ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2710/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2710/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin, la data de 12 iunie 2008, sub nr. 1481/115/2008,

reclamantele A.A.M. și C.C.M.I. au chemat în judecată pe pârâtele SC L.D. SRL -

sucursala Ploiești și SC U.H. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o

va pronunța să dispună:

nulității absolute a procesului verbal de adjudecare încheiat la 30 martie 2005

de Biroul Executor Judecătoresc N.N.;

pârâtelor să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în CF

Văliug, respectiv construcția denumită „C.C.” de pe muntele Semenic;

carte funciară, în sensul radierii din CF Văliug a dreptului de proprietate al

pârâtelor asupra construcției „C.C.” și intabulării dreptului de proprietate

asupra acestui imobil în favoarea reclamantelor.

Prin sentința civilă nr.

451 din 28 noiembrie 2008, Tribunalul Caraș-Severin a admis acțiunea și în

consecință:

- a constatat

nulitatea absolută a procesului verbal de adjudecare încheiat la data de 30

martie 2005 de către executorul judecătoresc N.N., prin care imobilul

construcție „C.C.” de pe muntele Semenic, înscrisă în CF Văliug a trecut în

proprietatea pârâtelor SC L.D. SRL - sucursala Ploiești în cotă de 55/100 și SC

U.H. SA în cotă de 45/100;

- a obligat pe pârâte

să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul mai sus

descris;

- a dispus radierea

din CF Văliug a dreptului de proprietate a celor două pârâte asupra

construcției „C.C.”;

- a dispus

intabularea în CF a dreptului de proprietate al reclamantelor asupra

construcției mai-sus descrise, drept de proprietate obținut conform sentinței

civile nr. 4885 din 24 martie 2000 a Judecătoriei Brașov, rămasă irevocabilă

prin decizia civilă nr. 962/ R din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel Brașov.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr.

4885 din 24 martie 2000 a Judecătoriei Brașov, rămasă irevocabilă prin decizia

civilă nr. 962/ R din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel Brașov, a fost admisă,

în parte, acțiunea reclamantelor, în sensul înscrierii dreptului de proprietate

al acestora, în calitate de moștenitoare legale după tatăl lor C.A., în cote de

½ pentru fiecare, a imobilului înscris în CF Văliug - teren și

construcții cu denumirea de C.C.

Imobilul înscris în

CF Văliug - teren și construcții - a aparținut și a fost deținut de către

antecesorul reclamantelor, C.A., și a fost preluat abuziv prin rechiziție în

anul 1948, conform ordinului 1037/1948 și a procesului - verbal, fiind dat în

folosința fostului Sfat Popular al orașului Reșița.

Deși dețin un titlu

de proprietate asupra imobilului înscris în CF Văliug, sub forma unei hotărâri

judecătorești irevocabile, reclamantele nu au putut intabula dreptul de

proprietate asupra construcției și nu s-au putut bucura și dispune de acesta,

în conformitate cu art. 480 C. civ.

Cererea de intabulare

a sentinței civile nr. 4885 din 24 martie 2000 a Judecătoriei Brașov a fost

înscrisă numai parțial, cu privire la teren, respingându-se înscrierea și

asupra construcției denumită C.C.

Conform deciziei

civile nr. 1563 din 29 iunie 2005 a Curții de Apel Timișoara, deciziei civile nr.

111/ A din 26 februarie 2007 a Curții de Apel Timișoara, deciziei civile nr. 5454

din 02 iunie 2006 a Î.C.C.J. și deciziei civile nr. 7628 din 12 noiembrie 2007

a Î.C.C.J., s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare a imobilului „C.C.”, încheiate între SC T.S. SA, SC M.R.G.E. SRL

și SC M.C. SRL.

În timpul proceselor

purtate, pârâta 1, prin încheierea nr. 915 din 28 ianuarie 2005, notează în

cartea funciară somația de plată în baza procesului verbal de situație nr. 69

din 27 ianuarie 2005, formulată de SC L.D. SRL București - sucursala Ploiești

pentru suma de 7.897.254.061 ROL, iar prin încheierea nr. 3354 din 23 martie 2005

se notează somația de plată formulată de aceeași pârâtă pentru suma de

1.620.185.000 ROL.

Așadar, la data

notării în CF Văliug asupra construcției „C.C.” a somațiilor de plată în baza

cărora s-a obținut actul de adjudecare în contul datoriei era notată în cartea

funciară, prin încheierea nr. 6053 din 18 noiembrie 2003, acțiunea civilă de

constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare din Dosarul

cu nr. 4562/2003 al Tribunalului Caraș-Severin.

Cu toate acestea,

prin încheierea nr. 3915 din 06 aprilie 2005, în baza actului de adjudecare din

data de 30 martie 2005 se intabulează dreptul de proprietate cu titlu de

adjudecare asupra construcției „C.C.” în favoarea SC L.D. SRL în cote de 55/100

părți și SC U.H. SA în cote de 45/100 părți, a unui bun litigios, așa cum

rezultă din înscrierile efectuate în cartea funciară.

Raportat la

prevederile art. 968 C. civ., trebuie condiționată valabilitatea actului de

adjudecare încheiat în asemenea condiții de caracterul licit și moral al cauzei

sau scopului său.

Or, atâta timp cât în

CF a existat notată acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare din Dosarul nr. 4562/2003, întocmirea procesului verbal de

adjudecare din 30 martie 2005 de către executorul judecătoresc N.N. nu poate

avea decât un caracter ilicit, scopul încheierii actului fiind fraudarea legii.

Încălcarea acestei

condiții de valabilitate a unui act juridic atrage nulitatea actului juridic,

respectiv nulitatea procesului verbal de adjudecare, ce se impune a fi anulat.

Ca o consecință a

anulării procesului verbal de adjudecare, în CF se va radia dreptul de

proprietate astfel obținut de SC L.D. SRL în cotă de 55/100 și SC U.H. SA în

cotă de 45/100, urmând a se intabula dreptul de proprietate al reclamantelor și

asupra construcției „C.C.”, conform sentinței civile nr. 4885 din 04 martie 2000

a Judecătoriei Brașov; de asemenea, pârâtele vor fi obligate să lase

reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilul.

Prin decizia civilă nr.

145/ A din 03 iunie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelurile declarate de pârâte împotriva sentinței susmenționate.

Împotriva acestei din

urmă decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâtele.

Prin decizia nr. 4229

din 05 iulie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că aceasta nu și-a motivat

hotărârea prin raportare la toate motivele de apel, inclusiv cel referitor la

aplicabilitatea dispozițiilor art. 520 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce face

imposibilă exercitarea controlului judiciar.

În rejudecare, Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 611/ A din 17

martie 2011, prin care a dispus respingerea apelurilor pârâtelor, pentru

următoarele considerente:

Apelanta-pârâtă SC

L.R. SRL a invocat prin motivele de apel aspecte privind: comercialitatea

obiectului cauzei; prescripția dreptului la acțiune ca urmare a dispozițiilor art.

520 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile în materie de evicțiune; lipsa

caracterului ilicit al actului de adjudecare și buna-credință a părților.

Aceste motive de apel

nu sunt de natură a conduce la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Astfel, cauza dedusă

judecății are caracter civil, după cum chiar instanța de control judiciar,

respectiv Î.C.C.J., a reținut prin decizia de casare.

Incidența dispozițiilor

art. 520 alin. (1) C. proc. civ., text de lege care reprezintă o reglementare

judiciară specială în materie de evicțiune și de stingere a cererii de

evicțiune, nu poate avea efecte juridice în prezenta speță unde, în mod corect,

prima instanță a reținut că nu se regăsește ipoteza obișnuită a unei răspunderi

pentru evicțiune a fostului proprietar vânzător, ci ipoteza în care un act de adjudecare,

ce reprezintă titlul de proprietate al apelantei, nu-și poate produce efectele

juridice deoarece, la momentul întocmiri sale, s-a realizat o încălcare

flagrantă a legii.

Mai exact, actul de

adjudecare întocmit la 30 martie 2005 s-a realizat în condițiile în care în

evidențele de CF era notată și se derula acțiunea reclamantelor de constatare a

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, acțiune pe rolul

instanțelor încă din anul 2003.

Actul de adjudecare

s-a realizat tocmai pentru a se eluda soluția ulterioară de anulare a titlului

de proprietate al vânzătorului inițial.

În aceste condiții,

pârâta-apelantă nu se poate prevala de dispozițiile art. 520 alin. (1) C. proc.

civ., în speță producându-și efectele cauze de nulitate absolută care sunt

opozabile „ erga omnes”.

Motivele de apel

privind caracterul licit și buna-credință a părților nu pot fi primite, prima

instanță reținând, în mod corect, cauzele de nulitate absolută care au condus

la desființarea titlului vânzătorului, chiar de la momentul întocmirii actului,

cu mult înainte de întocmirea procesului verbal de adjudecare, plasând conduita

ilicită a apelantei la momentul adjudecării și ulterior acestui moment.

Conduita ilicită a

fost simultană cu poziția de rea-credință, pentru că scopul urmărit era tocmai

acela de a evita sancțiunea nulității absolute, de către apelantă, prin

invocarea poziției sale de ipotetic terț subdobânditor cu titlu oneros.

Motivele de apel ale

apelantei-pârâte SC U.H. SA vizează, în afara celor analizate în cadrul

apelului celeilalte pârâte, chestiuni privind notarea în cartea funciară a

vreunei interdicții de grevare și înstrăinare; în opinia apelantei, inexistența

acestor notări ar ilustra poziția sa de terț dobânditor de bună-credință, care

a putut să adjudece în mod valabil bunul supus revendicării.

S-a susținut că

simpla notare a unei acțiuni civile nu poate conduce la ideea că executarea ar

fi operat cu încălcarea vreunei interdicții de înstrăinare.

Motivele invocate de

această pârâtă-apelantă sunt neîntemeiate.

În mod corect, prima

instanță a reținut că acțiunea în nulitate absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare inițiale, soluționată irevocabil de către Î.C.C.J., își

produce efecte juridice de la data încheierii actului juridic, respectiv cu

mult înainte de momentul adjudecării, care a avut loc la data de 30 martie 2005.

În aceste condiții,

notarea procesului de pornire a acțiunii în nulitate absolută, încă din anul

2003, a fost de natură a atenționa eventualii terți subdobânditori de riscul la

care se supun, dar mai ales de conduita pe care trebuie să o aibă în legătură

cu bunurile imobile pe care intenționau să și le aproprie.

Apelanta SC U.H. SA a

înțeles să speculeze această realitate juridică a speței și prin actul de

adjudecare să-și consolideze un drept real de proprietate care își avea izvorul

într-un act juridic nul absolut, despre cauzele de nulitate având cunoștință,

cum singură recunoaște, din lecturarea înscrierilor de CF și din comunicările

proceselor declanșate.

Această poziție

procesuală a fost apreciată, în mod corect, de către prima instanță ca o

poziție speculativă, de rea-credință, raportat la adevăratul titular al

dreptului real de proprietate .

În aceste condiții,

și această din urmă apelantă a participat la actul de adjudecare, care avea un

caracter ilicit, cu rea-credință, în scopul eludării efectelor juridice ale

cauzelor de nulitate absolută.

Decizia dată de

curtea de apel în rejudecare a fost atacată cu recurs de ambele pârâte.

I. Recurenta-pârâtă SC

L.R. SRL (fostă SC L.D. SRL) a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

și apel au interpretat, în mod eronat, dispozițiile art. 520 alin. (1) C. proc.

civ. și au analizat greșit valabilitatea actului de adjudecare atacat prin

raportare la dispozițiile art. 948 C. civ., deși acestea sunt aplicabile numai

în cazul convențiilor.

Astfel, art. 948 C.

civ. reglementează condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, iar art.

969 face vorbire despre convențiile legal făcute între părțile contractante.

Or, procesul verbal de adjudecare din data de 30 martie 2005, întocmit de către

executorul judecătoresc, nu este o convenție întocmită în baza dispozițiilor art.

969 și următoarele C. civ., ci este întocmit în baza unor dispoziții speciale

ale Codului de procedură civilă, și anume art. 520.

Instanțele au

calificat acest act drept convenție, fără a ține cont că acesta nu a fost

întocmit prin realizarea voinței părților, adică a proprietarului anterior și

ulterior al bunului. Mai mult decât atât, SC M.C. SRL nici măcar nu a semnat

acel act, întocmirea lui realizându-se fără acordul acesteia, ba chiar

împotriva voinței sale.

Deși actul de

adjudecare în cauză nu este o convenție întocmită în baza dispozițiilor Codului

civil, ci un act întocmit în baza unor norme speciale, instanța de apel a

aplicat dispozițiile generale aplicabile convențiilor, adică raporturilor

juridice născute în baza acordului de voință al părților.

Instanțele

judecătorești nu au ținut cont că legiuitorul a prevăzut norme speciale pentru

reglementarea raporturilor juridice născute din acte de adjudecare întocmite de

către executorii judecătorești, fără existența voinței sau consimțământului

așa-ziselor părți.

Dispozițiile art. 520

alin. (1) C. proc. civ. reprezintă o normă specială, care se aplică bunurilor

imobile dobândite în procedura executării silite, adică prin acte de

adjudecare.

Deși acțiunea în

constatare este una imprescriptibilă, această regulă cunoaște o excepție, cea

reglementată de art. 520 alin. (1) C. proc. civ., care este aplicabilă în

speță.

Prin această

excepție, se consideră că orice cerere împotriva imobilului este stinsă dacă:

- imobilul este

dobândit prin executare silită - prin act de adjudecare (proces verbal de

adjudecare);

- imobilul era

înscris în cartea funciară;

- de la data

înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul anterior al

dreptului înscris în folosul terțului adjudecatar până la data formulării

cererii respective (adică orice cerere de evicțiune) au trecut cel puțin 3 ani.

Or, din analiza

actelor existente la dosarul cauzei rezultă indubitabil că:

- imobilul a fost

dobândit prin executare silită și nu prin convenție (acord de voință al

părților);

- imobilul a fost

înscris în cartea funciară de către SC L.R. SRL și SC U.H. SA;

- dreptul de

proprietate asupra imobilului, dobândit de autoarea SC M.C. SRL în data de 07

mai 2003, este cu mult peste termenul de 3 ani prevăzut expres de către

dispozițiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare,

instanțele de fond și apel nu au aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 520 alin.

(1) C. proc. civ., calificând cererea dedusă judecății ca fiind una

imprescriptibilă.

Or, în speță se

regăsește întocmai situația reglementată de normele legale susmenționate, iar

conform principiului de drept civil specialia generalibus derogant,

imprescriptibilitatea cererilor de constatare a nulității absolute (regula generală)

nu operează în acest caz.

instanțele de fond și apel au apreciat că actul de adjudecare are caracter

ilicit, scopul actului fiind fraudarea legii, fără a reține că acesta a fost

rezultatul urmării unei proceduri de executare silită, iar unicul lui scop a

fost nu fraudarea legii, ci stingerea unor debite restante datorate de către

proprietarul bunului imobil executat.

Deși instanța de

recurs a trimis dosarul spre rejudecare curții de apel pentru nemotivarea

hotărârii pronunțate, în rejudecare iar nu se face motivarea faptelor greșit

reținute, și anume, „actul de adjudecare .. s-a realizat cu încălcare flagrantă

a legii”.

Astfel, curtea de

apel nu motivează în niciun fel cum a ajuns la concluzia caracterului ilicit al

actului întocmit de către executorul judecătoresc, ci face doar simple

afirmații în acest sens și trimiteri la dispoziții legale care nu au nici o

legătură cu executarea silită și întocmirea actelor de adjudecare.

SC L.R. SRL este un

dobânditor de bună-credință a bunului adjudecat și, pe cale de consecință, în

speță este aplicabilă excepția de la principiul resoluto jure dantis,

rezolvitur jus accipientis și beneficiază de protecția acordată de legiuitor

dobânditorilor de bunuri prin realizarea procedurii de executare silită.

Pe tot parcursul

procesului nu a fost dezbătută buna-credință a dobânditoarelor, or

buna-credință este una prezumată și nu au fost administrate probe care să

ateste existența relei-credințe a pârâtelor.

În concluzie,

recurenta a solicitat admiterea recursului și desființarea sentinței de fond,

în sensul respingerii cererii reclamantelor.

II. Recurenta-pârâtă SC

U.H. SA a formulat următoarele motive de recurs:

proc. civ. - prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), sub

următoarele aspecte:

a) Încălcarea

normelor procedurale imperative ale art. 315 C. proc. civ., care impun că, în

cazul casării, problemele de drept dezlegate de instanța de recurs sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului, ceea ce înseamnă că instanța care

rejudecă fondul pricinii nu are decât să reproducă, în cuprinsul hotărârii,

cele deja stabilite de către instanța de recurs, iar în niciun caz să le

contrazică.

Recurenta susține că,

la unicul termen fixat în rejudecare - 17 martie 2011, a solicitat amânarea

cauzei pentru imposibilitatea obiectivă de prezentare a apărătorului ales, iar

printr-o cerere separată a solicitat instanței ca, în cazul în care nu ar da

curs cererii de amânare, să ia în considerare susținerile sale formulate în

scris, prin care a invocat motivat o serie de excepții, printre care excepția

prescripției dreptului la acțiune, și nota de probatoriu - toate aceste cereri

fiind făcute în considerarea deciziei de casare a Î.C.C.J., care cuprindea

indicații obligatorii, potrivit art. 315 C. proc. civ.

Față de caracterul

devolutiv al apelului, se putea solicita probe și invoca excepții, fiind

obligația instanței de a le pune în discuția contradictorie a părților. Mai

mult, dincolo de solicitările părților, instanța de apel, în rejudecare, era

obligată să respecte dispozițiile obligatorii date de instanța de casare în

temeiul art. 315 C. proc. civ., or, neprocedând astfel, instanța a încălcat

această normă de ordine publică; practic, instanța de apel a ales să ignore

solicitările SC U.H. SA, în cuprinsul hotărârii atacate neregăsindu-se nici

măcar mențiunea formulării acestora.

În mod nelegal,

respingând cererea de amânare, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra

excepției invocate și asupra probelor solicitate. Mai mult decât atât, contrar

prevederilor imperative ale art. 156 alin. (2) C. proc. civ., instanța a rămas

în pronunțare asupra cauzei, fără a amâna pronunțarea pentru a da părții

posibilitatea de a depune concluzii scrise.

b) Încălcarea

dreptului la apărare, ca drept fundamental, prin nerespectarea art. 156 alin.

(2) C. proc. civ., cu raportare la art. 24 din Constituția României și a art. 6

par.3 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Recurenta susține că

procedând în maniera mai sus descrisă și soluționând cauza la primul termen de judecată,

fără a lua în discuție excepțiile și probele propuse de ea, mai ales în

contextul în care acestea se impuneau și prin decizia de casare, instanța de

apel i-a încălcat dreptul la apărare, astfel cum reiese acesta din ansamblul

normelor ce reglementează procesul civil și din cuprinsul art. 24 din

Constituția României și art. 6 par.3 din Convenția europeană a drepturilor

omului și, prin aceasta, dreptul la un proces echitabil; în acest sens, a

invocat cauza Grozescu contra României (Cererea nr. 17.309/02), publicată în M.

Of. nr. 293 din 5 mai 2009.

c) Soluționarea

eronată a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Dispozițiile art. 520

C. proc. civ. au caracter special, fiind aplicabile exclusiv adjudecatarului,

în materie de executare silită, derogând de la orice alte norme, termenul de

prescripție de 3 ani pe care îl instituie fiind un termen special care se

aplică oricăror acțiuni care presupun evicțiunea, indiferent că ar fi acțiune

în revendicare, în nulitate sau de orice altă natură și indiferent de cauza de

nulitate invocată, fie aceasta relativă sau absolută.

Așa cum s-a subliniat

constant în doctrină, acest termen special de prescripție a oricărei acțiuni

îndreptate împotriva adjudecatarului a fost instituit tocmai pentru protecția

specială a acestuia, având în vedere natura executării silite și pentru

securitatea raporturilor juridice decurgând din instituția adjudecării, sens în

care a decis, în repetate rânduri, și Curtea Constituțională (deciziile nr. 56/2004,

nr. 65/2004 sau nr. 141/2004).

Ca atare, termenul de

3 ani instituit de art. 520 C. proc. civ. este unul special, stabilit pentru

protecția adjudecatarului, în cadrul unei proceduri speciale - executarea

silită, aceasta fiind limita în care, în mod rezonabil, se permite oricărei persoane

care se consideră prejudiciată într-un drept al său să acționeze în instanță.

Dacă nu s-a exercitat nici o acțiune în termenul special de prescripție, care

curge imperativ chiar împotriva minorilor sau dispăruților, orice drept la

acțiune se stinge.

În literatura de

specialitate s-a arătat că acest termen de prescripție extinctivă de 3 ani,

prevăzut de art. 520 C. proc. civ., este unul special, în cazul revendicării

imobilului adjudecat în cadrul procedurii urmăririi silite imobiliare sau al

pretinderii unui dezmembrământ al dreptului de proprietate având ca obiect

acest imobil. „De asemenea, art. 520 C. proc. civ. vizează și situația în care

cel care a dobândit imobilul în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară

este chemat în judecată de o terță persoană care pretinde un drept real

principal asupra acestui imobil, formulând deci o acțiune confesorie, ori chiar

un drept de folosință ca drept personal (de creanță) având ca obiect imobilul

respectiv (spre exemplu, un drept de folosință izvorât dintr-un contract de

locațiune care, potrivit legii, nu a încetat prin înstrăinarea silită a

imobilului către adjudecatar), formulând deci o acțiune personală.”

Tot astfel, în

privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție

extinctivă de 3 ani, s-a arătat că „Prescripția extinctivă a acțiunii în

revendicarea imobilului ce formează obiectul urmăririi silite imobiliare (sau a

acțiunii confesorii prin care se pretinde un dezmembrământ al dreptului de

proprietate asupra acestui imobil ori chiar al acțiunii personale prin care se

invocă un drept de folosință asupra imobilului respectiv) începe să curgă de la

data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară (art. 520 C. proc.

civ.).”

proc. civ. - hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.

Printre excepțiile de

la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, se încadrează

și ipoteza speței deduse judecății.

Astfel, sunt

considerate excepții de la principiul sus-enunțat acele cazuri în care, pentru

anumite rațiuni, anularea actului inițial nu atrage și anularea actului juridic

subsecvent, ci acesta din urmă este menținut, deși se află în strânsă legătură

cu actul juridic desființat.

Așadar, deși anularea

actului juridic primar are drept consecință desființarea dreptului ce a fost

constituit sau transmis prin intermediul acestui act, totuși rămâne în ființă

actul juridic încheiat ulterior de una din părțile actului juridic primar cu un

terț și în legătură cu dreptul dobândit prin actul inițial, odată cu actul

juridic subsecvent menținându-se și dreptul dobândit de terț în temeiul

acestuia.

De regulă, aceste

excepții se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei-credințe a

subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, fie pe necesitatea asigurării

securității și stabilității circuitului civil.

Între aceste

excepții, doctrina și jurisprudența au reținut și cazul care rezultă din art. 34

pct. 1 și art. 36 din Legea nr. 7/1996, republicată, adică ipoteza celui care,

întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real

imobiliar cu bună-credință printr-un act juridic cu titlu oneros, însă numai

după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată

cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar respectiv în cartea

funciară.

În acest sens, în

literatura de specialitate s-a arătat că, în cazul în care dobânditorul din

actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) și-a înscris

dreptul real imobiliar în cartea funciară, iar ulterior transmite acest drept

printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună-credință,

acesta din urmă va putea fi acționat în judecată, după declararea prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă a nulității actului juridic primar, de

către înstrăinătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 36

din Legea nr. 7/1996 (3 ani de la data înregistrării cererii prin care

subdobânditorul a solicitat înscrierea în cartea funciară, „afară de cazul când

dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris); după expirarea acestui

termen, subdobânditorul de bună-credință și cu titlu oneros se bucură pe deplin

de efectele publicității imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea

funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce

echivalează cu menținerea actului juridic subsecvent.

Aplicând legea în mod

eronat, instanțele de fond au pronunțat o soluție nelegală, întrucât nu au

observat că este vorba tocmai despre una dintre excepțiile de la aplicarea

principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

În plus, instanța nu

a făcut nici aplicarea principiului de drept error communis facit jus,

neobservând că sunt îndeplinite condițiile legale: actul juridic este cu titlu

particular și cu titlu oneros, terțul a fost de bună - credință și dovedește că

a existat o eroare comună (obștească) și invincibilă asupra calității de

proprietar a celui care i-a transmis imobilul, prin efectul translativ al

adjudecării.

În condițiile în

care, anterior, debitorul urmărit îl dobândise, la rândul său, tot în urma unei

proceduri legale speciale, de la lichidatorul judiciar al fostului proprietar

ș.a.m.d., nimeni nu se putea îndoi de valabilitatea actului translativ sau de

calitatea de proprietar a autorului, cu atât mai mult cu cât, reclamantele

pierduseră în acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor.

Ca atare, în

considerarea regulii de drept error communis facit jus, instanța trebuia să

observe că, în speță, se regăsește și ipoteza unei excepții de la regula quod

nullum est, nullum producit effectum.

La fel cum s-a

subliniat în doctrină, această soluție este cea care rezultă din coroborarea art.

34 alin. (1) și art. 36 din Legea nr. 7/1996.

În concluzie,

recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Analizând cu

prioritate excepția tardivității recursului formulat de pârâta SC U.H. SA,

invocată din oficiu și supusă dezbaterii contradictorii a părților în ședința

publică de la termenul de dezbateri din 23 martie 2012, Înalta Curte constată

că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 301 C.

proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii,

dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit art. 90 alin.

(1) C. proc. civ., înmânarea tuturor actelor de procedură se face la domiciliul

sau reședința părții, iar potrivit art. 93 același cod, în caz de alegere de

domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de

procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei

asemenea arătări, la domiciliul părții.

În speță, se constată

că în recursul din primul ciclu procesual al cauzei, recurenta-pârâtă SC U.H.

SA și-a ales domiciliul procesual pentru comunicarea actelor de procedură la

cabinetul avocatului G.R., cu sediul în București, bd. Unirii, sector 4;

această alegere de domiciliu a fost făcută de parte prin cererea precizatoare a

motivelor de recurs, ce se regăsește la fila 24 dosar Î.C.C.J. nr. 1481/115/2008.

Domiciliul procesual

ales rămâne statornic pentru tot cursul procesului, indiferent de faza

procesuală, afară de cazul în care partea revine asupra alegerii inițiale.

Or, recurenta-pârâtă SC

U.H. SA nu a revenit asupra alegerii inițiale de domiciliu, nedepunând nici o

cerere în acest sens până la închiderea dezbaterilor asupra recursului din

primul ciclu procesual și nici în fața instanței de apel învestită cu

rejudecarea cauzei după casarea cu trimitere, situație în care decizia

pronunțată în rejudecare - ce face obiectul prezentului recurs - trebuia să-i

fie comunicată la domiciliul procesual ales, iar nu la sediul său.

În consecință,

comunicarea efectuată la sediile recurentei, la data de 14 aprilie 2011,

atestată de dovezile de comunicare de la filele 25-27 dosar apel rejudecare,

este nelegală.

Conform dovezii de

comunicare prezentată, în original, de către avocatul recurentei-pârâte SC U.H.

SA, în ședința publică de la termenul de dezbateri din 23 martie 2012, atașată

în copie la fila 66 dosar recurs, acestei părți i s-a comunicat decizia din

apel și la domiciliul procesual ales, la data de 23 mai 2011.

Întrucât aceasta este

comunicarea legal efectuată, înseamnă că de la data de 23 mai 2011 a început să

curgă termenul de recurs de 15 zile, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., acesta

socotindu-se împlinit la data de 08 iunie 2011, potrivit art. 101 alin. (1) C.

proc. civ.

Or, recurenta-pârâtă SC

U.H. SA a declarat recurs la data de 30 mai 2011, aceasta fiind data trimiterii

prin poștă a recursului, după cum rezultă din ștampila poștei de pe versoul

plicului atașat la fila 23 dosar.

Așadar, data

declarării recursului de către pârâta SC U.H. SA se situează în interiorul

termenului legal de recurs, astfel că excepția tardivității recursului acestei

părți este nefondată și va fi respinsă ca atare.

Trecând la analiza pe

fond a recursului pârâtei SC U.H. SA, Înalta Curte reține următoarele:

1.a) Motivul de

recurs prin care se impută instanței de apel că a încălcat decizia de casare nu

este fondat, cu consecința inaplicabilității cazului de casare prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ.

Art. 315 alin. (1) C.

proc. civ. prevede, într-adevăr, obligativitatea deciziei de casare pentru judecătorii

fondului, în ceea ce privește problemele de drept dezlegate și necesitatea

administrării unor probe, numai că, în speță, nu se poate reține încălcarea de

către instanța de apel a deciziei de casare nr. 4229 din 05 iulie 2010 a Î.C.C.J.

și, prin urmare, nici a dispozițiilor legale evocate.

Astfel, prin această

decizie de casare s-a reținut că hotărârea atacată nu este motivată prin

raportare la toate motivele de apel formulate de pârâte, inclusiv cel referitor

la aplicabilitatea dispozițiilor art. 520 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce

obliga instanța de trimitere să rejudece integral apelurile, sens în care

aceasta a și procedat, analizând în considerentele hotărârii pronunțate toate

motivele de apel, inclusiv pe cel vizând prescripția dreptului la acțiune,

întemeiat pe dispozițiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ., în legătură cu care

se plânge recurenta-pârâtă SC U.H. SA.

Contrar susținerilor

acesteia, motivul de apel întemeiat pe dispozițiile art. 520 alin. (1) C. proc.

civ. a fost analizat în rejudecare, în considerentele deciziei recurate

reținându-se, argumentat, de ce acest text de lege nu poate avea efecte

juridice în speță. Fiind, așadar, verificată incidența prescripției prevăzute

de art. 520 C. proc. civ., chestiune care a constituit motiv de apel, este

lipsit de relevanță, sub aspectul reținerii încălcării art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., faptul că instanța de trimitere nu a făcut mențiune expresă în

considerentele hotărârii pronunțate despre cererea înregistrată prin grefă, la

data de 17 martie 2011, prin care pârâta-apelantă SC U.H. SA invoca excepția

prescripției dreptului la acțiune, prin raportare la dispozițiile art. 520 alin.

(1) C. proc. civ.

În ce privește

susținerea recurentei, în sensul că instanța de trimitere ar fi fost obligată, conform

deciziei de casare, să administreze probe noi pe prescripție, aceasta este

neîntemeiată, prin decizia de casare impunându-se reluarea judecății pentru

necercetarea tuturor motivelor de apel, fără a se stabili necesitatea

administrării unor probe. Ca atare, nici din această perspectivă nu se poate

reține încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat motivului de

recurs vizând încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

recurenta a invocat și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art.

156 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că nu a amânat pronunțarea, pentru a-i

da posibilitatea să depună concluzii scrise, în condițiile în care i-a respins

cererea de amânare a judecății, pentru lipsă de apărare.

Această critică nu

are, însă, nici o legătură cu motivul de recurs în cadrul căruia a fost

invocată, întrucât pune în discuție nu încălcarea deciziei de casare, ci a

dreptului la apărare, așa încât va fi analizată în cadrul motivului referitor

la încălcarea dreptului la apărare (1.b).

1.b) Motivul de

recurs referitor la încălcarea dreptului la apărare nu este fondat, ceea ce

face inoperant cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Este adevărat că art.

24 din Constituție garantează dreptul la apărare, prin posibilitatea

recunoscută părților de a fi asistate de avocatul ales, iar art. 156 alin. (2) C.

proc. civ. prevede obligația instanței de a amâna pronunțarea, în cazul în care

respinge cererea de amânare a judecății pentru lipsă de apărare, însă numai

condiționat de cererea părții: „Când instanța refuză amânarea judecății pentru

acest motiv (lipsă de apărare, conform alin. (1) al textului), va amâna, la

cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.”

Recurenta pretinde că

instanța de apel a nesocotit aceste dispoziții legale, întrucât a judecat

pricina la primul termen - 17 martie 2011, fără a-i da posibilitatea să se

apere, în condițiile în care, fiindu-i refuzată cererea de amânare pentru

imposibilitatea de prezentare a avocatului ales, nu a amânat pronunțarea pentru

depunerea de concluzii scrise.

Contrar susținerilor

acesteia, în rejudecare după casarea cu trimitere, cauza nu a fost soluționată

la primul termen de judecată, care a fost la data de 15 decembrie 2010, ci la

al doilea - 17 martie 2011, iar faptul că acest din urmă termen instanța i-a

respins cererea de amânare pentru lipsă de apărare, fără a amâna pronunțarea,

nu înseamnă că i-a încălcat dreptul la apărare.

Aceasta pentru că, în

cazul respingerii cererii de amânare pentru lipsă de apărare, art. 156 alin.

(2) C. proc. civ. condiționează amânarea pronunțării de cererea părții, or

recurenta nu a cerut amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii

scrise.

Pe de altă parte,

recurenta pretinde încălcarea dreptului la apărare din perspectiva dreptului la

un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului, întrucât instanța de apel nu ar fi luat în discuție excepția

prescripției și probele invocate de ea în lumina deciziei de casare, prin

cererea depusă pentru termenul din 17 martie 2011.

Așa cum s-a reținut

deja la pct. 1.a), chestiunea prescripției întemeiate pe dispozițiile art. 520 alin.

(1) C. proc. civ. a constituit motiv de apel și a fost analizată ca atare cu

ocazia rejudecării cauzei, conform celor dispuse prin decizia de casare. Or, în

acest context, recurenta nu se poate plânge că nu i s-a analizat „excepția

prescripției”, neputându-se astfel reține încălcarea art. 6 par.1 din

Convenție, respectiv a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa care

privește obligativitatea examinării efective a tuturor cererilor părților; o

atare încălcare nu se poate reține nici cu referire la cererea de probe depusă

în rejudecarea apelului, în a cărei justificare recurenta invocă decizia de

casare, deoarece prin această decizie nu s-a stabilit necesitatea administrării

unor probe.

1.c) Motivul de

recurs vizând soluționarea eronată a excepției prescripției dreptului la

acțiune nu este fondat, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (în care acest motiv se încadrează,

cel de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 fiind indicat greșit prin cererea de

recurs).

Este adevărat că

dispozițiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ. instituie un termen special de

prescripție extinctivă în favoarea adjudecatarului unui imobil, dar nu pentru

orice cerere privind un imobil adjudecat, ci numai pentru cererile de evicțiune

privind un asemenea imobil.

În acest sens, sunt

neechivoce dispozițiile legale evocate, care prevăd că „Orice cerere de

evicțiune, totală sau parțială, privind imobilul adjudecat este stinsă, dacă

imobilul adjudecat era înscris în cartea funciară și dacă, de la data

înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul anterior al

dreptului înscris în folosul terțului adjudecatar, au trecut cel puțin 3 ani.”

Cererea în

constatarea nulității unui act juridic de înstrăinare, cum este și cea dedusă

judecății în prezenta cauză, nu este, însă, o cerere de evicțiune, cum eronat

pretinde recurenta, întrucât răspunderea pentru evicțiune, care este una

contractuală, presupune valabilitatea actului de vânzare-cumpărare și pierderea

posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un

terț asupra obiectului vânzării.

Sunt cereri în

evicțiune și, prin urmare, le este aplicabil termenul special de prescripție

extinctivă, prevăzut de art. 520 alin. (1) C. proc. civ.: acțiunile în

revendicare, prin care un terț ce se pretinde titular al dreptului de

proprietate asupra imobilului adjudecat și care a pierdut posesia bunului, cere

restituirea acestuia de la adjudecatar; acțiunile confesorii, prin care un terț

ce se pretinde titular al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate

(uzufruct, uz, abitație, servitute sau superficie) asupra imobilului adjudecat

cere obligarea adjudecatarului să-i permită exercitarea deplină și netulburată

a acestui drept; acțiunile personale, prin care un terț ce se pretinde titular

al unui drept de folosință (drept personal, de creanță) asupra imobilului

adjudecat, cere obligarea adjudecatarului să-i permită exercitarea

nestingherită a acestui drept.

Or, deși recurenta

face apel la doctrină, redând în cererea de recurs citate care confirmă că

numai acțiunile susmenționate sunt în evicțiune și le este aplicabil termenul

special de prescripție prevăzut de art. 520 C. proc. civ., susține apoi, fără

niciun temei legal, că și acțiunea în nulitate dedusă judecății este tot o

cerere în evicțiune, supusă termenului special de prescripție.

Premisa de la care

pleacă recurenta în justificarea aplicabilității, în speță, a dispozițiilor art.

520 C. proc. civ., aceea că acțiunea în nulitatea actului de adjudecare este o

cerere în evicțiune, este, așadar, greșită.

Potrivit celor

anterior arătate, cererea în constatarea nulității actului de adjudecare nu

este o cerere în evicțiune, motiv pentru care, în mod legal, instanța de apel a

reținut că nu sunt incidente, în cauză, dispozițiile art. 520 C. proc. civ.;

altfel spus, acțiunii în nulitate deduse judecății nu îi este aplicabil

termenul special de prescripție prevăzut de aceste dispoziții legale, ea urmând

regula de drept comun, conform căreia acțiunea în nulitate absolută este

imprescriptibilă extinctiv, adică poate fi intentată oricând, indiferent de

timpul scurs de la data încheierii actului.

privind pronunțarea hotărârii atacate cu nesocotirea excepțiilor de la

principiile de drept resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis și quod

nullum est, nullum producit effectum este, de asemenea, nefondat, nefiind

întrunite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel, recurenta

susține că actul de adjudecare în litigiu nu putea fi anulat, întrucât, în

speță, ar opera o excepție de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur

jus accipientis (principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării

actului inițial), și anume cazul care rezultă din art. 34 pct. 1 și art. 36 din

Legea nr. 7/1996, republicată, adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea

în cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credință și printr-un

act juridic cu titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de

la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real

imobiliar respectiv în cartea funciară.

Într-adevăr, cazul

invocat de recurentă este recunoscut de doctrină și jurisprudență ca o excepție

de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, care impune

menținerea actului juridic subsecvent și a dreptului dobândit de terț în

temeiul acestuia, sub condiția ca actul să fie cu titlu oneros și să privească

un imobil, iar subdobânditorul să fie de bună-credință, or această din urmă

condiție nu este îndeplinită în speță.

Ca situație de fapt,

stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., instanțele de fond au reținut că la data

întocmirii actului de adjudecare ce se cere a fi anulat, și anume la data de 30

martie 2005, era notată în cartea funciară și în curs de judecată acțiunea

civilă din Dosarul nr. 4562/2003 al Tribunalului Caraș-Severin. Această acțiune

a fost formulată de reclamantele din prezenta cauză și a avut ca obiect

constatarea nulității absolute a două contracte de vânzare-cumpărare succesive

privind imobilul în litigiu, respectiv contractul încheiat la 19 noiembrie 1992

între SC T.S. SA Reșița, în calitate de vânzător și SC M.R.G.E. SRL, în

calitate de cumpărător și contractul din 22 ianuarie 2003, încheiat între SC M.R.G.E.

SRL, în calitate de vânzătoare și SC M.C. SRL, în calitate de cumpărătoare; ea

a fost soluționată în sensul admiterii și constatării nulității absolute a

ambelor contracte de vânzare - cumpărare atacate, prin decizia civilă nr. 1563

din 29 iunie 2005 a Curții de Apel Timișoara, rămasă irevocabilă prin decizia Î.C.C.J.

nr. 5454 din 02 iunie 2006 (în ce privește anularea primului contract),

respectiv prin decizia civilă nr. 111/ A din 26 februarie 2007 a Curții de Apel

Timișoara, rămasă irevocabilă prin decizia Î.C.C.J. nr. 7628 din 12 noiembrie 2007

(în ce privește anularea celui de-al doilea contract).

Or, cât timp actul de

adjudecare în baza căruia recurenta a dobândit imobilul în litigiu a fost

încheiat la o dată la care era în curs de judecată acțiunea în anularea

titlului de proprietate al debitoarei sale, SC M.C. SRL, iar această acțiune

era notată în cartea funciară, recurenta nu se situează în poziția de

subdobânditor de bună-credință, spre a putea pretinde exceptarea de la nulitate

a acestui act.

Este adevărat că la

data adjudecării imobilului litigios în procedura executării silite, debitoarea

recurentei, SC M.C. SRL, avea înscris dreptul de proprietate în cartea funciară

și că această operațiune are efecte de opozabilitate a dreptului respectiv față

de terți, ceea ce nu înseamnă, însă, că recurenta adjudecatară a dobândit cu

bună-credință dreptul de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care,

la data adjudecării, figura notată în cartea funciară și acțiunea în nulitatea

titlului de proprietate al debitoarei sale.

Această mențiune din

cartea funciară era de natură să trezească oricărei persoane care intenționa să

dobândească de la proprietarul înscris, indiferent sub ce formă - fie cu

consimțământul acestuia, prin contract de vânzare - cumpărare, fie forțat,

independent de consimțământul lui, prin act de adjudecare încheiat în procedura

executării silite, - un puternic dubiu în ce privește valabilitatea titlului de

proprietate al acestuia, dubiu care alterează buna-credință.

Este și cazul recurentei,

care deși cunoștea că titlul de proprietate al debitoarei sale era atacat în

instanță, față de notarea litigiului în cartea funciară, și-a asumat riscul de

a dobândi, în procedura executării silite, de la o persoană al cărei drept de

proprietate era discutabil, cel puțin până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a acțiunii în nulitatea titlului acesteia. Ca atare, buna - credință

a recurentei, în favoarea căreia s-a adjudecat imobilul litigios în cotă de

45/100, nu poate fi reținută, cu consecința că nu poate fi înlăturat de la

aplicare principiul resolutio jure dantis, resolvitur jus accipientis.

În absența

bunei-credințe, cu atât mai mult nu este aplicabil, în speță, nici principiul

error communis facit jus, principiu care presupune, pentru înlăturarea

nulității actului, eroarea comună și invincibilă în care s-ar fi aflat

dobânditorul la data perfectării actului.

Principiul error

communis facit jus, denumit și principiul validității aparenței în drept,

constituie o excepție de la regula quod nullum est, nullum producit efectum

(ceea ce este nul nu produce niciun efect), în cazul incidenței sale fiind

înlăturate nu numai efectele nulității, ci însăși sancțiunea respectivă.

Aplicarea principiului presupune însă, pe lângă buna-credință perfectă, lipsită

de orice culpă, a dobânditorului, ca acesta să probeze că s-a aflat într-o

eroare comună și invincibilă asupra calității de proprietar a celui care i-a

transmis dreptul. Cu alte cuvinte, el trebuie să demonstreze că nici o altă

persoană în locul său, cu toate diligențele depuse, nu ar fi putut cunoaște că,

din anumite motive (în speță, existența acțiunii în nulitatea titlului de

proprietate al înstrăinătorului), bunul respectiv nu putea să fie înstrăinat la

data perfectării actului.

Or, recurenta, care a

invocat aplicarea principiului enunțat, nu a putut demonstra de ce ea, ca

subdobânditoare cu titlu oneros, s-ar fi aflat într-o situație de eroare comună

și invincibilă în ceea ce privește calitatea de proprietar a celui care i-a

transmis imobilul. Referirea sa la procedura legală specială în care a dobândit

imobilul litigios (urmărire silită imobiliară asupra bunurilor debitorului),

făcută cu ocazia evocării condiției erorii comune și invincibile, nu poate

constitui o justificare a acestei condiții, întrucât simpla dobândire a bunului

într-o procedură specială nu absolvă pe dobânditor să verifice calitatea de

proprietar a înstrăinătorului, iar recurenta a fost avizată, anterior

adjudecării, asupra caracterului incert al dreptului înstrăinătorului, prin notarea

în cartea funciară a acțiunii în nulitatea titlului acestuia, ceea ce exclude

buna sa credință și, cu atât mai mult, eroarea comună și invincibilă, la

momentul perfectării actului de adjudecare.

Având în vedere

considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul pârâtei SC U.H. SA

este nefondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

Recursul declarat de

pârâta SC L.R. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:

instanței de apel, pe de o parte, că a considerat greșit ca fiind inaplicabile,

în speță, dispozițiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte,

că a calificat greșit actul de adjudecare atacat ca fiind o convenție, cu

consecința analizării valabilității lui prin raportare la dispozițiile Codului

civil care reglementează condițiile esențiale pentru validitatea unei

convenții.

a) În ceea ce

privește chestiunea aplicabilității, în speță, a termenului special de

prescripție prevăzut de art. 520 alin. (1) C. proc. civ., este de observat că

aceasta a făcut obiect de critică și în recursul pârâtei SC U.H. SA, unde s-a

stabilit că dispozițiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ., care vizează

exclusiv cererile de evicțiune privind un imobil adjudecat, nu sunt incidente

cererii în nulitate deduse judecății, întrucât aceasta nu este o cerere în

evicțiune. În consecință, pentru argumentele dezvoltate pe larg la pct. 1.c)

din analiza recursului pârâtei SC U.H. SA, care nu se mai impun a fi reluate,

critica în discuție, formulată și de către recurenta-pârâtă SC L.R. SRL, va fi

înlăturată, ca nefondată.

b) Nici critica

privind greșita calificare a actului de adjudecare ce s-a cerut a fi anulat în

prezenta cauză nu este fondată.

Contrar susținerilor

recurentei, actul de adjudecare, întocmit de către executorul judecătoresc în

procedura urmăririi silite imobiliare, nu este un act de jurisdicție, ci actul

autentic prin care se confirmă efectuarea unei vânzări - cumpărări forțate.

Deși vânzarea - cumpărarea forțată, prin licitație, prezintă unele

particularități cât privește caracterul ei sinalagmatic, comutativ și

consensual, aceasta nu înseamnă că ea s-ar înfățișa ca altă operațiune juridică

decât vânzare-cumpărare, debitorul urmărit silit fiind considerat ca vânzător,

iar adjudecatarul ca și cumpărător. Argumente în acest sens sunt următoarele:

actul de adjudecare este titlu de proprietate și, ca asemenea titlu, el poate

fi înscris în cartea funciară - art. 516 pct. 8 C. proc. civ.; procedura

deschisă după expirarea celor 15 zile de la primirea somației este o „procedură

de vânzare” - art. 500 alin. (1) C. proc. civ.; publicația „de vânzare”

întocmită de executorul judecătoresc cuprinde, printre altele, „invitația către

toți cei care vor să cumpere imobilul să se prezinte la termenul de vânzare” - art.

504 pct. 11 C. proc. civ.; executorul oferă „spre vânzare imobilul” - art. 509 alin.

(2) C. proc. civ.; prin actul de adjudecare se strămută proprietatea

imobilului, în schimbul prețului - art. 518 alin. (1) C. proc. civ.; dacă

adjudecatarul - cumpărătorul - este evins, el îl poate acționa pe debitorul

urmărit pentru a fi despăgubit - art. 522 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, actul

juridic atacat în prezenta cauză materializează o vânzare-cumpărare forțată,

prin licitație, care nu este o altă operațiune juridică decât vânzare - cumpărare.

Negotium juris, ca operațiune juridică, el semnifică așadar vânzare-cumpărare

și, prin urmare, în mod corect instanțele de fond au analizat valabilitatea lui

prin raportare la dispozițiile art. 948 C. civ., care reglementează condițiile

de vali