ÎCCJ, Decizia nr. 165/2004
ÎCCJ, Decizia nr. 165/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin încheierea nr. 50 din 26 martie
2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca
nefondată, cererea formulată de petenta S.C., privind recuzarea tuturor
judecătorilor de la instanțele județului Argeș.
Pentru a hotărî astfel, instanța de
judecată a reținut că petenta nu a indicat nici unul din motivele de
incompatibilitate prevăzute de art. 46 – 48 C. proc. pen., care trebuie
precizate cu privire la fiecare judecător a cărui recuzare se cere, conform art.
52 alin. (5) din același cod.
Împotriva acestei încheieri, petenta
S.C. a declarat recurs, reiterând motivele cererii de recuzare și fără a indica
nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385
9
C. proc. pen.
Cu privire la încheierea atacată cu
recurs, singura critică privește judecarea cu celeritate a cererii de recuzare.
Recursul este tardiv declarat.
În raport cu dispozițiile art. 1 C.
proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un
mijloc de apărare, concomitent, a societății și membrilor ce o compun, ca
titulari de drepturi și obligații legal stabilite.
Activitatea de judecată, finalizată
prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, este strict
reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant
caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării
drepturilor procesuale.
Este de reținut că această
finalitate și regulile de desfășurare reglementată a procesului penal în
vederea realizării scopului avut în vedere de legiuitor la edictarea actelor
normative menționate privește, în egală măsură, atât judecarea cauzei penale,
cât și orice alte cereri, prevăzute de legea procesuală penală, formulate în
cursul judecății, în speță aplicabile, deci și celor prevăzute de art. 51 C.
proc. pen., respectiv, art. 278
1
din același cod.
Dându-se curs rigorii reglementate,
privitoare la desfășurarea procesului penal, prin art. 185 C. proc. pen., s-a
stabilit că, atunci „când, pentru exercitarea unui drept procesual, legea
prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din
exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.
Așadar, corespunzător formalismului
legii procesuale penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile
interesate în sensul arătat, prin textul menționat a fost impusă obligația
îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii.
Ca atare, neexercitarea în termen a
unei căi de atac, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea dreptului
privitor la exercitarea acesteia.
Cu privire la calea de atac a
recursului, potrivit art. 52 alin. (8) C. proc. pen., termenul de exercitare a
acestuia este „de 48 de ore din momentul pronunțării”.
Potrivit art. 416
1
și art.
385
15
C. proc. pen., hotărârea rămâne definitivă la data expirării
termenului de recurs, iar instanța sesizată cu calea de atac exercitată peste
termen, respinge recursul, ca tardiv, și menține hotărârea atacată.
Din dispozițiile menționate rezultă,
însă, că, deși termenul legal de declarare a recursului este prevăzut prin
normă imperativă, sancțiunea decăderii nu intervine automat, ci trebuie
constatată de instanță.
Totodată, cum nerespectarea
termenului de declarare a recursului, în mod excepțional, poate să nu fie
imputabilă părții decăzute din termenul de exercitare a acestuia, prin art. 385
3
alin. (2) C. proc. pen., cu trimitere la art. 364 din același cod, a fost
reglementată posibilitatea considerării recursului ca fiind făcut în termen și
realizării controlului judecătoresc al hotărârii atacate, dacă instanța constată
că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.
În cauză, încheierea atacată cu
recurs a fost pronunțată la data de 26 martie 2004.
În raport cu termenul de declarare a
recursului prin care s-a respins cererea de recuzare, prevăzut de art. 52 alin.
(8) C. proc. pen., cu referire la art. 186 din același cod privind calculul
termenelor procedurale, petenta putea exercita calea de atac a recursului până
cel mai târziu la data de 29 martie 2004.
Petenta a declarat recurs împotriva
încheierii menționate numai la data de 9 aprilie 2004 (dosar recurs), conform
datei de expediere înscrise pe plic.
Se constată, așadar, că petenta a
declarat recurs cu depășirea termenului special prevăzut de legea procesuală
penală.
Totodată, se constată că recurenta
nici nu a solicitat repunerea în termenul de exercitare a acestei căi de atac.
În setul de înscrisuri atașate
declarației de recurs, petenta a depus copie a dovezii de comunicare a
încheierii, având înscrisă data de 31 martie 2004 (dosar recurs).
Cum termenul de declarare a
recursului, conform art. 52 alin. (8) C. proc. pen., curge de la data
pronunțării încheierii prin care instanța a respins cererea de recuzare, data
comunicării acesteia apare ca fiind lipsită de relevanță sub aspectul calculării
termenului de exercitare a căii de atac și repunerii în termenul de declarare a
recursului.
De altfel, recursul apare ca fiind
declarat cu depășirea termenului de exercitare, chiar și prin raportare la data
comunicării încheierii atacate.
Ca atare, excepția de tardivitate a
declarării recursului apare ca fiind întemeiată.
În consecință, pentru considerentele
ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Înalta Curte, conform art. 385
15
pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca tardiv, recursul declarat de
petenta S.C., care, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, va fi obligată
la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca tardiv, recursul
declarat de petenta S.C. împotriva încheierii nr. 50 din 26 martie 2004,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.
1635/2004.
Obligă recurenta S.C. să plătească
statului 600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi, 28 aprilie 2004.