ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2329/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2329/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.F.

a formulat, în contradictoriu cu C.N.V.M., contestație împotriva deciziei din

29 mai 2012 emisa de pârâtă, prin care solicită admiterea contestației,

anularea în parte a dispozițiilor deciziei din 29 mai 2012, cu consecința

anularii în parte a dispozițiilor ordonanței din 10 aprilie 2012, pct. 3, pct. 5

și pct. 10, ca fiind neîntemeiată, precum și suspendarea dispozițiilor deciziei

din 29 mai 2012.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că pârâta C.N.V.M. l-a sancționat prin ordonanța din 10

aprilie 2012 cu o amendă în cuantum de 1.000 RON și a impus societății al cărui

angajat este, respectiv S.S.I.F. R.C. SA, remedierea deficiențelor constatate la

pct. 3, pct. 5 și pct. 10 din aceasta, în termen de 30 zile de la data emiterii

ordonanței, cu obligația informării asupra măsurilor dispuse către pârâta C.N.V.M.

A menționat că la pct.

10 din ordonanță s-a reținut faptul că S.S.I.F. R.C. SA a prestat servicii care

exced obiectul de activitate autorizat prin decizia C.N.V.M. din 2 octombrie 2007,

servicii prevăzute de art. 7 alin. (1) pct. 6 din O.U.G. nr. 99/2006, prin intermedierea

unor operațiuni cu instrumente neincluse în definiția prevăzută de art. 7 alin.

(1) pct. 14

1

din O.U.G. nr. 99/2006, încălcând astfel prevederile

art. 6 și ale art. 8 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 297/2004 și ale art. 1 din

avizul C.N.V.M. din 22 iulie 2010, pentru aceste fapte fiind responsabil M.F. care,

în calitate de reprezentant al compartimentului de control al sediului central și

al sucursalei București nu și-a exercitat corespunzător atribuțiile prevăzute la

art. 76 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, respectiv să prevină și să propună

soluții de remediere a oricărei situații de încălcare a legilor și reglementărilor

aplicabile pieței de capital către S.S.I.F. R.C. SA sau de către angajații acesteia

și, deși putea și trebuia să prevină realizarea faptelor descrise, nu a făcut-o.

Împotriva ordonanței

din 10 aprilie 2012 a formulat contestație, iar prin decizia din 29 mai 2012 s-a

dispus respingerea acesteia de către pârâta C.N.V.M.

Reclamantul a arătat că

serviciile pe care Corpul de Control al pârâtei susține că au fost efectuate de

S.S.I.F. R.C. SA și nu ar fi fost prevenite a fi realizate de către reclamant, nu

au fost identificate prin ordonanța prin care i s-a aplicat sancțiunea.

A arătat, de asemenea,

că S.S.I.F. R.C. SA a efectuat serviciile, respectiv tranzacții, contracte derivate

în legătură cu valori mobiliare, valute, rate ale dobânzii sau rentabilități, mărfuri,

prin intermediul platformei de tranzacționare pusă la dispoziție de un intermediar

autorizat într-un stat membru, cu respectarea prevederilor din Legea nr. 297/2004,

Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 și Regulamentul (CE) nr. 1827/2007, inclusiv cele

referitoare la schema de compensare la clasificarea, la evaluarea clienților și

oportunitatea serviciului de investiții prestate fără încălcarea prevederilor avizului

C.N.V.M. din 22 iulie 2010.

În ceea ce privește cererea

de suspendare, a considerat că aceasta este întemeiată, susținând că pârâta C.N.V.M.

nu poate sancționa reclamantul pentru fapte săvârșite în calitate de reprezentant

al compartimentului de control intern al S.S.I.F. R.C. SA, deoarece prin actul administrativ

atacat nu s-au precizat faptele săvârșite de reclamant care ar fi dus la efectuarea

de către societatea al cărui angajat este, S.S.I.F. R.C. SA, de prestări de servicii

care ar excede obiectului de activitate autorizat conform avizului C.N.V.M. din

22 iulie 2010.

În aceste condiții, existența

unui caz bine justificat poate fi reținută, având în vedere existența împrejurării

din care rezultă îndoiala puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate

a actului administrativ atacat.

A susținut ca fiind îndeplinită

și cea de-a doua condiție imperativ cerută de lege pentru suspendarea executării

unui act administrativ, și anume existența unei pagube iminente în sarcina persoanei

sancționate.

A arătat că, în mod evident,

prin executarea actului administrativ atacat se creează o pagubă materială reclamantului,

care este un simplu angajat și care astfel ar fi prejudiciat cu suma de 1.000 RON,

suma care depășește cu mult salariul minim pe economie, fiind aproape dublu acestei

sume.

Pârâta C.N.V.M. a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca fiind vădit nefondată.

A invocat, de asemenea,

autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește cererea de suspendare, arătând

că reclamantul a solicitat Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 25469/3/2012, suspendarea aceluiași act

administrativ și în temeiul acelorași dispoziții.

Prin sentința nr. 6588

din 19 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat și a

respins ca neîntemeiată atât cererea privind anularea actului administrativ formulată

de reclamantul M.F., în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M., cât și cererea privind

suspendarea.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția autorității de lucru

judecat invocată de către pârâtă cu privire la cererea vizând suspendarea executării

actelor atacate, prin raportare la soluția din Dosarul nr. 25469/3/2012 al Curții

de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, că aceasta nu este

întemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, având în vedere că pârâta nu a făcut

dovada identității de cauză, respectiv prin raportare la obiectul prezentei cauze

constituit de suspendarea în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a actelor atacate

până la soluționarea irevocabilă a prezentei acțiuni.

Întrucât din analiza fotocopiei

sentinței pronunțată în dosarul sus-menționat nu rezultă că reclamantul ar fi solicitat

suspendarea în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, ci exclusiv în temeiul

art. 14 din același act normativ, precum și față de împrejurarea că nu rezultă dacă

soluția are un caracter irevocabil, Curtea de apel a respins această excepție ca

neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, cu privire

la aspectele învederate în ordonanța din 10 aprilie 2012 și în decizia din 29

mai 2012, pentru care reclamantul a fost sancționat, prima instanță a constatat

că reclamantul a criticat actele administrative individuale emise de C.N.V.M., doar

în ceea ce privește temeinicia reținerilor de la pct. 3, pct. 5 și pct. 10.

Astfel, cu privire la

pct. 3 din ordonanța contestată, referitor la registrul de reclamații existent la

sediul central și un sediu secundar, respectiv la faptul că acesta nu conținea rubrica

impusă de dispozițiile pieței de capital, instanța de fond a reținut că reprezentanții

Compartimentului de Control Intern au pus la dispoziția echipei de control registrele

de evidență ale reclamațiilor aferente sediului din Timișoara și a sucursalelor

Sibiu, Satu-Mare și București, acestea neconținând nicio reclamație.

Din analiza acestora s-a

constatat faptul că registrele de reclamații ale sediului central și ale sucursalelor

Satu-Mare și București nu conțin rubrica impusă de art. 77 alin. (2) lit. a) din

Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, respectiv „serviciul prestat la care se referă

reclamația”.

Pe de altă parte, curtea

de apel a reținut că precizările formulate de către reprezentanții societății în

cadrul observațiilor la raportul de control în sensul că „Referitor la registrul

de reclamații pentru sediul central și al sucursalelor Satu-Mare și București, precizăm

că acestea cuprind rubricile numite „faptele reclamate” și „prejudiciul reclamat”,

nu pot fi apreciate ca respectând dispozițiile sus-enunțate, nefiind clară mențiunea

din aceste registre cu privire la serviciul prestat la care se referă o eventuală

reclamație, fiind necesară respectarea întocmai a acestor dispoziții pentru a fi

verificată legalitatea operațiunilor efectuate de către societate, conform obiectului

de activitate pentru care a fost autorizată să funcționeze de către pârât.

Cu privire la pct. 5 din

ordonanța contestată, judecătorul fondului a apreciat că mențiunile făcute de reprezentanții

societății în cadrul observațiilor la raportul de control, în sensul că „Contractul

de intermediere pentru operațiunile pe piața futures nu cuprinde durata contractului,

pentru că, în conformitate cu art. 2 pct. 9, acest contract presupune obligatoriu

existența unui contract pentru piața spot unde este precizată durata de valabilitate

a contractului de intermediere pentru un anumit client”, nu pot fi apreciate relevante

pentru înlăturarea acestei neregularități, întrucât cele două tipuri de contracte,

pentru operațiuni pe piața spot și piața futures, constituie contracte de sine stătătoare,

încheiate pentru operațiuni specifice, iar contractul de intermediere pentru operațiunile

pe piața futures nu cuprinde durata contractului, împrejurare care, deși constatată

de către pârâtă, totuși reclamanta nu a înțeles să o combată prin administrarea

unor probe concludente în sensul susținerilor acesteia.

De asemenea, instanța

de fond a observat, cu privire la pct. 10 din ordonanța contestată, că din informațiile

publicate pe pagina de internet a S.S.I.F. R.C. SA, rezultă că societatea oferea

clienților, pe lângă instrumentele menționate în contractul de intermediere, și

posibilitatea tranzacționării, prin intermediul platformei S.W., a perechilor valutare

pe platforme de tip F., cu decontarea în 2 zile lucrătoare de la data tranzacției.

Din analiza extraselor

de cont aferente operațiunilor derulate pe piețe externe pentru contul propriu și

pentru dosarele clienților verificați de echipa de control rezultă că au fost intermediate

astfel de tranzacții cu perechi valutare pe piețe externe de tip F.

Astfel, prin raportul

de control, menționat în preambulul actelor atacate, pârâta a constatat că în perioada

1 octombrie 2008-25 noiembrie 2011, societatea a realizat astfel de operațiuni pentru

care reclamanta nu era autorizată.

Pe de altă parte, prima

instanță a reținut faptul că nu existau între clienții S.S.I.F. R.C. SA raporturi

contractuale directe cu Banca S. și, prin urmare, intermediarul străin nu a deschis

conturi de tranzacționare individuale pentru aceștia, ci doar un cont global în

numele S.S.I.F. R.C. SA.

De asemenea, curtea de

apel a constatat că potrivit art. 2 din avizul C.N.V.M. din 9 iulie 2010, tranzacțiile

de vânzare-cumpărare cu perechi valutare efectuate pe platforme de tip F., cu decontare

în maximum două zile de la data încheierii tranzacției, nu se încadrează în serviciile

și activitățile de investiții autorizate de C.N.V.M., act administrativ în vigoare,

astfel încât susținerile contrare ale reclamantului nu pot fi reținute.

De altfel, a constatat

că procesul-verbal de audiență din 20 iulie 2010 nu are efectele juridice invocate

prin acțiune de către reclamant, iar din avizul C.N.V.M. din 22 iulie 2010 rezultă

că nu au fost autorizate aceste operațiuni cu perechi valutare pe piețe externe

de tip F., cu decontare în maximum două zile de la data încheierii tranzacției,

ci s-a statuat exclusiv împrejurarea că societățile de servicii de investiții financiare

pot efectua tranzacții cu contracte derivate în legătură cu valori mobiliare, valute,

rate ale dobânzii sau rentabilității, mărfuri, prin intermediul platformelor de

tranzacționare puse la dispoziție doar de intermediari din state membre autorizați

de autoritățile competente, cu respectarea prevederilor incidente din Legea nr.

297/2004, din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 și din Regulamentul (CE) nr. 1287/2006,

inclusiv cele referitoare la schema de compensare, la clasificarea clienților, la

evaluarea clienților și a oportunității serviciului de investiții prestat.

A apreciat instanța de

fond că, în mod corect, echipa de control a constatat pentru perioada indicată în

cuprinsul actului de control, preluată și în ordonanța atacată în prezenta cauză,

faptul că S.S.I.F. R.C. SA a prestat servicii care exced obiectului de activitate

autorizat prin decizia C.N.V.M. din 2 octombrie 2007, servicii prevăzute de

art. 7 alin. (1) pct. 6 din O.U.G. nr. 99/2006, prin intermedierea unor operațiuni

cu instrumente neincluse în definiția prevăzută de art. 7 alin. (1) pct. 14

1

din O.U.G. nr. 99/2006, încălcând astfel prevederile art. 6 și ale art. 8 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 297/2004.

De asemenea, a reținut

că, deși prin decizia din 2 octombrie 2007 emisă de către pârâtă sunt enumerate

toate obiectele de activitate prevăzute de O.U.G. nr. 99/2006 și Legea nr. 297/2004,

totuși această împrejurare nu autoriza efectuarea unor astfel de tranzacții, care

potrivit specificului acestora nu au fost autorizate de către pârâtă, fiind efectuate

inclusiv ulterior emiterii avizului, prin care s-a statuat în mod expres caracterul

neautorizat al acestora.

A apreciat judecătorul

fondului că îi sunt imputabile reclamantului toate aspectele reținute în ordonanța

din 10 aprilie 2012, dat fiind faptul că în calitatea sa de reprezentant al C.C.I.

(Compartiment de Control Intern) al S.S.I.F. R.C. SA, în perioada supusă controlului

de către pârâtă, deși avea posibilitatea și totodată și obligația de a preveni realizarea

faptelor descrise în actul administrativ individual, nu a făcut dovada realizării

unor demersuri în sensul prevenirii unor asemenea neregularități constatate de către

pârâtă, neavând relevanță că prin actele atacate pârâta nu a enunțat expres aceste

demersuri, existând obligația reclamantului de a fi evitate astfel de neregularități.

Cu privire la cererea

de suspendare, prima instanță a constatat că reclamantul nu a dovedit întrunirea

cumulativă a cerințelor art. 14-art. 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv a cazului

bine justificat, precum și a pagubei iminente, în sensul dispozițiilor art. 2

alin. (1) lit. ș) și lit. t) din același act normativ, prin raportare inclusiv la

considerentele vizând pretinsa nelegalitate a actelor atacate.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul M.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor

de recurs invocate în temeiul art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant

a susținut în esență următoarele:

- Prima instanță a pronunțat

o hotărâre schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic

întrucât a reținut că registrul de evidență al reclamanților nu are rubrica -serviciul

prestat, deși recurentul apreciază că rubricile „fapte reclamate” și „prejudiciul

reclamat” respectă dispozițiile art. 77 alin. (2) lit. a) din Regulamentul C.N.V.M.

nr. 32/2006.

- În temeiul aceluiași

motiv de recurs art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susținut că, întrucât

contractul de intermediere pentru operațiuni pe piața futures reprezintă un derivat

al contractului general încheiat cu clientul, acesta are valoare de act adițional

și în consecință prevederile privind durata din contractul general îi sunt aplicabile.

- În ceea ce privește

motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

a susținut că în mod greșit au fost înlăturate susținerile sale cu privire la neindicarea

în actul sancționator a serviciilor care exced obiectului de activitate al societății

deși obiectele de activitate prevăzute de lege se regăsesc în obiectul de activitate

al societății și sunt autorizate de intimată.

- În mod eronat instanța

de fond a reținut doar susținerile recurentului-reclamant referitoare la faptul

că a oferit clienților posibilitatea tranzacționării cu instrumente F., considerând

că se încadrează în categoria instrumentelor financiare conform directivei MIFID,

fără a motive respingerea acestor susțineri.

- Prima instanță a pronunțat

o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, considerând că sunt încă în vigoare prevederile

avizului C.N.V.M. din 19 iulie 2010, deși prin avizul din 22 iulie 2010 au fost

înlăturate de la aplicare prevederile art. 2 din acest aviz.

Intimata Autoritatea de

Supraveghere Financiară autoritate administrativă autonomă, succesoare în drepturi

și obligații a C.N.V.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului formulat și menținerea hotărârii instanței de fond ca legală și temeinică,

susținând în esență că în mod corect s-a reținut legalitatea măsurilor de sancționare

aplicate prin actele contestate.

Examinând sentința atacată,

în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză cât

și în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ. Înalta Curte constată

că recursul formulat în cauză este nefondat, având în vedere considerentele expuse

în continuare.

În fapt prin acțiunea

formulată recurentul-reclamant a solicitat anularea în parte a deciziei C.N.V.M.

din 29 mai 2012, cu consecința anulării în parte a dispozițiilor ordonanței C.N.V.M.

din 10 aprilie 2012, respectiv a pct. 3, pct. 5 și pct. 10 ca fiind neîntemeiate

și suspendarea dispozițiilor deciziei C.N.V.M. din 29 mai 2012.

Criticile recurentului-reclamant

vizează în principal nelegalitatea și netemeinicia sentinței pronunțate de instanța

de fond în ceea ce privește neregulile reținute prin ordonanța C.N.V.M. din 10

aprilie 2012 respectiv a pct. 3, pct. 5 și pct. 10 din această ordonanță.

Astfel, în ceea ce privește

criticile formulate de recurent referitoare la pct. 3 din ordonanță potrivit cărora

instanța de fond ar fi reținut în mod eronat că registrul de evidență a reclamanților

nu îndeplinește condițiile legale stabilite prin dispozițiile art. 77 alin. (2)

lit. a) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, instanța de control judiciar le apreciază

ca fiind nefondate.

Potrivit acestor dispoziții,

reprezentantul compartimentului de control intern va ține un registru la sediul

central, precum și la fiecare sucursală, în care eventualele reclamații ale clienților

vor fi înregistrate cu promptitudine.

Astfel cum rezultă din

probatoriul administrat în cauză și cum în mod corect a reținut și instanța de fond

prin sentința atacată, registrele de reclamații ale sediului central cât și cele

ale sucursalelor Satu-Mare și București nu conțin rubrica impusă de prevederile

art. 77 alin. (2) lit. a) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, respectiv „serviciul

prestat la care se referă reclamația”.

Susținerile recurentului

potrivit cărora rubricile intitulate „faptele reclamate” și prejudiciul reclamat

ar fi sinonime cu rubrica „serviciul prestat” nu pot fi primite, având în vedere

că nemenținerea expresă a rubricii respective în conformitate cu dispozițiile regulamentului

mai sus menționat, nu permite verificarea legalității operațiunilor efectuate de

către societate, conform obiectului de activitate pentru care a fost autorizată

să funcționeze.

Nu pot fi primite nici

criticile recurentului-reclamant formulate cu privire la pct. 5 din ordonanța C.N.V.M.

din 10 aprilie 2012, potrivit cărora contractul de intermediere pentru operațiuni

pe piața futures, reprezentând un derivat al contractului general încheiat cu clientul,

nu ar trebui să prevadă durata, fiind în fapt un act adițional al acestuia astfel

că prevederile contractului general privind durata, îi sunt aplicabile întocmai.

Potrivit dispozițiilor

art. 112 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 32/2006 „S.S.I.F. va presta servicii

de investiții financiare în numele și pe contul clienților numai în baza unui contract

în formă scrisă, pe suport de hârtie sau pe alt suport durabil, care va conține

drepturile și obligațiile S.S.I.F. și ale clientului și se va referi cel puțin,

printre altele, la următoarele: b) durata contractului, modul în care contractul

poate fi reînnoit, modificat sau reziliat”.

Din probatoriul administrat

în cauză, a rezultat că aceste dispoziții obligatorii prevăzute de regulament nu

au fost respectate în cazul contractului de intermediare pentru operațiunile pe

piața futures ale cărui prevederi nu cuprind durata contractului, element obligatoriu

prevăzut de art. 112 alin. (1) lit. b).

Susținerile recurentului-reclamant

nu pot fi primite, având în vedere faptul că cele două tipuri de contracte, pentru

operațiuni pe piața spot și piața futures, constituie contracte de sine stătătoare,

încheiate pentru operațiuni specifice, care trebuie să conțină prevederile obligatorii

ale art. 112 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 32/2006, cu privire la durata

contractului, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond prin sentința

atacată.

În ceea ce privește criticile

recurentului cu privire la deficiențele constatate la pct. 20 din ordonanța C.N.V.M.

din 10 aprilie 2012, potrivit căruia intimata C.N.V.M. a reținut că S.S.I.F. R.C.

SA a prestat servicii care exced obiectului de activitate, instanța de control judiciar

constată că sunt nefondate.

Astfel, recurentul-reclamant

a susținut că în mod greșit prima instanță a apreciat ca fiind în vigoare prevederile

avizului C.N.V.M. din 9 iulie 2010 deși acestea au fost înlocuite prin emiterea

unui nou aviz de intimată, respectiv avizul din 22 iulie 2010 prin care au fost

înlăturate de la aplicare prevederile art. 2 din avizul din 9 iulie 2010.

Contrar celor susținute

de recurentul-reclamant Înalta Curte constată că potrivit art. 2 din avizul C.N.V.M.

din 19 iulie 2010, tranzacțiile de vânzare-cumpărare cu perechi valutare efectuate

pe platforme de tip F., cu decontare în maximum două zile de la data încheierii

tranzacției autorizate de C.N.V.M., iar potrivit art. 1 din avizul C.N.V.M. din

22 iulie 2010, societățile de servicii de investiții financiare pot efectua tranzacții

cu contracte derivate în legătură cu valori mobiliare, valute, rate ale dobânzii

sau rentabilității, mărfuri, prin intermediul platformelor de tranzacționare puse

la dispoziție de intermediari din statele membre, autorizați de autoritățile competente,

cu respectarea prevederilor incidente din Legea nr. 297/2004, din Regulamentul C.N.V.M.

nr. 32/2006 și din Regulamentul C.N.V.M. 30/2010 nu creează posibilitatea pentru

societățile de servicii de investiții financiare de a efectua tranzacții cu perechi

valutare pe platforme de tip F. cu decontare în maximum două zile de la data încheierii

tranzacției iar dispozițiile pct. 4 din Secțiunea C a Anexei I din Directiva MIFID

face referire la instrumente financiare derivate având ca activ suport acțiuni,

valute, rate de dobândă, mărfuri.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că în mod corect și în conformitate cu dispozițiile legale instanța de

fond a reținut că nu au fost autorizate aceste operațiuni cu perechi valutare pe

piețe externe de tip F. cu decontarea în maximum două zile de la data încheierii

tranzacției ci s-a statuat exclusiv împrejurarea că societățile de servicii de investiții

financiare pot efectua tranzacții cu contracte derivate în legătură cu valori mobiliare,

valute, rate ale dobânzii sau rentabilității, mărfuri, prin intermediul platformelor

de tranzacționare puse la dispoziție doar de intermediari din statele membre, autorizați

de autoritățile competente, cu respectarea prevederilor legale incidente.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte constatând că hotărârea pronunțată de instanța

de fond este legală și temeinică, în cauză nefiind incident nici unul din motivele

de recurs invocate și în consecință în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul formulat în cauză ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.F. împotriva sentinței nr. 6588 din 19 noiembrie 2012 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 mai 2014.