ÎCCJ, Decizia nr. 165/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 50 din 26 martie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondată, cererea formulată de petenta S.C., privind recuzarea tuturor judecătorilor de la instanțele județului Argeș. Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a reținut că petenta nu a indicat nici unul din motivele de incompatibilitate prevăzute de art. 46 – 48 C. proc. pen., care trebuie precizate cu privire la fiecare judecător a cărui recuzare se cere, conform art. 52 alin. (5) din același cod. Împotriva acestei încheieri, petenta S.C. a declarat recurs, reiterând motivele cererii de recuzare și fără a indica nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen. Cu privire la încheierea atacată cu recurs, singura critică privește judecarea cu celeritate a cererii de recuzare. Recursul este tardiv declarat. În raport cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societății și membrilor ce o compun, ca titulari de drepturi și obligații legal stabilite. Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării drepturilor procesuale.

Este de reținut că această finalitate și regulile de desfășurare reglementată a procesului penal în vederea realizării scopului avut în vedere de legiuitor la edictarea actelor normative menționate privește, în egală măsură, atât judecarea cauzei penale, cât și orice alte cereri, prevăzute de legea procesuală penală, formulate în cursul judecății, în speță aplicabile, deci și celor prevăzute de art. 51 C. proc. pen., respectiv, art. 278 1 din același cod. Dându-se curs rigorii reglementate, privitoare la desfășurarea procesului penal, prin art. 185 C. proc. pen., s-a stabilit că, atunci „când, pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Așadar, corespunzător formalismului legii procesuale penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate în sensul arătat, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii. Ca atare, neexercitarea în termen a unei căi de atac, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea dreptului privitor la exercitarea acesteia. Cu privire la calea de atac a recursului, potrivit art. 52 alin. (8) C. proc. pen., termenul de exercitare a acestuia este „de 48 de ore din momentul pronunțării”. Potrivit art. 416 1 și art. 385 15 C. proc. pen., hotărârea rămâne definitivă la data expirării termenului de recurs, iar instanța sesizată cu calea de atac exercitată peste termen, respinge recursul, ca tardiv, și menține hotărârea atacată.

Din dispozițiile menționate rezultă, însă, că, deși termenul legal de declarare a recursului este prevăzut prin normă imperativă, sancțiunea decăderii nu intervine automat, ci trebuie constatată de instanță. Totodată, cum nerespectarea termenului de declarare a recursului, în mod excepțional, poate să nu fie imputabilă părții decăzute din termenul de exercitare a acestuia, prin art. 385 3 alin. (2) C. proc. pen., cu trimitere la art. 364 din același cod, a fost reglementată posibilitatea considerării recursului ca fiind făcut în termen și realizării controlului judecătoresc al hotărârii atacate, dacă instanța constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare. În cauză, încheierea atacată cu recurs a fost pronunțată la data de 26 martie 2004. În raport cu termenul de declarare a recursului prin care s-a respins cererea de recuzare, prevăzut de art. 52 alin. (8) C. proc.

pen., cu referire la art. 186 din același cod privind calculul termenelor procedurale, petenta putea exercita calea de atac a recursului până cel mai târziu la data de 29 martie 2004. Petenta a declarat recurs împotriva încheierii menționate numai la data de 9 aprilie 2004 (dosar recurs), conform datei de expediere înscrise pe plic. Se constată, așadar, că petenta a declarat recurs cu depășirea termenului special prevăzut de legea procesuală penală. Totodată, se constată că recurenta nici nu a solicitat repunerea în termenul de exercitare a acestei căi de atac. În setul de înscrisuri atașate declarației de recurs, petenta a depus copie a dovezii de comunicare a încheierii, având înscrisă data de 31 martie 2004 (dosar recurs).

Cum termenul de declarare a recursului, conform art. 52 alin. (8) C. proc. pen., curge de la data pronunțării încheierii prin care instanța a respins cererea de recuzare, data comunicării acesteia apare ca fiind lipsită de relevanță sub aspectul calculării termenului de exercitare a căii de atac și repunerii în termenul de declarare a recursului. De altfel, recursul apare ca fiind declarat cu depășirea termenului de exercitare, chiar și prin raportare la data comunicării încheierii atacate. Ca atare, excepția de tardivitate a declarării recursului apare ca fiind întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Înalta Curte, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., va respinge, ca tardiv, recursul declarat de petenta S.C., care, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petenta S.C. împotriva încheierii nr. 50 din 26 martie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1635/2004. Obligă recurenta S.C. să plătească statului 600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 28 aprilie 2004.