ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 329/2005
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 329/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2001)
Asupra recursului
în anulare
de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
La data de 31 august 2001,
reclamanta L.A. a chemat în judecată pe pârâta M.M., solicitând obligarea
acesteia să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 90
mp, reprezentând o fâșie lungă de 45 ml și lată de 2 ml, situat în intravilanul
orașului Fundulea.
În motivarea acțiunii reclamanta a
arătat că împreună cu soțul său L.A., în prezent decedat, a cumpărat de la
B.G., suprafața de 680 mp teren intravilan, potrivit actului de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 536 din 30 iunie 1997, iar soțul pârâtei
a fixat gardul între proprietăți, fără măsurarea terenului cumpărat, astfel
încât a ocupat fără drept fâșia de teren revendicată.
Pârâta a solicitat prin întâmpinare
respingerea acțiunii, invocând faptul că nu are calitate procesuală pasivă în
cauză, întrucât prin act autentificat a donat fratelui său o suprafață de 251
mp în care este inclus și terenul în litigiu.
În ședința publică din 14 noiembrie
2001, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și
a dispus introducerea în cauză a pârâtului D.G.
Prin întâmpinare, pârâtul a arătat
că terenul în litigiu, al cărui proprietar este în prezent, a fost stăpânit
anterior de către sora sa M.M. și înaintea acesteia, de către mama lor N.D.,
posesia fiind exercitată în mod continuu, netulburat, public și sub nume de
proprietar din anul 1965.
Prin sentința civilă nr. 1057 din 16
octombrie 2002, Judecătoria Lehliu Gară a respins acțiunea ca nefondată,
reținând că reclamanta a recunoscut, cu ocazia cercetării locale că gardul
despărțitor a fost amplasat de comun acord, iar pe de altă parte, nu s-a făcut
dovada săvârșirii de către pârât a vreunui act de deposedare a reclamantei.
Prin decizia civilă nr. 128/A din 14
aprilie 2003, Tribunalul Călărași a admis apelul reclamantei, al modificat în
tot sentința apelată și, pe fond, a admis acțiunea, în sensul obligării
pârâtului să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, terenul în
suprafață de 32,62 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză
efectuat în cauză.
Soluția instanței de apel a fost
menținută prin decizia nr. 1900 din 11 septembrie 2003 a Curții de Apel
București, secția a III–a civilă, care a respins recursul declarat de pârâtul
D.G.
Împotriva deciziei civile nr. 128/A
din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Călărași și deciziei nr. 1900 din 11
septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă, a declarat
recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând că
hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate, în parte, cu încălcarea
esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.
Totodată, se susține că hotărârile criticate sunt și vădit netemeinice.
Se solicită casarea hotărârilor
criticate și menținerea sentinței civile nr. 1057 din 16 octombrie 2002 a
Judecătoriei Lehliu Gară.
În esență se arată că instanțele de
control judiciar, față de împrejurarea că în cauză nu s-a contestat că posesia
terenului revendicat a fost continuă, neîntreruptă, publică și sub nume de
proprietar, erau datoare să rețină că a intervenit prescripția achizitivă care
operează ca o sancțiune civilă pe care o suportă titularul dreptului de
proprietate prin pasivitatea sa timp îndelungat, deși bunul său se afla în
posesia altuia.
Se mai susține că în mod greșit
instanțele au respins apărarea pârâtului, care, pe cale de excepție a invocat
dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Se mai arată că, având în vedere
faptul că pârâtul a dobândit dreptul de proprietate prin prescripție
achizitivă, acțiunea în revendicare a vechiului proprietar trebuia respinsă,
prin excepție de la principiul potrivit căruia o asemenea acțiune este
imprescriptibilă.
La termenul de judecată din 20
ianuarie 2005, instanța a pus în discuția părților excepția inadmisibilității
recursului în anulare în raport de data intrării în vigoare a O.U.G. nr.
58/2003 și data rămânerii irevocabile a deciziei recurate.
Prin art. 1 pct. 17 din O.U.G. nr.
58/2003 au fost abrogate art. 330–330
4
C. proc. civ., care
reglementau calea de atac a recursului în anulare. Începând cu data intrării în
vigoare a ordonanței, 28 august 2003, această cale de atac a fost eliminată din
Codul de procedură civilă.
Art. 330 C. proc. civ. prevedea că
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție din
oficiu sau la cererea ministerului justiției, pot ataca cu recurs în anulare,
la Curtea Supremă de Justiție, hotărârile judecătorești irevocabile, pentru
motivele limitativ enumerate.
Calea de atac a recursului în
anulare fiind desființată, pentru situațiile de conflict de legi procesuale în
timp se aplică art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003, potrivit căruia
„Hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de
urgență rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care
au fost pronunțate”.
Pentru recursul în anulare,
interpretarea textului citat trebuie făcută în sensul că regula stabilită se
aplică dacă la data pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile exista
această cale de atac.
În speță, hotărârea irevocabilă
atacată a fost pronunțată la data de 11 septembrie 2003, ulterior abrogării
căii extraordinare de atac a recursului în anulare și, ca atare, recursul în
anulare este inadmisibil.
Pentru considerentele ce preced,
recursul ar fi respins, fără a se analiza criticile formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare
declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1900 din 11 septembrie 2003 a Curții
de Apel București, secția a III–a civilă, și deciziei civile nr. 128 A din 14
aprilie 2003 a Tribunalului Călărași.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie
2005.