest considerent; - instanța de apel dă o nouă finalitate dispozițiilor Legii nr. 193/2000, aceea de stingere cu efect retroactiv, prin prescripție, a creanței datorate de consumator, în ipoteza în care acesta are inițiativa constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale într-un interval de 3 ani de zile de la momentul declarării scadenței anticipate a unui împrumut și instanța reține existența unor clauze abuzive sau judecarea litigiului se finalizează după expirarea acestui interval; - curtea de apel a aplicat prevederile vechi legi civile cu toate că incidente în cauză erau prevederile legii noi, plecând de la prescripțiile speciale ale Legii nr. 71/2011; - instanța de apel a interpretat și aplicat greșit și dispozițiile O.G. nr. 99/2006, negând caracterul de titlu executoriu conferit și contractelor de ipotecă de art. 120 al ordonanței privind instituțiile de credit și adecvare a capitalului; conform art. 2504 alin. (1) C. civ., prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiune ipotecară, ci lasă deschisă posibilitatea promovări unei acțiuni ipotecare, fundamentată pe titlul executoriu constând în contractul de ipotecă; - corecta aplicare a legii, care ar fi înlăturat și contradicțiile din considerentele hotărârii, ar fi condus la concluzia că, atât sub imperiul vechiul C. proc. civ., cât și sub cel al noului C. proc. civ. (art. 379, respectiv art. 663) executarea silită poate fi demarată exclusiv în cazul existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile; - nașterea dreptului de a cere executarea silită coincide cu momentul la care creanța pentru care se dorește demararea executării silite este certă, lichidă și exigibilă - neîntrunirea cumulativă a acestor condiții face imposibilă demararea executării silite, raționament pentru care a și fost desființată executarea sa silită începută încă din anul 2011; - în cadrul dosarului nr. x/2012, instanța de judecată a stabilit, cu putere de lucru judecat, că până la data de 4 martie 2013, momentul soluționării irevocabile a cauzei, nu avea împotriva reclamantului o creanță certă; inexistența unei creanțe certe face imposibilă - cu efect retroactiv - începerea executării silite în anul 2011; - posibilitatea de a demara executarea silită împotriva reclamantului A. se putea pune în discuție doar după rămânerea irevocabilă a soluției date în cadrul dosarului nr. x/2012 și doar după stabilirea caracterului cert al creanței, adică cel mai devreme la data de 4 martie 2013; - întrucât prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanței a început să curgă cel mai devreme ulterior datei de 4 martie 2013, adică ulterior datei intrării în vigoare a noului C. civ., aceasta este supusă prevederilor legii noi civile. II.2. Motivele de recurs pârâta C. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii instanței de apel, reținerea spre soluționare a cauzei și admiterea apelului pe care 1-a formulat sau, după caz, trimitere către instanța de apel, spre o nouă judecată. Totodată, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea prezentului litigiu. În esență, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, a arătat că: - instanța de apel nu a luat în considerare dispozițiile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998, art. 21 din Legea nr. 190/1999 și art. 120 din O.G. nr. 99/2006; - din dispozițiile legale anterior menționate, rezultă că atât contractul de credit, cât și contractul de ipotecă reprezintă titluri executorii; - legiuitorul, ca urmare a abrogării mai multor legi speciale, prin care era reglementată distinct instituția ipotecii, a reglementat această instituție, în mod unitar, în noul C. civ., iar potrivit art. 2431 noul C. civ., "Contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condițiile legii, titluri executorii." - solicită a se avea în vedere și considerentele Deciziei nr. 60/2017 (pe care le apreciază a fi aplicabile și în prezenta cauză), pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe care le-a redat în cuprinsul cererii de recurs; - în speță, suntem în prezența unui drept de creanță, dar și a unui drept real de ipotecă; - potrivit dispozițiilor noului C. civ., odată stins dreptul principal de creanță, dreptul real de ipotecă nu se stinge și poate fi exercitat în termen de 10 ani de la data exigibilității obligației debitorului; - nu poate fi luată în considerare aprecierea conform căreia termenul de prescripție de 10 ani are în vedere numai titlurile puse în executare ce au fost emise în cadrul unei acțiuni reale imobiliare, respectiv titlurile care sunt reprezentate de hotărâri pronunțate în soluționarea unui litigiu având ca obiect apărarea unui drept real imobiliar principal sau accesoriu; - societatea avea la îndemână atât o acțiune reală imobiliară întemeiată pe dreptul comun, cât și o executare silită imobiliară prin care să îl constrângă pe debitor să își îndeplinească obligația de achitare a debitului restant; drept urmare, creditorul are dreptul de a alege între cele două proceduri. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. II.3. Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinări prin care a combătut susținerile formulate de către recurentele-pârâte în cuprinsul cererilor de recurs și a solicitat respingerea recursurilor și obligarea părților adverse la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, a susținut că recurentele-pârâte au reluat criticile de fapt și de drept formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat, nu au formulat critici împotriva deciziei recurate și nu au combătut în vreun fel argumentele instanței de apel, neformulând critici susceptibile de cenzură în recurs. Intimatul-reclamant și-a dat acordul pentru a se da eficiență dispozițiilor art. 493 alin. (6) din C. proc. civ. II.

Răspunsul la întâmpinare: În cauză nu a fost depus răspuns la întâmpinare. II.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 12 mai 2020, completul de filtru admis în principiu recursurile declarate de pârâta B. S.A. și de către pârâta C., prin reprezentant D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 78A din 11 aprilie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile declarate de recurentele-pârâte C. și B. S.A împotriva deciziei civile nr. 78/A din data de 11 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă sunt fondate, pentru considerentele ce urmează. Înalta Curte constată că cererea dedusă judecății de reclamant, înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 15.06.2017, tinde la constatarea intervenirii prescrierii dreptului creditorului de a solicita executarea silită a contractului de credit pentru persoane fizice nr. x din data de 2 iunie 2008, perfectat între acesta, în calitate de debitor, și B. S.A., în calitate de creditor, contract prin care i-a fost acordat un credit de 190.000 euro; prin aceeași cerere, s-a solicitat să se constate stinsă ipoteca pentru suma de 190.000,00 euro, plus dobânzile aferente, costuri și comisioane, înscrisă în cartea funciară numărul 50257 Turda, prevăzută cu numere cadastrale 94/1/1 și CI 94/1/1 la B2 și B3; au fost formulate și alte capete de cerere accesorii în legătură cu înlăturarea tuturor efectelor generate de această obligație, astfel cum rezultă din petitul cererii anterior expus, urmare a anulării tuturor actelor de executare efectuate în dosarul de executare nr. 653/2011, prin sentința civilă nr. 3223/2012, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Turda în dosarul nr. x/2012. Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, intimatul-reclamant a încetat achitarea ratelor pentru restituirea creditului la 30.09.2009, data ultimei plăți; în aceste condiții, conform clauzelor contractuale (art. 9.3 din anexa la contract) și dispozițiilor legale aplicabile (art. 19-20 din Legea nr. 190/1999) banca creditoare a procedat la declararea exigibilității anticipate a creditului, la data de 31.01.2010, astfel cum a reținut instanța de apel. Se impune precizarea că deși recurenta-pârâtă B. S.A. susține prin motivele de recurs că data exigibilității anticipate a creditului ar fi cea din 3.11.2011, atare susținere privește o circumstanță de fapt ce nu ar putea fi reapreciată în recurs, având în vedere că prin recurs se exercită exclusiv un control de legalitate a hotărârii, iar stabilirea circumstanțelor de fapt ale pricinii reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond. Urmare a acestei operațiuni, instituția de credit s-a adresat unui executor judecătoresc în vederea executării silite a creanței deținute împotriva debitorului, formându-se dosarul de executare nr. 653/2011. Împotriva actelor de executare silită efectuate în cadrul acestui dosar de executare, denunțând, în temeiul Legii nr. 193/2000, existența unor clauze abuzive în conținutul contractului (anume, a clauzei de la art. 5 teza finală din contractul de credit bancar referitoare la modalitatea de determinare a dobânzii curente), intimatul-reclamant a formulat contestație la executare, în cadrul căreia a solicitat anularea tuturor formelor de executare, efectuate în baza titlului executoriu, în cadrul dosarului de executare nr. 653/2011 înregistrat la BEJ E.. Contestația la executare a fost admisă prin sentința civilă nr. 3223/29.06.2012 a Judecătoriei Turda, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 134R/4.03.2013 a Tribunalului specializat Cluj. Prin această hotărâre, intrată sub autoritate de lucru judecat, s-a admis contestația la executare formulată de debitor (intimatul-reclamant), s-a constatat caracterul abuziv al art. 5 teza finală din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din data de 2 iunie 2008 având următorul conținut: "După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediul B., la care se adaugă 1,5."; au fost anulate acele de executare silită, astfel cum s-a arătat. Pornind de la aceste premise factuale, stabilite de instanțele de fond, Înalta Curte constată că sunt necesare anumite precizări prealabile referitoare la aplicarea legii în timp, având în vedere că ambele recurente se raportează la legea nouă (de drept material, dar și legea procesuală), în timp ce recurenta-pârâtă B. S.A. susține motivele de recurs atât pe temeiul legii vechi, cât și pe temeiul legii noi. Întrucât cererea dedusă judecății pune în discuție un incident în legătură cu executarea (intervenirea prescripției dreptului de a cere executarea silită a contractului de credit, însoțit de o garanție reală imobiliară constând în contractul de ipotecă), interesează, din acest punct de vedere, legea procesuală de la data nașterii dreptului creditorului de a solicita executarea silită, anume data de 31.01.2010, astfel cum instanța de apel a stabilit. În aceste condiții, analiza ce se va efectua în cadrul deciziei de față, va avea în vedere legea procesuală aplicabilă, anume C. proc. civ. din 1865, astfel încât, din acest motiv, nu se vor face trimiteri la dispozițiile din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., invocate de către recurenta-pârâtă prin motivele de recurs, în mod alternativ cu cele din vechiul C. proc. civ., dispozițiile legii procesuale noi nefiind incidente, în conformitate cu prevederile art. 24 și 25 alin. (1) din noul C. proc. civ. Totodată, se constată că în cauză, referitor la chestiunea prescripției dreptului de a cere executarea silită, nu sunt incidente nici prevederile Decretului nr. 167/1958 (aplicate de instanța de apel), având în vedere că, odată cu introducerea în cuprinsul C. proc. civ. din 1865 a prevederilor art. 405 și urm., prin O.U.G. nr. 138/2000, cu același obiect de reglementare, dispozițiile corespondente din Decretul nr. 167/1958 erau abrogate în mod implicit, la data de referință pentru speță (anul 2008), de la intrarea în vigoare a noii reglementări, anterior evocate, astfel cum stabilesc prevederile art. 16 alin. (2) - referitor la interzicerea paralelismelor legislative - coroborate cu art. 67 alin. (1) - vizând abrogarea implicită - din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. În ceea ce privește dreptul substanțial, atât contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din data de 2 iunie 2008, precum și contractul de ipotecă prin care, contemporan contractului de credit, s-a constituit dreptul de garanție reală imobiliară pentru garantarea restituirii creditului, potrivit regulii tempus regit actum, sunt supuse dispozițiilor din C. civ. din 1864, iar nu prevederilor din Legea nr. 287/2009, în vigoare de la 1.10. 2011, sens în care stabilește și art. 6 alin. (2) din noul C. civ., potrivit cărora: "(2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor." Este de menționat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. civ., în măsura în care nu sunt incidente, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, dispoziții din legile speciale în materie: Legea nr. 190 din 9 decembrie 1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare ori O.G. nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, în vigoare de la 1 ianuarie 2007; cel din urmă act normativ, prin dispozițiile art. 422, a abrogat Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, invocate de către recurenta-pârâtă C., cu referire la prevederile art. 79 alin. (2). Ca atare, Înalta Curte constată că, din acest punct de vedere, sunt nefondate motivele de recurs susținute de către recurenta-pârâtă C., prin care se indică și se analizează incidența în cauză a dispozițiilor art. 2431 din noul C. civ. ori dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 60/2017, prin care au fost interpretate prevederile art. 2431 din C. civ. prin raportare la art. 632 din noul C. proc. civ., niciuna dintre aceste norme nefiind incidentă în speță, astfel cum și instanța de apel a reținut. În plus, caracterul de titlu executoriu al contractului de ipotecă, ca, de altfel, și al contractului de credit, rezultă din aplicabilitatea normelor de drept din legile speciale, întrucât art. 120 din O.G. nr. 99/2006 (incidentă pentru raporturile contractuale din cauză) prevede în mod neechivoc astfel: "Contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit constituie titluri executorii.". Cea din urmă normă legală a modificat implicit prevederile art. 21 din Legea nr. 190/1999 potrivit cărora: "Contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, precum și garanțiile reale și personale subsecvente constituie titluri executorii, urmând să fie învestite cu formulă executorie de către instanța locului unde este situat imobilul", astfel încât (chiar dacă mai puțin relevant pentru speța de față), pentru contractele din speță este cert caracterul de titlu executoriu, fără să fi fost necesară învestirea cu formulă executorie pentru a se fi trecut la executarea silită. Având în vedere cele anterior menționate cu privire la normele de drept material aplicabile, Înalta Curte constată că în cauză nu se impune evaluarea aplicabilității dispozițiilor art. 201 - 205 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare Legii nr. 287/2009 privind C. civ., ori a art. 2504 sau art. 2516 din noul C. civ., critici susținute de recurenta-pârâtă B. S.A., din perspectiva motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În plus, textele invocate reglementează aspecte vizând prescripția dreptului material la acțiune, instituție de drept substanțial, iar nu prescripția dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu, instituție de drept procesual, cea din urmă fiind cea care interesează cauza de față. Ca atare, și acestea sunt motive fără legătură cu cauza. Revenind la motivele de recurs ale recurentei-pârâte B. S.A., Înalta Curte apreciază că sunt fondate ambele motive de casare susținute de către acesta- art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Totodată, se impune precizarea că, în aplicarea dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., unele dintre criticile acesteia sunt susceptibile de analizare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din Cod, anume cele referitoare la aplicarea efectelor lucrului anterior judecat. Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a stabilit în mod nelegal și prin invocarea unor argumente contradictorii, că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită. S-a arătat că în mod greșit s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 405 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865 și că instanța de apel a încălcat principiul statuat de dispozițiile art. 431 și 432 din C. proc. civ., prin raportare la judecata derulată în contestația la executare, în dosarul nr. x/2012, finalizată prin pronunțarea sentinței civile nr. 3223/2013 a Judecătoriei Turda și decizia civilă nr. 134R/4.03.2013 a Tribunalului Specializat Cluj. Înalta Curte constată că instanța de apel a enunțat în mod corect prevederile art. 372 din C. proc. civ. din 1865, în sensul că executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori a unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu, precum și cele din art. 379 alin. (1) din același Cod, potrivit cărora nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă, raportându-se la înțelesul conceptual corect al acestor însușiri ale creanței. Chiar dacă în mod nelegal s-a negat caracterul de titlu executoriu și pentru contractul de ipotecă (prin ignorarea incidenței art. 120 din O.G. nr. 99/2006), curtea de apel a constatat că, urmare a pronunțării hotărârilor judecătorești din contestația la executare, creanța îndeplinea toate caracteristicile cerute de art. 379 alin. (1) din C. proc. civ., pentru o parte a acesteia, întrucât s-a constatat caracterul abuziv doar a unei clauze din contractul de credit, anume art. 5 teza finală din contractul de credit pentru persoane fizice nr. x/2.06.2008, referitoare la stabilirea dobânzii aferente creditului. Drept urmare, s-a reținut că pentru acea partea a creanței care putea fi urmărită silit, termenul de prescripție pentru a cerere executarea silită s-a împlinit, întrucât acesta a început să curgă la data declarării exigibilității anticipate a creanței de către creditor, anume de la 30.01.2010, contractul de credit fiind calificat în mod corect drept un contract cu executare uno ictu, pentru argumentele menționate în decizia recurată și a căror reluare nu este necesară. În acest context, se constată că instanța de apel a stabilit că termenul de prescripție pentru a se cere executarea silită este unic și nu este afectat de declararea ca abuzivă a unei clauze și a sumelor derivate din aceasta, în timp ce restul sumelor își păstrează caracterul cert, lichid și exigibil, fiind însoțite de efectul curgerii termenului de prescripție pentru a se solicita executarea silită a acestora. Curtea de apel a mai apreciat că "cele dezlegate prin contestația la executare nu duc la concluzia că ar fi putut fi începută executarea silită pentru o creanță lipsită de caracter cert, ci din contră, că apelanta trebuia să pornească executarea silită doar pentru sumele certe, iar nu și pentru cele derivate din clauza abuzivă. Pronunțarea hotărârilor în dosarul nr. x/2012 are o înrâurire asupra creanței urmărite silit, respectiv hotărârile judecătorești produc efectul de a constata că executarea silită are caracter nelegal, cât timp s-a pornit și pentru sume incerte, și trebuia pornită doar pentru sumele certe." Înalta Curte apreciază că, recurenta-pârâtă B. S.A. în mod corect a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 alin. (2) din noul C. proc. civ., aplicabil pentru soluționarea litigiului de față, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 15.06.2017, așadar, după intrarea în vigoare a acestuia, la 15.02.2013, dispozițiile noului C. proc. civ. fiind cele aplicabile pentru derularea procedurii judiciare în dosarul de față. Se constată că prin sentința civilă nr. 3223/2013 a Judecătoriei Turda, irevocabilă prin decizia civilă nr. 134R/4.03.2013 a Tribunalului Specializat Cluj, potrivit mențiunilor din dispozitiv, instanța, după ce a constatat caracterul abuziv al clauzei menționate (art. 5 teza finală din contract) a dispus anularea actelor de executare silită efectuate în dosarul de executare nr. 653/2011 al BEJ E.. Ca atare, măsura dispusă de instanță vizează integralitatea actelor de executare efectuate în dosarul de executare și, mai mult decât atât, din cuprinsul considerentelor sentinței, înzestrate cu autoritate de lucru judecat potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., reiese fără echivoc ca instanța de executare a apreciat în sensul caracterului incert al creanței în integralitatea ei, iar nu numai cu privire la o parte componentă, anume cea aferentă accesoriilor (dobânzilor), calculate în baza clauzei abuzive. Relevante în acest sens sunt următoarele considerente: "Instanța constată că, sumele pentru care a fost începută urmărirea silită împotriva contestatorului cuprins și sume calculate în baza unor clauze constatate ca abuzive. Din dosarul nr. x/2011 al BEJ E. rezultă că, urmărirea silită are la bază nu numai titlul executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x/2.06.2008, ci și actul adițional la acesta nr. 1457/23.06.2010 prin care s-a modificat de către intimată unilateral art. 5 din contractul de credit privitor la dobândă. Contestatorul nu a semnat respectivul act adițional, însă, cu toate acestea, intimata a stabilit debitul datorat prin raportare la dobânda prevăzută în acest act. Astfel, creanța pentru care a fost începută urmărirea silită împotriva contestatorului nu are caracter cert, în condițiile în care cuprinde sume calculate în temeiul unei clauze constatate ca abuzive, motiv pentru care, în baza art. 404 alin. (1) C. proc. civ., va anula actele de executare silită efectuate în dosarul de executare nr. 653/2011 al BEJ E.." În acest context, se constată că instanța de apel a încălcat normele de procedură reglementate de art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât a stabilit o concluzie contrară celor dezlegate de instanța anterioară cu autoritate de lucru judecat, astfel cum reiese din conținutul dispozitivului, dar și din considerentele decisive citate anterior. Înalta Curte constată că instanțele învestite cu soluționarea contestației la executare nu au operat distincțiile făcute de instanța de apel în sensul că o parte din creanță avea caracter cert, iar sumele aferente sau calculate prin aplicarea clauzei constatate ca fiind abuzive, ar fi cele cu caracter incert, după cum nici anularea formelor de executare nu a fost una parțială. Prin urmare, fără niciun temei legal, curtea de apel a realizat o scindare a creanței în părți componente - unele cu caracter cert (și pentru care creditoarea ar fi trebuit să procedeze la executarea silită, respectiv restul nerestituit din suma împrumutată), iar altele cu caracter incert (cele determinate în baza clauzei abuzive, anume accesoriile) -, reținând incidența prescripției dreptului de a solicita executarea silită pentru partea din creanță cu privire la care a reținut caracterul cert al acesteia. O astfel de dezlegare încalcă dispozițiile procedurale anterior evocate, ce reprezintă norme imperative, fiind de natură a cauza recurentei-pârâtei o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin admiterea recursului și casarea deciziei recurate, în temeiul cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum a fost recalificat. Astfel cum corect susține aceeași recurentă-pârâtă B. S.A., determinarea greșită a acestei premise de analiză a condus la stabilirea unor concluzii contradictorii de către instanța de apel. Înalta Curte, în consecința celor deja constatate, reține că deși curtea de apel a evocat regula unicității termenului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu și a identificat în mod judicios prescripția dreptului de a cere executarea silită ca fiind o sancțiune de ordin procedural îndreptată împotriva pasivității creditorului care nu a procedat la inițierea executării silite a debitorului care nu își execută de bună voie obligațiile stabilite printr-un titlu executoriu, totuși, instanța de apel nu a pus în nicio relație obiectul cererii de față cu împrejurarea demarării efective a executării silite de către creditoare în dosarul de executare nr. 653/2011 al BEJ E. care a prilejuit intimatului-debitor formularea contestației la executare în dosarul x/2012 pe rolul Judecătoriei Turda, cu toate că s-a referit la hotărârile pronunțate în acea cauză de care a legat anumite consecințe juridice. Pe de altă parte, cu toate că prin decizia recurată s-a reținut că nu a operat suspendarea sau întreruperea termenul de prescripție a executării, care a început să curgă la 30.01.2010, astfel cum a stabilit, nu se arată motivele pentru care, de exemplu, cererii de executare din anul 2011 inițiate de către creditoare în dosarul nr. x/2001 la BEJ, nu i s-a recunoscut efectul întreruptiv al termenului de prescripție prevăzut de art. 405 2 din C. proc. civ., după cum nu au fost verificate orice alte ipoteze de întrerupere sau suspendare a aceluiași termen, dintre cele reglementate de norma invocată sau de art. 405 1 din același Cod (în ceea ce privește suspendarea cursului termenului). În acest context, era util a se verifica efectele pronunțării sentinței civile nr. 3223/2013 a Judecătoriei Turda, irevocabilă prin decizia civilă nr. 134R/4.03.2013 a Tribunalului Specializat Cluj asupra executării silite înseși și măsurile dispuse de executor după pronunțarea acestor hotărâri (a se vedea dosar apel). Numai dacă în mod real și efectiv, în raport cu circumstanțele speței, instanța de apel nu identifica vreo cauză de întrerupere sau suspendare a cursului termenului de prescripție a executării, putea conchide asupra depășirii sau nu a termenului de 3 ani reglementat de art. 405 alin. (1) prima teză din C. proc. civ. din 1865, termen de prescripție a executării silite. Pe de altă parte, dacă se identifică vreun motiv de suspendare sau întrerupere a cursului termenului de prescripție, vor trebui aplicate efectele stabilite de lege cu privire la cursul prescripției suspendat sau întrerupt, anume de art. 405 1 alin. (1 1 ) sau, după caz, de art. 405 2 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865. Față de criticile susținute prin motivele de apel, o astfel de verificare se impunea instanței de apel, învestită cu soluționarea unei căi devolutive de atac, instanță ce realizează o nouă judecată asupra fondului și care, totodată, ca instanță de control judiciar, este datoare să verifice stabilirea situației de fapt de către prima instanță și aplicarea legii, astfel cum prevede art. 479 alin. (1) din noul C. proc. civ. Înalta Curte va înlătura ca nefondate susținerile ambelor recurente referitoare la pretinsa incidență a termenului de prescripție a executării de 10 ani, prevăzut de art. 405 alin. (1) teza finală din același Cod, având în vedere că acest termen este aplicabil numai în cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare. Or, astfel cum s-a arătat, titlurile executorii în discuție, conform art. 120 din O.G. nr. 99/2006, sunt reprezentate de contractul de credit și de contractul de ipotecă, în speță nefiind vorba despre executarea unui titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească pronunțată într-o acțiune reală imobiliară; ca atare, termenul aplicabil este cel de 3 ani, corect identificat de instanța de apel, chiar dacă în aplicarea prevederilor art. 6 din Decretul nr. 167/1958 (normele succesive, însă având același conținut). În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., va admite recursurile formulate de pârâte, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Având în vedere că recurenta-pârâtă C. (cesionarul creanței deținute de B. S.A. împotriva intimatului-reclamant) a formulat și critici privind însușirea contractului de ipotecă de a fi titlu executoriu (negat de instanța de apel), în aplicarea art. 120 din O.G. nr. 99/2006, urmează ca în rejudecare, instanța de apel să reaprecieze și asupra susținerilor acesteia privind posibilele efecte independente față de contractul de credit, pe care contractului de ipotecă le-ar putea genera, pornind însă de la regulile de drept material aplicabile, astfel cum au fost clarificate prin decizia de față.