ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6046/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

La 18 martie 1999 reclamanții F.R.N.A.R.

și F.A.I.V.R. au chemat în judecată pârâtul Consiliul General al Municipiului

București pentru a fi obligat, în principal, a le lăsa în deplină proprietate

și posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de

851,67 mp și mai multe construcții, iar în subsidiar, pentru ipoteza că între

timp construcțiile au fost demolate, la plata contravalorii construcțiilor și

constatarea că sunt proprietari prin uzucapiune asupra eventualelor noi

construcții edificate pe teren.

Motivând acțiunea, reclamanții arată

că imobilul s-a aflat inițial în proprietatea unei persoane S., decedată în

anul 1939, fiind transmis pe cale succesorală mamei lor S.V.(R.), decedată la 6

octombrie 1981, de la care a fost preluat de stat fără titlu.

După parcurgerea unui prim ciclu

procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare în primă instanță Tribunalului

București.

La 17 aprilie 2001 locul procesual

al reclamantului inițial F.A.I.V.R., decedat între timp, a fost luat de moștenitorul

F.I.A.

Cu prilejul dezbaterilor în ședința

publică de la 25 septembrie 2001 apărătorul reclamanților a declarat că „înlocuiește

cererea de revendicare cu acțiune în constatare față de lipsa de valabilitate a

titlului statului”, în susținerea căreia a invocat un „proces-verbal de

impunere succesorală, prin care s-a constatat că proprietar inițial a fost S.R.,

iar în urma decesului acestuia au rămas moștenitori soția supraviețuitoare S.M.

și fiica sa S.V., căsătorită Florescu”(fila 145 din dosarul nr. 639/2001 al

Tribunalului București, secția a IV-a civilă).

Prin sentința civilă nr. 1468 din 2

octombrie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea

ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut că reclamanții

nu au făcut dovada îndeplinirii unei condiții esențiale pentru promovarea

acțiunii, anume cea a calității de proprietari, întrucât nu au dovedit că

imobilul s-a aflat în patrimoniul autorilor lor la data naționalizării,

înscrisurile depuse cu acest scop cuprinzând contradicții privind imobilul și

modul de dobândire, astfel că nu au valoare de titlu valabil de proprietate.

De asemenea, tribunalul a constatat

că titlul statului este reprezentat de Decretul nr. 92/1950, reclamanții

nedovedind nevalabilitatea acestuia, situație în care nu poate cenzura

neconcordanța Decretului nr. 92/1950 cu alte acte normative cu forță juridică

superioară, limitându-se la a constata că, în speță, au fost respectate

dispozițiile actului de naționalizare.

Apelul declarat de reclamanți a fost

respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 29 din 30 ianuarie 2003 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 229/2002.

Instanța de apel a statuat că pe

terenul în litigiu a fost edificat până în anul 1991, din fondurile statului,

un bloc alcătuit din parter cu spații comerciale, mezanin și 9 etaje cu

apartamente de locuit, locuințele fiind vândute chiriașilor în baza Legii nr. 85/1992,

astfel că singura cale deschisă reclamanților este cea a despăgubirilor în

conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs reclamanții F.R.N.A.R. și F.I.A. solicitând casarea ei și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru evocarea fondului.

Dezvoltând recursul, reclamanții au

invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ., iar în fapt au

arătat că, soluționând apelul prin prisma Legii nr. 10/2001, instanța de apel a

nesocotit împrejurarea că acțiunea a fost introdusă anterior apariției acestui

act normativ, încălcând, pe de o parte, prevederile art. 15 alin. (2) din

Constituția României, art. 1 C. civ., art. 2, art. 8, art. 10, art. 17 și art. 30

din Declarația Universală a Drepturilor Omului coroborate cu prevederile art. 20

și art. 21 din Constituția României, negând dreptul reclamanților de a se

adresa justiției, precum și prevederile art. 111 C. proc. civ., iar pe de altă

parte însuși conținutul Legii nr. 10/2001, anume dispozițiile art. 47 din lege.

Recursul astfel motivat, deși face

trimitere la mai multe temeiuri de casare, este încadrabil doar în motivul

prevăzut prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții imputând instanței de

apel fie încălcarea legii, fie greșita aplicare a unor dispoziții legale.

Recursul nu este întemeiat.

Este într-adevăr dovedit așa cum au

susținut reclamanții, că S.R., decedat la 28 septembrie 1939, a lăsat ca moștenitori

pe S.M., soție supraviețuitoare, decedată la 5 septembrie 1975, și pe fiica S.V.,

decedată la 6 octombrie 1981, care a fost căsătorită cu F.R.M., căsătorie din

care s-au născut reclamanții inițiali F.R.N.A.R. și F.A.I.V.R., ultimul decedat

pe parcursul procesului, calitatea de parte fiind transmisă moștenitorului F.I.A.

Este de asemenea dovedit, prin

adresa nr. C.F. 12449 din 18 iunie 2001 a Primăriei municipiului București, că

imobilul situat în București, a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950, poziția 162 din Anexa de București cu mențiunea „S.M.

și V.F., 7 apartamente București,” (filele 19-20 dosar 639/2001 al Tribunalului

București”), construcția fiind demolată în întregime anterior anului 1990, iar

pe terenul aferent fiind construit un bloc compus din parter, mezanin și 9

etaje, având spații comerciale la parter și apartamente de locuit la mezanin și

etaje, ultimele fiind vândute chiriașilor în baza Legii nr. 85/1992.

Ceea ce nu s-a dovedit însă în cauză

este faptul că imobilul naționalizat s-a aflat în proprietatea autoarei

reclamanților inițiali F.V. la data naționalizării, simpla mențiune din anexa

la Decretul nr. 92/1950 neconstituind asemenea probă.

Singurele dovezi administrate și

invocate sub acest aspect sunt procesul-verbal din 20 decembrie 1939 întocmit

de Administrația de Constatare Indirectă a sectorului I Galben și

procesul-verbal nr. 6734 din 24 septembrie 1942 întocmit de Comisiunea pentru

Înființarea Cărților Funciare în București, aflate la filele 5-7 și, respectiv,

12-13 în dosarul nr.1107/1999 al Tribunalului București.

Primul înscris atestă că S.M. și F.V.

au fost impuse la plata unor taxe succesorale pentru mai multe imobile, între

care un teren în suprafață de 851,67 mp, o clădire principală și un garaj

situate în București, constatate a fi rămas de pe urma defunctului R.S.,

decedat la 28 septembrie 1939, cu privire la clădire, arătându-se că este o

construcție veche din anul 1888.

Prin al doilea document s-a dispus

înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al lui F.A.R., asupra unui imobil

teren în suprafață de 930 mp, având construită și o casă, situat în București,

Parcul Jianu, Parcelarea II-a Banca Marmorosch Blank, dobândit prin cumpărare

prin contractul autentificat sub nr. 22018 din 16 iunie 1937 la Tribunalul

Ilfov.

Așadar, secundul înscris se referă

la un alt imobil decât cel în litigiu, iar primul este doar un document fiscal din

anul 1939, care nu suplinește lipsa unor înscrisuri care să ateste

transmisiunea dreptului de proprietate pe calea devoluțiunii succesorale către M.S.

și V.F., menționate în anexa la actul de naționalizare ca persoane de la care

imobilul a fost preluat de către stat și nici lipsa dovezii că imobilul s-a

aflat în proprietatea autoarelor reclamanților la data aplicării Decretului nr.

92/1950.

În aceste condiții, reclamanții nu

fac dovada esențială constând în faptul că terenul a constituit proprietatea autoarelor

lor, astfel încât în mod corect s-a statuat că nu poate fi cenzurată pretinsa

lipsă de valabilitate a titlului statului asupra terenului.

Pe cale de consecință, lipsind

îndreptățirea reclamanților asupra terenului este inadmisibil capătul de cerere

având ca obiect constatarea calității de proprietari a reclamanților pe calea

accesiunii imobiliare artificiale asupra construcției edificate pe teren de

către stat.

În fine, nu poate fi vorba în cauză

de soluționarea pricinii prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, din

considerentele hotărârii date în apel nerezultând că soluția adoptată are ca

temei acest act normativ, instanța de apel indicând doar reclamanților

posibilitatea de a urma și procedura legii speciale ulterior dreptului comun.

Pentru toate cele ce preced,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții F.R.N.A.R. și F.I.A. împotriva deciziei nr. 29 din 30 ianuarie

2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie

2004.