ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 329/2005

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 31 august 2001, reclamanta L.A. a chemat în judecată pe pârâta M.M., solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 90 mp, reprezentând o fâșie lungă de 45 ml și lată de 2 ml, situat în intravilanul orașului Fundulea. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că împreună cu soțul său L.A., în prezent decedat, a cumpărat de la B.G., suprafața de 680 mp teren intravilan, potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 536 din 30 iunie 1997, iar soțul pârâtei a fixat gardul între proprietăți, fără măsurarea terenului cumpărat, astfel încât a ocupat fără drept fâșia de teren revendicată.

Pârâta a solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii, invocând faptul că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât prin act autentificat a donat fratelui său o suprafață de 251 mp în care este inclus și terenul în litigiu. În ședința publică din 14 noiembrie 2001, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a dispus introducerea în cauză a pârâtului D.G. Prin întâmpinare, pârâtul a arătat că terenul în litigiu, al cărui proprietar este în prezent, a fost stăpânit anterior de către sora sa M.M.

și înaintea acesteia, de către mama lor N.D., posesia fiind exercitată în mod continuu, netulburat, public și sub nume de proprietar din anul 1965. Prin sentința civilă nr. 1057 din 16 octombrie 2002, Judecătoria Lehliu Gară a respins acțiunea ca nefondată, reținând că reclamanta a recunoscut, cu ocazia cercetării locale că gardul despărțitor a fost amplasat de comun acord, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada săvârșirii de către pârât a vreunui act de deposedare a reclamantei. Prin decizia civilă nr. 128/A din 14 aprilie 2003, Tribunalul Călărași a admis apelul reclamantei, al modificat în tot sentința apelată și, pe fond, a admis acțiunea, în sensul obligării pârâtului să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 32,62 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Soluția instanței de apel a fost menținută prin decizia nr. 1900 din 11 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă, care a respins recursul declarat de pârâtul D.G. Împotriva deciziei civile nr. 128/A din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Călărași și deciziei nr. 1900 din 11 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând că hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate, în parte, cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Totodată, se susține că hotărârile criticate sunt și vădit netemeinice.

Se solicită casarea hotărârilor criticate și menținerea sentinței civile nr. 1057 din 16 octombrie 2002 a Judecătoriei Lehliu Gară. În esență se arată că instanțele de control judiciar, față de împrejurarea că în cauză nu s-a contestat că posesia terenului revendicat a fost continuă, neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar, erau datoare să rețină că a intervenit prescripția achizitivă care operează ca o sancțiune civilă pe care o suportă titularul dreptului de proprietate prin pasivitatea sa timp îndelungat, deși bunul său se afla în posesia altuia. Se mai susține că în mod greșit instanțele au respins apărarea pârâtului, care, pe cale de excepție a invocat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Se mai arată că, având în vedere faptul că pârâtul a dobândit dreptul de proprietate prin prescripție achizitivă, acțiunea în revendicare a vechiului proprietar trebuia respinsă, prin excepție de la principiul potrivit căruia o asemenea acțiune este imprescriptibilă. La termenul de judecată din 20 ianuarie 2005, instanța a pus în discuția părților excepția inadmisibilității recursului în anulare în raport de data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 58/2003 și data rămânerii irevocabile a deciziei recurate. Prin art. 1 pct. 17 din O.U.G. nr. 58/2003 au fost abrogate art. 330–330 4 C. proc. civ., care reglementau calea de atac a recursului în anulare. Începând cu data intrării în vigoare a ordonanței, 28 august 2003, această cale de atac a fost eliminată din Codul de procedură civilă.

Art. 330 C. proc. civ. prevedea că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție din oficiu sau la cererea ministerului justiției, pot ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiție, hotărârile judecătorești irevocabile, pentru motivele limitativ enumerate. Calea de atac a recursului în anulare fiind desființată, pentru situațiile de conflict de legi procesuale în timp se aplică art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003, potrivit căruia „Hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate”. Pentru recursul în anulare, interpretarea textului citat trebuie făcută în sensul că regula stabilită se aplică dacă la data pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile exista această cale de atac.

În speță, hotărârea irevocabilă atacată a fost pronunțată la data de 11 septembrie 2003, ulterior abrogării căii extraordinare de atac a recursului în anulare și, ca atare, recursul în anulare este inadmisibil. Pentru considerentele ce preced, recursul ar fi respins, fără a se analiza criticile formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1900 din 11 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă, și deciziei civile nr. 128 A din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Călărași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2005.