ÎCCJ, Decizia nr. 165/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea nr. 50 din 26 martie

2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca

nefondată, cererea formulată de petenta S.C., privind recuzarea tuturor

judecătorilor de la instanțele județului Argeș.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

judecată a reținut că petenta nu a indicat nici unul din motivele de

incompatibilitate prevăzute de art. 46 – 48 C. proc. pen., care trebuie

precizate cu privire la fiecare judecător a cărui recuzare se cere, conform art.

52 alin. (5) din același cod.

Împotriva acestei încheieri, petenta

S.C. a declarat recurs, reiterând motivele cererii de recuzare și fără a indica

nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Cu privire la încheierea atacată cu

recurs, singura critică privește judecarea cu celeritate a cererii de recuzare.

Recursul este tardiv declarat.

În raport cu dispozițiile art. 1 C.

proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un

mijloc de apărare, concomitent, a societății și membrilor ce o compun, ca

titulari de drepturi și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, este strict

reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant

caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării

drepturilor procesuale.

Este de reținut că această

finalitate și regulile de desfășurare reglementată a procesului penal în

vederea realizării scopului avut în vedere de legiuitor la edictarea actelor

normative menționate privește, în egală măsură, atât judecarea cauzei penale,

cât și orice alte cereri, prevăzute de legea procesuală penală, formulate în

cursul judecății, în speță aplicabile, deci și celor prevăzute de art. 51 C.

proc. pen., respectiv, art. 278

1

din același cod.

Dându-se curs rigorii reglementate,

privitoare la desfășurarea procesului penal, prin art. 185 C. proc. pen., s-a

stabilit că, atunci „când, pentru exercitarea unui drept procesual, legea

prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din

exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Așadar, corespunzător formalismului

legii procesuale penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile

interesate în sensul arătat, prin textul menționat a fost impusă obligația

îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii.

Ca atare, neexercitarea în termen a

unei căi de atac, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea dreptului

privitor la exercitarea acesteia.

Cu privire la calea de atac a

recursului, potrivit art. 52 alin. (8) C. proc. pen., termenul de exercitare a

acestuia este „de 48 de ore din momentul pronunțării”.

Potrivit art. 416

1

și art.

385

15

C. proc. pen., hotărârea rămâne definitivă la data expirării

termenului de recurs, iar instanța sesizată cu calea de atac exercitată peste

termen, respinge recursul, ca tardiv, și menține hotărârea atacată.

Din dispozițiile menționate rezultă,

însă, că, deși termenul legal de declarare a recursului este prevăzut prin

normă imperativă, sancțiunea decăderii nu intervine automat, ci trebuie

constatată de instanță.

Totodată, cum nerespectarea

termenului de declarare a recursului, în mod excepțional, poate să nu fie

imputabilă părții decăzute din termenul de exercitare a acestuia, prin art. 385

3

alin. (2) C. proc. pen., cu trimitere la art. 364 din același cod, a fost

reglementată posibilitatea considerării recursului ca fiind făcut în termen și

realizării controlului judecătoresc al hotărârii atacate, dacă instanța constată

că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.

În cauză, încheierea atacată cu

recurs a fost pronunțată la data de 26 martie 2004.

În raport cu termenul de declarare a

recursului prin care s-a respins cererea de recuzare, prevăzut de art. 52 alin.

(8) C. proc. pen., cu referire la art. 186 din același cod privind calculul

termenelor procedurale, petenta putea exercita calea de atac a recursului până

cel mai târziu la data de 29 martie 2004.

Petenta a declarat recurs împotriva

încheierii menționate numai la data de 9 aprilie 2004 (dosar recurs), conform

datei de expediere înscrise pe plic.

Se constată, așadar, că petenta a

declarat recurs cu depășirea termenului special prevăzut de legea procesuală

penală.

Totodată, se constată că recurenta

nici nu a solicitat repunerea în termenul de exercitare a acestei căi de atac.

În setul de înscrisuri atașate

declarației de recurs, petenta a depus copie a dovezii de comunicare a

încheierii, având înscrisă data de 31 martie 2004 (dosar recurs).

Cum termenul de declarare a

recursului, conform art. 52 alin. (8) C. proc. pen., curge de la data

pronunțării încheierii prin care instanța a respins cererea de recuzare, data

comunicării acesteia apare ca fiind lipsită de relevanță sub aspectul calculării

termenului de exercitare a căii de atac și repunerii în termenul de declarare a

recursului.

De altfel, recursul apare ca fiind

declarat cu depășirea termenului de exercitare, chiar și prin raportare la data

comunicării încheierii atacate.

Ca atare, excepția de tardivitate a

declarării recursului apare ca fiind întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Înalta Curte, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca tardiv, recursul declarat de

petenta S.C., care, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, va fi obligată

la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul

declarat de petenta S.C. împotriva încheierii nr. 50 din 26 martie 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

1635/2004.

Obligă recurenta S.C. să plătească

statului 600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 28 aprilie 2004.