ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1001/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1001/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursului de către inculpatul S.A. împotriva deciziei penale nr. 73 din 05

aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iași s-a dispus

condamnarea inculpatului S.A. la pedepsele de:

- 5 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prev. și ped. de art. 211

alin. (2) lit. a), b), d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.;

- 5 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal,

prev. și ped. de art. 189 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2)

C. pen. și cu aplicarea art. 13 C. pen.;

- 1 an închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură

privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea

art. 13 C. pen.

În baza

dispozițiilor art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus

contopirea pedepselor aplicate în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.

S-a interzis

inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. pe durata

prevăzuta de art. 70 C. pen.

S-a dedus din

pedeapsa aplicata perioada reținerii și arestării preventive de la 03

aprilie 2000 la 02 mai 2000.

S-a constatat ca

partea vătămata A.M.A. nu s-a constituit parte civila.

În baza

dispozițiilor art. 118 lit. d) C. pen. s-a dispus confiscarea de la

inculpat a sumei de 950 dolari SUA, 400.000 lei și a unui cuțit.

În baza

dispozițiilor art. 191 C. proc. pen. s-a dispus obligarea inculpatului la

plata sumei de 5.000.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, din data de 21 septembrie 2000, dat în

dosarul nr. 515/P/2000, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii

penale și trimiterea în judecata a inculpatului S.A. pentru săvârșirea infracțiunilor

de tâlhărie, prev. și ped. de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen.,

lipsire de libertate în mod ilegal, prev. și ped. de art. 189 alin. (2) C.

pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. și a infracțiunii de

instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. și ped. de art. 25

raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reținut ca

partea vătămata a împrumutat în cursul lunii ianuarie 2000, suma de 4.000

dolari de la inculpat, urmând ca banii sa fie restituiți în august, fără a

încheia nici o înțelegere scrisă. Ulterior, inculpatul a vrut să încheie un

contract scris, însa pentru o suma mult mai mare.

În noaptea de 4

martie 2000, în jurul orelor 5,00, partea vătămata A.M.A. a fost acostat de

inculpat care, împreuna cu alte doua persoane l-au introdus intr-un autoturism,

l-au legat la mâini și la ochi și l-au transportat într-o localitate din Arad, după

care a fost dus într-un imobil.

Partea vătămata a

fost deposedata de sumele de 950 dolari SUA, 400.000 lei și un cuțit, și a

fost constrânsă sa scrie ca a împrumutat de la inculpat suma de 15.000 dolari

SUA. În aceeași încăpere, partea vătămata a fost pusa sa declare în fața

unei camere de luat vederi ca a incendiat magazinul tatălui sau, pentru a

incasa asigurarea.

După aceea, partea vătămata

a fost transportată la Iași în aceleași condiții.

Ulterior, pe 03

aprilie 2000, partea vătămată s-a întâlnit din nou cu inculpatul și, spunându-i

că nu are banii, inculpatul a lovit-o cu pumnii și cu o bâtă de baseball și a obligat-o

să urce în autoturism. După aceea a dus-o pe partea vătămata până pe b-dul

Independentei, unde a lăsat-o să plece, amenințând-o că, în caz contrar,

va fi dusă din nou în Ardeal.

A reținut instanța

de fond că situația de fapt a rezultat din coroborarea următoarelor

mijloace de probă:

- plângerea și declarațiile

părții vătămate;

- certificatul

medico-legal;

- procesul-verbal de

constatare cu ocazia prinderii în flagrant;

- casetele video și

audio și procesele-verbale de fixare a acestora;

- procesul-verbal de

confruntare;

- declarațiile

martorilor;

- declarațiile

inculpatului.

S-a reținut că

în fața instanței de fond inculpatul s-a prezentat la două termene de judecată,

însă nu a putut fi interogat iar ulterior nu s-a mai prezentat în instanță și nu

și-a propus probe în apărare. Cu privire la martori din lucrări, instanța a

constatat imposibilitatea audierii acestora.

Instanța de fond a

reținut incidenta art. 13 C. pen., în sensul aplicării legii penale mai

favorabile iar la individualizarea pedepselor a avut în vedere circumstanțele

personale ale inculpatului și pe cele reale ale faptelor, conform art. 72 C.

pen.

Împotriva acestei

sentințe penale au declarat apel inculpatul și Parchetul de pe lângă Tribunalul

Iași. Inculpatul a invocat nelegalitatea hotărârii apelate, arătând că nu

există probe care să ateste vinovăția sa pentru infracțiunile pentru care s-a

dispus trimiterea în judecată.

Parchetul de pe lângă

Tribunalul Iași a invocat nelegalitatea aceleiași hotărâri, invocând faptul că

instanța nu a făcut aplicarea art. 445 C. proc. pen., în sensul că nu a

desființat contractul de împrumut de la dosarul de urmărire penală. S-a mai

invocat faptul că hotărârea apelată nu este motivată, în sensul că nu s-a făcut

analiza probelor și nu s-au indicat și comentat circumstanțele personale și cele

reale reținute. Un al treilea motiv de apel a vizat greșita aplicare a art. 13

C. pen. pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătura

privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., deoarece în

tratamentul sancționator al acestei infracțiuni nu au intervenit modificări

legislative.

Prin decizia penală

nr. 199 din 29 mai 2003 Curtea de Apel Iași a admis apelul formulat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței penale nr. 675 din 28

noiembrie 2002 a Tribunalului Iași, pe care a desființat-o în parte, în latura

penală.

Rejudecând cauza, în

baza dispozițiilor art. 348 C. proc. pen. s-a dispus anularea actului fals

întocmit, contractul de împrumut aflat la dosar urmărire penală.

S-a înlăturat

aplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen. pentru infracțiunea de instigare la

fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la

art. 290 C. pen.

S-au menținut toate

celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

A fost respins ca

nefondat apelul formulat de inculpat împotriva aceleiași sentințe penale.

A reținut instanța de

apel că susținerile inculpatului vizând nevinovăția sa pentru infracțiunile

pentru care s-a dispus trimiterea în judecată sunt nefondate, vinovăția sa

rezultând din coroborarea probelor administrate de instanța de fond.

Cu privire la apelul

Parchetului s-a constatat că întemeiate numai două dintre motivele invocate,

respectiv cele care vizau restabilirea situației anterioare și greșita reținere

a dispozițiilor art. 13 C. pen. pentru infracțiunea de instigare la fals în

înscrisuri sub semnătura privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290

C. pen.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs inculpatul S.A. care, prin decizia penală nr. 2347

din 15 iunie 2010 a fost admis de către I.C.C.J., dispunându-se casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului inculpatului la Curtea

de Apel Iași.

S-a reținut de către

I.C.C.J. că procedura de citare a inculpatului în apel la Curtea de Apel Iași

și comunicarea hotărârii acestei instanțe s-a făcut la o adresă greșită,

respectiv în Iași, Bd. Independentei, în loc de, adresa unde inculpatul a

indicat în mod constant că locuiește.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. 3078/1/2010 la data de 4

octombrie 2010.

A invocat inculpatul

nelegalitatea hotărârii atacate sub următoarele aspecte:

Nemotivarea hotărârii

de fond, care nu numai că este foarte succintă, dar nu cuprinde considerentele

pentru care s-a ajuns la soluția pronunțată.

Greșita încadrare

juridică cu privire la faptele din 4 martie 2000 și din data de 03 aprilie 2000,

pe care le consideră fapte separate, ce ar fi trebuit soluționate ca

atare.

Pentru infracțiunea

de tâlhărie s-a solicitat achitarea, deoarece probele administrate nu dovedesc

existența unei astfel de fapte. Se arată că a existat o acțiune de luare a

unor bunuri de către inculpat, însă fapta acestuia nu îndeplinește

elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, deoarece nu s-a

dovedit, dincolo de orice îndoială, în ce mod a fost amenințată partea vătămată

și nu s-a evidențiat scopul însușirii pe nedrept a bunului. În acest sens a

solicitat să se constate că susținerile părții vătămate nu se coroborează cu

nicio altă probă, astfel încât a solicitat achitarea pentru infracțiunea de

tâlhărie deoarece fapta nu există.

Cu privire la

infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. și ped. de art. 189

alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. s-a invocat nelegalitatea

hotărârii apelate deoarece motivarea se bazează pe aspecte formale și nu esențiale

pentru fondul cauzei. Sub un prim aspect, s-a arătat că faptele din 4 martie

2000 și din data de 03 aprilie 2000 nu reprezentau acte materiale ale unei

infracțiuni continuate, ci constituiau infracțiuni distincte concurente, deoarece

nu rezulta din nicio probă că, anterior primei acțiuni din 4 martie 2000, și-ar

fi reprezentat și a doua acțiune de sechestrare din 03 aprilie 2000 și nu poate

fi apreciat că există rezoluție unică infracțională, atâta timp cât prima faptă

este consumată iar cea de-a doua a rămas în faza tentativei. Luate separat,

cele două fapte nu sunt concludente și probatoriile administrate nu susțin

declarațiile părții vătămate.

Pentru infracțiunea

de instigare la fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. și ped. de art.

25 raportat la art. 290 C. pen. s-a solicitat achitarea, deoarece fapta inculpatului

nu este prevăzută de legea penală, litigiul dintre el și partea vătămată fiind

unul civil. Deși nici această faptă nu este dovedită, chiar dacă s-ar fi produs

acest lucru, nu ar fi putut atrage condamnarea sa, în condițiile în care

infracțiunea la care s-a instigat nu a fost urmată de executarea integrală a

faptei, inclusiv prin folosirea actului de către partea vătămată în scopul

producerii de consecințe juridice.

S-a mai solicitat

reindividualizarea pedepsei în sensul reducerii cuantumului acesteia și dispunerii

suspendării condiționate a executării.

În apel s-a încuviințat

administrarea probelor din urmărirea penală, respectiv audierea martorilor din

lucrări, declarația martorului C.G.M. aflându-se la dosar. Pentru martorul P.M.C.

s-a constatat imposibilitatea audierii, conform încheierii din data de 22

februarie 2011. S-au încuviințat și probele cu înscrisuri în circumstanțiere

și relații de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, relativ la

stadiul cercetărilor privind pe celelalte doua persoane care au participat la

faptele din data de 5 martie 2000, reținute prin rechizitoriul în cauza. Restul

probelor solicitate de către inculpat au fost respinse de către instanța

de apel prin încheierile motivate din datele de 22 februarie 2011 și 22 martie

2011.

Examinând apelul

inculpatului prin prisma motivelor invocate și din oficiu sub toate aspectele

de fapt și drept, Curtea constată că acesta este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Prima instanță a

reținut în mod corect situația de fapt și încadrarea în drept a faptelor, dând

o justă interpretare probatoriului administrat în cauză, ca urmare a

coroborării acestuia, statuând asupra vinovăției inculpatului S.A. pentru săvârșirea

infracțiunilor de tâlhărie, prev. și ped. de art. 211 alin. (2) lit. a), b),

d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., lipsire de libertate în mod ilegal,

prev. și ped. de art. 189 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2)

C. pen. și cu aplicarea art. 13 C. pen. și instigare la fals în înscrisuri sub semnătură

privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen.

Se reține ca fiind

incidentă modificarea în latura penală, în sensul înlăturării dispozițiilor

art. 13 C. pen. pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub

semnătură privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290 C. pen.,

dispusa prin decizia penala nr. 199 din 29 mai 2003 de Curtea de Apel Iași,

prin care s-a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași

împotriva sentinței penale nr. 675 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Iași,

deoarece aceasta a fost casată numai în sensul rejudecării apelului

inculpatului, soluția data în apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași

subzistând.

În rejudecare, Curtea

constată că instanța de fond a reținut o situație de fapt

rezultata exclusiv din administrarea probatoriului, pe care l-a menționat

în cuprinsul considerentelor, alături de expunerea situației factuale, a încadrării

juridice, a aspectelor ținând de individualizarea pedepselor și a

celorlalte elemente componente ale unei hotărâri judecătorești, astfel încât

motivul de apel care vizează nemotivarea hotărârii este nefondat.

Motivarea hotărârii

este un proces de analiza și sinteza a actelor și lucrărilor dosarului care nu

presupune în mod necesar expunerea tuturor elementelor de amânunt, atâta timp

cat sunt valorificate toate aspectele relevante din punct de vedere probatoriu

și sunt menționate componentele obligatorii ale unei motivări a hotărârii

penale, așa cum s-a procedat de altfel în cauza de față. Investită cu o situație

de fapt, conform art. 317 C. proc. pen., instanța de fond, ca urmare a efectuării

cercetării judecătorești, a expus situația de fapt reținută și a

concluzionat ca aceasta se circumscrie încadrării juridice menționate în

rechizitoriu.

Curtea, apreciază ca

fiind corectă această situație factuală, deoarece ea este rezultatul

exclusiv al coroborării probatoriului administrat iar încadrarea juridica este

cea pentru care instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului, cu reținerea

modificării făcută inițial de instanța de apel, care vizează înlăturarea

dispozițiilor art. 13 C. pen. pentru infracțiunea de instigare la

fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la

art. 290 C. pen., deoarece aceasta infracțiune nu a suferit nicio

modificare în planul incriminării sau al regimului de sancționare, astfel încât

nu este de natură a ridica probleme decurgând din procesul comparării legilor

succesive și al identificării celei mai favorabile, precum și restabilirea situației

anterioare, în sensul anularii actului fals întocmit, contractul de împrumut

aflat la dosar urmărire penală, în baza dispozițiilor art. 348 C. proc.

pen., ca efect al condamnării pentru infracțiunea de fals în înscrisuri.

Cu privire la infracțiunea

de tâlhărie, Curtea reține ca probele administrate dovedesc faptul că

inculpatul, în noaptea de 4 martie 2000, împreună cu alte două persoane, care

purtau cagule, rămase neidentificate, sub imperiul amenințării, după ce în

prealabil au răpit partea vătămată A.M.A. și au dus-o într-o altă localitate,

au deposedat-o de sumele de 950 dolari SUA, 400.000 lei și un cuțit, și

apoi a fost constrânsă să scrie că a împrumutat de la inculpat suma de 15.000

dolari SUA. În aceeași împrejurare, partea vătămată a fost pusă să declare

în fața unei camere de luat vederi că a incendiat magazinul tatălui sau, pentru

a încasa asigurarea. După aceea, partea vătămată a fost transportata la Iași

în aceleași condiții, respectiv legată la ochi și la mâini.

Declarațiile părții

vătămate se coroborează cu concluziile certificatului medico-legal din 7 martie

2000 emis de L.E.M.L. Iași, care atesta faptul ca partea vătămată prezenta

arsură chimoica, sclera ochiului drept, echimoze ce s-au putut produce prin

lovire cu corpuri contondente și pulverizare cu substanță chimică, spray

iritant, ce pot data din 5 martie 2000 și care au necesitat 8-10 zile de îngrijiri

medicale pentru vindecare.

Faptul ca inculpatul

purta asupra sa astfel de obiecte iritante este dovedit și de rezultatele percheziției

asupra autoturismului acestuia, de unde a fost ridicat sprayului paralizant,

prezentat in fotografia de la dosar urmărire penală.

Percheziția

efectuată în apartamentul în care locuia inculpatul a dus la identificarea în

acel loc a contractului de împrumut cu privire la suma de 15.000 dolari SUA,

despre care partea vătămată a arătat ca a fost obligată să îl încheie cu

inculpatul, în condițiile de mai sus, copii ale actelor de identitate ale

părții vătămate și doua casete video.

Din transcrierea

uneia dintre aceste casete video, transcriere aflata la dosar urmărire penală,

rezultă maniera în care partea vătămată a fost pusă de către inculpat sa scrie

contractul de împrumut a sumei de 15.000 dolari, atât în limba română, cât și

arabă, exemplare găsite, așa cum s-a arătat, la percheziția domiciliară de

la imobilul inculpatului, precum și discuțiile și modalitatea concreta de întocmire

a acestui act, care atesta contextul amenințător în care a fost redactat.

De altfel, nota amenințătoare

și aspectele factuale surprinse mai sus se regăsesc și în transcrierile înregistrărilor

audio ale discuțiilor purtate între inculpat și partea vătămată la date

ulterioare, respectiv 27 și 29 martie 2000, transcrieri aflate la dosar urmărire

penală, aceste casete fiind puse la dispoziția organelor de cercetare

penală de către partea vătămată și necontestate de către inculpat.

În contextul

probatoriilor arătate mai sus și relativ la tenta desprinsă din discuțiile

dintre inculpat și partea vătămată a fost făcută de către partea vătămată nuanțarea

declarației din data de 20 aprilie 2000, după ce în prealabil a susținut

în numeroase rânduri realizarea infracțiunilor reclamate asupra sa de către

inculpat. Pe lângă această constatare, care este susținută de probele

administrate, Curtea reține chiar declarația părții vătămate din data de

05 aprilie 2000, aflata la dosar urmărire penală, prin care sunt relatate amenințările

ce i-au fost adresate de către fratele inculpatului, daca nu își va schimba declarațiile,

amenințări care o priveau pe partea vătămată și pe familia acesteia din

Israel.

Așadar, Curtea

constata ca sunt nefondate susținerile apelantului în sensul aprecierii

caracterului oscilant al declarațiilor părții vătămate și, suplimentar, în

ceea ce privește audierea acesteia în apel, așa cum s-a arătat prin încheierea

de ședință, s-a constatat imposibilitatea administrării acestei

probe, fata de modificarea adresei din Israel, fapt constatat încă din timpul judecării

fondului, când s-a încercat realizarea unei proceduri de citare cu aceasta la

domiciliul din țara de proveniență.

Cu privire la greșita

reținere a formei continuate a infracțiunii de lipsire de libertate în

mod ilegal, prev. și ped. de art. 189 alin. (2) C. pen., Curtea reține că rezoluția

infracțională unică este un element justificat de maniera similara de acțiune

a inculpatului, mobilul comun al celor doua activități infracționale, care

prezintă note de similitudine accentuate, aspecte care determina reținerea

formei continuate și nu a concursului infracțional în ceea ce privește

faptele de lipsire de libertate.

Așadar, la

stabilirea unității de rezoluție infracțională în speța de față,

Curtea are în vedere unitatea obiectului infracțiunii, a persoanei vătămate,

a manierei de acțiune, precum și unitatea de timp.

Rezoluția unică infracțională

nu este exclusiv și total anterioara activității infracționale, ci

trebuie sa fie suficient de determinata, în sensul ca inculpatul are imaginea

de ansamblu a activității sale ulterioare, ce o va desfășura prin

acte de executare separate, iar cu fiecare executare, hotărârea sa se concretizează.

Faptul ca un act

material al infracțiunii unice continuate este consumat iar altul a rămas în

faza tentativei nu afectează sub nicio formă unitatea infracțională,

deoarece rezoluția unică nu este definită de finalizarea acțiunilor infracționale,

care pot fi întrerupte de evenimente sau factori exteriori voinței

inculpatului, aspect specific tentativei, așa cum s-a întâmplat în cauza

de față. Așadar, actele de executare nu trebuie sa fie identice, ci doar

fiecare sa realizeze conținutul aceleiași infracțiuni.

Sub aspect probator în

ceea ce privește această infracțiune dar și pe cea de instigare la

fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la

art. 290 C. pen., în raport cu care s-a invocat lipsa suportului probator,

Curtea reține că mijloacele de probă detaliate mai sus atestă vinovăția

inculpatului. În plus, pentru actul material de lipsire de libertate din data

de 03 aprilie 2000 probatoriul este complinit de declarațiile martorilor

oculari M.W., P.M.C. și C.G.M., care au văzut cum partea vătămată era lovită cu

o bâtă, iar inculpatul, împreună cu o altă persoană, încercă sa o urce cu forța

într-un autoturism pe b-dul Independentei din Mun. Iași. Momentul acestei altercații

a fost filmat de către organele de cercetare penală, care au fost anunțați

de partea vătămată și care au intervenit, imobilizându-i pe agresori.

Din această

perspectivă, motivele de apel care vizează nevinovăția inculpatului, invocându-se

lipsa probatoriului care se dovedească vinovăția acestuia, sunt nefondate.

Probele expuse mai sus fac dovada, fără dubiu, a vinovăției inculpatului pentru

săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost condamnat.

În ceea ce privește

motivul de apel conform căruia, pentru infracțiunea de instigare la fals în

înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 290

C. pen. s-a solicitat achitarea, deoarece fapta inculpatului nu este prevăzută

de legea penală, litigiul dintre el și partea vătămată fiind unul civil, Curtea

constată că nu este fondat, deoarece modalitatea de întocmire a acestui înscris

este strict marcată de activitatea infracțională a inculpatului, care, sub

imperiul amenințării, a determinat partea vătămată să-l scrie. Astfel, nu

există în cauză o situație care sa privească maniera de executare a unui

contract de împrumut, care s-a încheiat în condiții normale, în așa

fel încât să putem aprecia asupra unui litigiu de natură civilă, ci,

activitatea infracțională imputată inculpatului grevează exclusiv pe

maniera de determinare forțată de încheiere a acestui înscris, astfel

falsificat, faptele inculpatului reprezentând o infracțiune de instigare

la fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Nu este fondat nici

motivul de apel conform căruia infracțiunea la care s-a instigat nu a fost

urmată de executarea integrală a faptei, inclusiv prin folosirea actului de către

partea vătămată în scopul producerii de consecințe juridice.

Cerința specifică

laturii obiective a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură

privată, necesară consumării acestei infracțiuni, constă într-o variantă

alternativă, fie că înscrisul să fie folosit de către autorul falsului, fie să

fie încredințat de către acesta unei alte persoane pentru a fi folosit.

Apărarea apelantului vizează

numai prima variantă, care însă nu operează în speța de față, deoarece

autorul falsului, respectiv partea vătămată, a fost forțată să încheie acest

act, deci nu avea niciun interes să-l folosească, falsul producându-se în condițiile

participației improprii. În cauză, raportat la specificul speței este

incidentă a doua alternativă, respectiv înscrisul falsificat a fost încredințat

de către partea vătămată unei alte persoane pentru a fi folosit, respectiv

inculpatului, instigatorul acestei infracțiuni, care și avea interes sa-l

utilizeze, atâta timp cat actul atesta o presupusa datorie a părții vătămate către

el.

În ceea ce privește

individualizarea pedepsei, Curtea retine ca potrivit dispozițiilor art. 72 C.

pen., text de lege care stipulează criteriile generale de individualizare a

pedepselor, la stabilirea și aplicarea acestora, se ține seama de dispozițiile

părții generale a codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în textul

incriminator, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana

infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea

penală. Din examinarea textului de lege invocat, rezultă că aceste criterii

sunt obligatorii și trebuie avute în vedere în procesul de stabilire și

aplicare a pedepsei.

Pe de altă parte,

art. 52 C. pen. prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc

de reeducare a inculpatului, scopul ei fiind prevenirea săvârșirii de noi

infracțiuni. Raportat acestei prevederi, se reține că un rol primordial în

aprecierea stabilirii și aplicării pedepsei, îl are pericolul social al

faptelor, sens în care valorile ocrotite de legea penală trebuie evidențiate

atât pentru restabilirea ordinii de drept, cât și pentru educarea inculpatului.

Pentru ca pedeapsa

să-și realizeze funcțiile și scopul, definite de legiuitor în cuprinsul art. 52

C. pen., aceasta trebuie să corespundă, sub aspectul duratei și naturii sale,

gravității faptei comise, potențialului de pericol social pe care, în mod real,

îl prezintă persoana inculpatului, precum și aptitudinii acestuia de a se

îndrepta sub influența sancțiunii.

Ca măsură de

constrângere, pedeapsa are pe lângă scopul său represiv și o finalitate de

exemplaritate, concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce

privește fapta penală săvârșită, cât și în ce privește comportarea făptuitorului.

Pe de altă parte, pedeapsa și modalitatea de executare a acesteia trebuie

individualizate în așa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea

respectării legii penale și evitarea în viitor a săvârșirii unor fapte

similare. Operațiunea de individualizare a pedepsei este un proces obiectiv, de

evaluare a tuturor elementelor circumscrise faptei și autorului, având ca

finalitate stabilirea unei pedepse în limitele prevăzute de lege.

Au fost, astfel,

avute în vedere datele personale ale inculpatului, respectiv faptul că acesta

este la primul conflict cu legea penală, precum și conduita procesuala necorespunzătoare,

dar în mod predilect împrejurările concrete ale comiterii faptelor, care atesta

dezvoltarea unor activități infracționale coordonate, persistente, marcate

de violente importante.

Așa cum s-a arătat,

un rol primordial în aprecierea stabilirii și aplicării pedepsei îl are

pericolul social al faptelor, sens în care valorile ocrotite de legea penală

trebuie evidențiate atât pentru restabilirea ordinii de drept, cât și pentru

educarea inculpatului, motiv pentru care nu se impune reindividualizarea

pedepsei, nici în sensul reducerii cuantumului pedepselor stabilite, nici al modificării

modalității de executare, atâta timp cat nu se poate aprecia ca

suspendarea condiționată a executării pedepsei ar conferi garanții suficiente

a atingerii scopurilor și funcțiilor acesteia.

Poziția procesuală a

inculpatului în cursul procesului penal, nesincera, de încercare a inducerii în

eroare a organelor judiciare, de tergiversare a soluționării cauzei, exclude

posibilitatea reținerea circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C.

pen., cu rezultatul stabilirii unor pedepse sub minimul special prevăzut de

lege.

În același timp,

circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit. b) C. pen. este exclus a fi

reținută în favoarea inculpatului, atâta timp cât partea vătămată nu s-a

constituit parte civilă în cauză.

Circumstanțele

personale ale inculpatului referitoare la lipsa antecedentelor penale, nu

justifică redozarea pedepsei, prin reținerea circumstanței atenuante prevăzută

de art. 74 lit. a) C. pen. și reindividualizarea modalității de executare a

pedepsei, atâta timp cât nu este conturată și definită și de alte elemente care

să marcheze această circumstanță.

Aspectele care țin de

aprecierea concretă a pericolului social al faptelor au fost avute în vedere de

către instanța de fond în procesul individualizării pedepsei, prin stabilirea

unor pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege, prin analiza

corelativă cu aspectele care țin de lipsa antecedentelor penale ale

inculpatului.

Pedeapsa închisorii

aplicată de către instanță, cu executare în regim de detenție, a fost stabilită

corespunzător gravității faptelor și personalității autorului, neimpunându-se

micșorarea cuantumului sau a modalității de executare, în raport de pericolul

social concret al faptelor comise și atitudinea procesuală a inculpatului, care

vădește lipsa totală de conștientizare a acțiunilor sale infracționale.

Reevaluând coordonatele

care guvernează procesul de individualizare a pedepsei, Curtea constată că pedeapsa

aplicată inculpatului apelant este optimă atingerii scopurilor și funcțiilor

acesteia, reducerea cuantumului pedepsei sau schimbarea modalității de

executare nefiind de natură a asigura reeducarea și reinserția socială a

inculpatului.

Analizând din oficiu

cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea constata ca instanța

de fond, în baza prevederilor art. 71 C. pen. privind pedeapsa accesorie, a

interzis inculpatului pe durata executării pedepsei aplicate exercitarea

tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen.

Din motivarea

deciziei nr. 2 din 6 octombrie 2005 a Curții Europene a Drepturilor Omului

(cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord )

rezultă că ceea ce este criticabil este legea care interzice automat și

nediferențiat dreptul la vot unei categorii întregi de persoane si, implicit,

limitarea in bloc a unor drepturi, fără o analiză a instanțelor, aplicată

de la caz la caz.

Constatând că instanța

de fond a interzis în bloc exercițiul tuturor drepturilor prevăzute de

art. 64 C. pen., fără a proceda la analiza concreta factuala, aplicând prin similitudine

rațiunile care au determinat pronunțarea deciziei nr. 24/2007 a I.C.C.J.,

data în recurs în interesul legii, Curtea va proceda la reindividualizarea

acestei pedepse accesorii, în rejudecare interzicând numai exercițiul

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen., pentru

celelalte drepturi neexistând indicii ale necesității interzicerii,

raportat la circumstanțele reale ale cauzei și cele personale ale

inculpatului.

Fata de cele expuse

mai sus, Curtea, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite

apelul formulat de inculpatul S.A. împotriva sentinței penale nr. 675 din 28

noiembrie 2002 a Tribunalului Iași, pe care o va desființa în parte în

latura penală, în ceea ce privește conținutul drepturilor a căror

exercitare a fost interzisă, ca și pedeapsa accesorie.

Rejudecând cauza în

limitele menționate, în baza dispozițiilor art. 71 C. pen. va

interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

teza II și lit. b) C. pen.

Va menține toate

celelalte dispoziții ale sentinței penale nr. 675 din 28 noiembrie

2002 a Tribunalului Iași, modificată prin decizia penala nr. 199 din 29

mai 2003 a Curții de Apel Iași, care nu sunt contrare prezentei

decizii penale.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

Împotriva deciziei

penale nr. 73 din 05 aprilie 2011 a declarat recurs la 6 aprilie 2011

inculpatul S.A., invocând în drept cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 5, 9, 10, 12, 14, 15, 17, 18, 21 C. proc. pen.

CRITICĂM DECIZIA

PENALĂ nr. 73/2011 SUB URMĂTOARELE ASPECTE:

l) Curtea de Apel a

ignorat dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 5 C. proc. pen., iar

judecata a avut loc fără participarea subsemnatului, când aceasta era

obligatorie, potrivit legii;

Prin decizia recurată

s-a reținut că, în fața instanței de fond S.A. s-a prezentat la două termene de

judecată, însă nu putut fi interogat iar ulterior nu s-a mai prezentat în

instanță și nu și-a propus probe în apărare. Cu privire la martorii din

lucrări, instanța a constatat imposibilitatea audierii acestora, iar la

instanța de apel, respinge cererea de audiere prin comisie rogatorie, atât a

părții vătămate cât și a subsemnatului S.A.

În condițiile în care

instanța de apel era obligată, conform prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, ea nu putea

să statueze asupra vinovăției subsemnatului fără a proceda la audierea

nemijlocită a acestuia, cu atât mai mult cu cât în declarațiile date la

urmărirea penală, de toate părțile implicate, sunt contradicții.

Trecând la judecarea

apelului ignorând faptul că subsemnatul nu am putut fi audiat la judecata în

fond și fără a proceda ea însăși la audiere, instanța de apel a încălcat nu

numai prevederile art. 287 alin. (1) C. proc. pen., privind realizarea rolului

activ al judecății, ci și prevederile art. 6 alin. (2) alin același cod,

potrivit cărora organele judiciare sunt obligate să asigure părților deplina

exercitare a drepturilor procesuale, precum și cele ale art. 6 alin. (1) din

Convenția privind drepturile omului și libertățile fundamentale, potrivit

cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public

și în termen rezonabil a cauzei, de către o instanță independentă și

imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei

acuzații în materie penală.

În acest sens este și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea Constantinescu

împotriva României din 27 iunie 2000) precum și cea a Înaltei Curți de Casație

și Justiție (Decizia penală nr. 45798 din 29 iulie 2005).

Omisiunea instanței

de apel de a proceda la audierea subsemnatului, nu poate fi suplinită de către

instanța de recurs, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 385

14

alin. (1) C. proc. pen., în calea de atac a recursului, nu pot fi administrate

alte probe - fiind admisibile numai înscrisurile noi.

Deși încălcarea

dispozițiilor legale privind audierea nemijlocită a subsemnatului de către

instanța de judecată nu este sancționată cu nulitatea absolută, ci cu nulitatea

relativă, se impune, în speță, pentru justa soluționare a cauzei și aflarea

adevărului, anularea hotărârii instanței de apel, în condițiile art. 197 alin. (1)

și (4) C. proc. pen.

Vă rog să rețineți

incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 385

9

alin.

(1) pct. 17

1

raportat la dispozițiile art. 385

15

pct. 2

lit. c) C. proc. pen.

Sub un alt aspect,

considerăm ca obligativitatea ascultării subsemnatului este prevăzută de lege

cumulativ în sarcina primei instanțe și a instanței de apel. În aplicarea

corectă a acestei norme procesual-penale, instanța de recurs are sarcina de a asigura

prezența inculpatului în instanța de recurs, ceea ce se realizează prin

mijloacele procedurale prevăzute de art. 175 - 184 C. proc. pen., precum și de

a asculta inculpatul conform prevederilor art. 69 - 73 C. proc. pen. și art.

323 - 325 C. proc. pen.

Norma națională se

află în armonie cu jurisprudența C.E.D.O. pronunțată în domeniul de aplicare al

art. 6 parag. 1 și 3 lit. c) din Convenție, potrivit căreia instanța cu

plenitudine de jurisdicție are obligativitatea să depună diligențe pentru a

asigura prezența persoanei interesate în fața sa și ascultarea acesteia, pentru

a da eficiență dreptului la un proces echitabil, precum și dreptului la

apărare.

2) Curtea de Apel a

ignorat dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.,

refuzând să se pronunțe cu privire la administrarea de probe esențiale, de

natură să garanteze drepturile și să influențeze soluția procesului penal.

În speță, instanța de

apel a reținut că vinovăția subsemnatului rezultă din coroborarea probelor

administrate de instanța de fond (paragraful 7 pagina 3 din decizia recurată

nr. 73/2011). Examinând apelul curtea de Apel constată că acesta este nefondat,

pentru următoarele considerente:

- în rejudecare..

Curtea a constatat că instanța de fond a reținut situația de fapt rezultată

exclusiv din administrarea probatoriului, pe care l-a menționat în cuprinsul

considerentelor, alături de expunerea situației factuale, a încadrării

juridice, astfel încât motivul de apel.. este nefondat. "

Criticăm aprecierea

instanței de apel și rugăm instanța de recurs să constate că în primă instanță

nu a fost administrat nici un probatoriu, nu au fost audiați martori din

lucrări, partea vătămată sau subsemnatul. Atât instanța de fond cât și instanța

de apel au încălcat exigențele unui proces echitabil.

În condițiile în

care,

- prin Rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, din data de 2 septembrie 2000, dat în

dosarul nr. 515/P/2000, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și

trimiterea în judecată a lui S.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie,

prevăzuta și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C. pen., lipsire

de libertate în mod în mod ilegal, prevăzută și pedepsită de art. 189 alin. (2)

C. pen., cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. și infracțiunii de instigare

la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută și pedepsită de art. 25

raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

- Atât instanța de

fond cât și instanța de apel a reținut aceeași situație ca cea expusa in

rechizitoriu;

- instanța de fond nu

a administrat nici o proba în aflarea adevărului, nu au fost audiați martorii

din lucrării;

- Parchetul de pe

lângă Tribunalul Iași nu a administrat nici o alta proba în susținerea

aspectelor reținute prin rechizitoriu;

- Declarațiile părții

vătămate, A.M.A., date doar în faza de urmărire penală sunt contradictorii;

- În care pentru

faptele reținute ca fiind din noaptea de 4 martie 2000, s-a reținut în mod

greșit dispozițiile litera a, din art. 211 alin. (2) C. pen., în condițiile în

care nu sunt probe concludente în acest sens.

- În care a fost

audiat doar 1 martor din lucrări și doar cu privire la fata reținută din data

de 05 martie 2011 (dosarul Curții de apel);

- Restul probelor

solicitate de subsemnatul (audierea părții vătămate și a subsemnatului) au fost

respinse;

- Reprezentantul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel a fost de acord cu administrarea probei

cu interogatoriu subsemnatului prin Comisia Rogatorie;

- Instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra motivului de apel privind achitarea subsemnatului pentru

infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C.

pen. probele administrate în cauză conduc la concluzia că: în fapt a existat o

acțiune de luare a unor bunuri de către S.A. însă fapta acestuia nu întrunește

clementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie în modalitatea reclamată

de A.M.A. și reținută prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul

lași.

- potrivit

dispozițiilor art. 75 C. proc. pen. declarațiile părții vătămate nu pot servi

la aflarea adevărului - mai ales în condițiile în care are și perspectiva de a

se constitui parte civilă - decât dacă se coroborează cu fapte sau împrejurări

ce rezultă din ansamblu probelor de vinovăție existente în cauză. Ori, în speță

nu s-au administrat astfel de probe care să confirme veracitatea celor

declarate de partea vătămată în prima declarație, declarație oscilantă, atât cu

privire la cuantumul sumei de bani cât și cu privire la împrejurările în care

s-a presupus a fi deposedat de bunuri .. "(dosarul de urmărire penală);

- Curtea de Apel nu

s-a pronunțat asupra problemei de drept privind elementele constitutive ale

infracțiunii așa cum am solicitat prin apelul declarat.

Considerăm ca

"Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfășoară potrivit

dispozițiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I și II, care

se aplică în mod corespunzător.", aspect ce a fost omis de către instanța

de apel.

Critic faptul că

subsemnatul am fost condamnat de Curtea de Apel Iași și de Tribunalul lași fără

ca instanța să mă audieze. Instanțele s-au pronunțat doar în baza pieselor din

dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, și anume depozițiile

martorilor, declarațiile părții vătămate oscilante și contradictorii și

declarația subsemnatului, iar administrarea probelor solicitate erau esențiale,

de natură să-mi garanteze drepturile și să influențeze soluția procesului

penal.

Totodată, apreciem

necesar a se readministra probele în condițiile respectării drepturilor

procesuale ale părților și, la solicitarea subsemnatului, sau din oficiu, a se

administra noi probe, pentru deplina clarificare a cauzei, atât în ceea ce

privește latura penală, cât și latura civilă, urmând a fi avute în vedere și

celelalte critici formulate prin motivele de recurs.

3) Curtea de Apel nu

s-a pronunțat asupra motivelor de apel invocate prin prisma dispozițiilor

prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra motivului de apel privind achitarea subsemnatului pentru

infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) C.

pen.

Probatoriul

administrat în cauză conduce la concluzia că: în fapt, a existat o acțiune de

luare a unor bunuri de către S.A. însă fapta acestuia nu întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de tâlhărie în modalitatea reclamată de A.M.A. și

reținută prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași.

În esență prin actul

de sesizare al instanței s-a reținut că „victima A.M.A. a fost .. deposedată de

suma de 950 dolari SUA, 400 lei și un cuțit.. ". În faza de urmărire

penală a fost administrat următorul probatoriu: plângerea și declarațiile

părții vătămate; procesul-verbal de confruntare, iar în faza de judecată, atât

la instanța de fond cât și la instanța de apel, nu a fost administrat nici un

probatoriu raportat la infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 211 alin. (2)

lit. a), b), d) C. pen.;

Prin declarația dată

de partea vătămata A.M.A. aflată în dosarul de urmărire penală partea vătămată

declară că „S.A. mi-a luat din buzunar suma de 950 dolari SUA și 400.000 lei

(40 Ron).." iar prin declarația aflata la dosarul de urmărire penală

acesta declara că „data de 05 februarie 2000 am fost luat din fata blocului

unde locuiesc .. și deposedat de 950 dolari SUA și un milion lei.. ", iar

din același dosar victima solicita o reaudiere în prezenta cauza și dă o nouă

declarație precizând că „în data de 05 martie 2011 eu am dat lui S.A. suma de

950 dolari SUA și 400.000 rol și ne-am înțeles că această sumă se scade din datoria

mea.. ", iar prin procesul verbal de confruntare "din 04 aprilie

2000, pagina a-3-a, A.M.A. precizează ca „mă aflam în mașina în gangul de lângă

Piața Independentei. .. am scos tot ce aveam asupra mea, respectiv cuțit, suma

de 950 dolari SUA și în jur de 400.000 lei ron, toate aceste bunuri i le-a dat

lui S.A. și nu mi le-a restituit."

Concluzionând,

consideram ca probele administrate în cauză conduc la concluzia că:

- în fapt, a existat

o acțiune de luare a unor bunuri de către S.A. însă fapta acestuia nu

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie în modalitatea

reclamată de A.M.A.;

- Nu s-a dovedit

dincolo de orice îndoială în ce mod ar fi fost amenințat A.M.A., în ce ar fi

constat pretinsele amenințări pentru ca S.A. să fi rămas în posesia bunului, cu

privire la care există indicii că i-ar fi aparținut și dacă amenințările s-ar

fi proferat în scopul prevăzut de art. 211 C. pen.;

- de asemenea, nu s-a

evidențiat nici scopul însușirii pe nedrept a bunului;

- declarațiile

oscilante ale părții vătămate A.M.A. nu se colaborează cu nimic; potrivit

dispozițiilor art. 75 C. proc. pen. declarațiile părții vătămate nu pot servi

la aflarea adevărului - mai ales in condițiile in cate are și perspectiva de a

se constitui parte civila - decât daca se coroborează cu fapte sau împrejurări

ce rezulta din ansamblu probelor de vinovăție existente in cauza. Ori, in speța

nu s-au administrat astfel de probe care sa confirme veracitatea celor

declarate de partea vătămata în prima declarație, declarație oscilantă, atât cu

privire la cuantumul sumei de bani cat și cu privire la împrejurările in care

s-a presupus a fi deposedat de bunuri.

- Soluția dată în

cauză nu se regăsește în situația de fapt reținută prin rechizitoriu, prin

sentința penala atacată cu apel sau prin decizia penală reținută de Curtea de

Apel.

Or, in condițiile

celor expuse anterior nu avem certitudinea faptei așa cum a fost reținută prin

rechizitoriu.

Raportat la tot

probatoriul administrat subsemnatul am solicitat achitarea in temeiul dispozițiilor

art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. întrucât nu sunt întrunite clementele

constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, atât sub aspect obiectiv, cât și

subiectiv. Temeiul ce trebuie avut în vedere sunt dispozițiile art. 10 lit. a)

C. proc. pen., în sensul că fapta nu există. Or, instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra acestui capăt de cerere.

4) Curtea de Apel a

aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen.

(art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.)

Având in vedere lipsa

de antecedente penale a inculpatului S.A. (a se vedea cazierul depus și

conținutul tuturor înscrisurilor depuse in prezenta cauza), vârsta, statutul

profesional de medic licențiat, relațiile preexistente dintre părți și

caracterul ocazional al faptei, înscrisurile în circumstanțiere depuse,

apreciem ca reeducarea acestuia se poale realiza și în condițiile suspendării

executării unei pedepse orientată spre minimul special al pedepsei prevăzute de

lege.

5) Curtea de Apel a

dat o încadrare juridică greșită, faptei săvârșite (art. 385

9

alin. (1)

pct. 17 C. proc. pen.) pronunțându-se o hotărâre greșită (art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.)

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași s-au descris 2 evenimente ce au fost

desfășurate in noaptea de 4 martie 2000 respectiv din ziua de 03 aprilie 2000.

În analizarea ambelor

activități reținute prin rechizitoriu ce au fost desfășurate în noaptea de 4

martie 2000 respectiv în ziua de 03 aprilie 2000, am învederat instanței de

apel că:

- sunt fapte separate

ce ar trebui soluționate separat,

- ne aflăm într-un

concurs infracțional,

- infracțiunea

prevăzuta de disp. art. 189 alin. (2) C. pen. nu este riguros dovedite, nu se

justifica și incidența dispozițiilor art. 41 C. pen.

- nu rezultă din nici

o probă că încă anterior de prima acțiune (din noaptea 4 martie 2000)

inculpatul să-și fi reprezentat și cea de-a 2-a acțiune ulterioară de

sechestrare;

- nu poate fi o

încadrare corecta in baza disp. art. 189 alin. (2) raportat la evenimentul din

noaptea 4 martie 2000 care îmbracă o forma consumata și cea din 3 aprilie 2000

care poate avea caracterul unei încercări nereușite de lipsire de libertate,

deci tentativa.

În aceste condiții

ambele acțiuni săvârșite la intervale de timp diferite sa fi fost realizate in

executarea uneia și aceleași rezoluții infracționale, prezumția pluralității de

intenții, in cazul săvârșirii unor acțiuni diferite putând fi înlăturate numai

in baza unei dovezi de natura a stabili cu certitudine ipoteza contrarie, ori

in speța certitudinea nu exista.

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași s-a reținut în sarcina numitului S.A.

infracțiunea prevăzuta de art. 189 alin. (2) cu referire la dispozițiile art.

41 alin. (2) C. pen., iar instanța de fond și instanța de apel au reținut

aceeași situație cu cea expusa în Rechizitorii.

Consideram ca

hotărârea Tribunalului și a Curții de Apel sunt nelegale întrucât motivarea se

întemeiază pe aspecte formale și nu esențiale pentru fondul cauzei, iar

instanțele au ajuns la concluzia eronată a existenței faptelor reclamate,

făcând o greșită apreciere a probelor și punând temei în principal doar pe cele

administrate în cursul cercetării penale. Criticam decizia penală recurată

pentru motive de nelegalitate, și susținem că probele administrate în cauză nu

au dovedit pe deplin vinovăția inculpatului.

Sub un prim aspect,

vizăm aplicarea greșită a dispozițiilor art. 41 C. pen. Considerăm că ambele

activități reținute prin rechizitoriu ca fiind infracțiunea prevăzută de disp.

art. 189 alin. (2) C. pen. nu sunt riguros dovedite, nu se justifica și

incidența dispozițiilor art. 41 C. pen. Nu rezulta din nici o proba ca încă

anterior de prima acțiune (din noaptea 4 martie 2000) inculpatul să-și fi

reprezentat și cea de-a 2-a acțiune ulterioara de sechestrare. Nu poate fi o

încadrarea corectă în baza disp. art. 189 alin. (2) raportat la evenimentul din

noaptea 4 martie 2000 care îmbracă o forma consumata și cea din 3 aprilie 200

care poate avea caracterul unei încercări nereușite de lipsire de libertate,

deci tentativa.

În aceste condiții

ambele acțiuni săvârșite la intervale de timp diferite să fi fost realizate în

executarea uneia și aceleași rezoluții infracționale, prezumția pluralității de

intenții, în cazul săvârșirii unor acțiuni diferite putând fi înlăturate numai în

baza unei dovezi de natură a stabili cu certitudine ipoteza contrarie.

În ce privește

fundamentul probator al reținerii celor două acțiuni apreciem, în continuare,

ca cele două fapte ar trebui analizate separat.

În ce privește fapta

din ziua de 03 aprilie 2000 când S.A. a încercat sa-l urce cu forța pe partea

vătămată într-un autoturism, dar acțiunea sa a eșuat, datorita intervenției

organelor de politie care supravegheau locul faptei. Aceasta nu poate fi

reținuta cu certitudine încadrarea juridica reținuta atât in rechizitoriul

parchetului cat și prin sentința penala pronunțata de Tribunalul Iași sau

decizia Curții de Apel Iași. Situația este diferita și apreciată după dorința

agenților de cercetare penala.

6) Judecata în primă

instanță și la instanța de apel a avut loc fără citarea legală a părții

vătămate art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

În condițiile în care

declarațiile părții vătămate A.M.A. sunt oscilante, și nu se colaborează cu

alte probe, iar potrivit dispozițiilor art. 75 C. proc. pen. declarațiile

părții vătămate nu pot servi la aflarea adevărului - mai ales in condițiile in

care are și perspectiva de a se constitui parte civila - decât daca se

coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezulta din ansamblu probelor de

vinovăție existente in cauza. Or, in speța nu s-au administrat astfel de probe

care sa confirme veracitatea celor declarate de partea vătămata in prima

declarație, declarație oscilanta, atât cu privire la cuantumul sumei de bani

cat și cu privire la împrejurările in care s-a presupus a fi deposedat de

bunuri și nu avem certitudinea faptei așa cum a fost reținută prin

rechizitoriu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Conform art. 385

15

pct. 2 lit.