ÎCCJ, Decizia nr. 464/2011

Ședința publică de la 28 noiembrie 2011 Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 681 din 20 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 420/1/2010 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul H.G. împotriva rezoluției nr. 39/P/2008 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin rezoluția nr. 39/P/2008 din 18 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de B.C. – procuror în cadrul D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Vaslui, Scms. C.G., insp. pr. R.B. și insp. pr. M.F. din cadrul Serviciului de combatere a criminalității organizate Vaslui, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 246, art. 249, art. 192, art. 195 și art. 268 C. pen. Împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale a formulat plângere H.G., pe care a adresat-o Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, apreciind că plângerea a fost greșit îndreptată, prin sentința nr.170 din 16 aprilie 2009, a dispus, în baza art. 278 1 alin. (13) C. proc. pen., trimiterea plângerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, spre competentă soluționare.

Prin rezoluția nr. 16608/3641/11/2/2009 din 30 iulie 2009, procurorul șef al Secției de urmărire penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus infirmarea rezoluției nr. 39/P/2008 din 18 februarie 2008, deoarece procurorul a omis să se pronunțe și cu privire la făptuitorul G.B. Astfel, dosarul nr. 39/P/2008, după completarea cercetărilor, a fost soluționat prin rezoluția nr. 39/P/2009 din 2 noiembrie 2009, prin care, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 249 C. pen., art. 192 C. pen. art. 195 C. pen. și art. 268 C. pen., față de B.C., C.D., R.B., M.F.

și G.B. În motivarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale s-a reținut că la efectuarea percheziției, care a fost autorizată de către instanța de judecată, în ce privește imobilul situat în municipiul Vaslui, au participat, ca reprezentanți ai societății comerciale I.M.R., F.L. (asistent manager), E.R. (consilier juridic) și V.C. (avocat), care au semnat procesul-verbal de percheziție și care, la momentul efectuării acesteia, nu au precizat lucrătorilor de poliție că în același imobil se află și sediul societății M.T.; procurorul a stabilit că ofițerii de poliție nu au avut cunoștință despre acest fapt și că, de altfel, chiar în cazul în care în același spațiu și-ar avea sediul mai multe societăți, aceasta nu ar conduce la imposibilitatea efectuării percheziției, situația fiind similară cazului în care mai multe persoane fizice au domiciliul în aceeași locuință, în ambele situații percheziția domiciliară putându-se efectua fără vreun impediment.

De asemenea, procurorul a mai stabilit că, în perioada 25 septembrie - 19 octombrie 2007, bunurile ridicare cu ocazia percheziției au fost desigilate, inventariate și consemnate în cuprinsul unor procese-verbale, la aceste activități fiind prezenți și reprezentanții societății I.M.R. (D.C., C.L.M.A și H.G.), o parte din bunurile ridicate fiind restituite acestora, cu respectarea dispozițiilor art. 109 alin. (4) C. proc. pen. În cuprinsul aceleiași rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, s-a arătat că sunt neîntemeiate susținerile persoanei vătămate, cum că făptuitorii ar fi verificat conținutul sistemelor informatice ridicate în timpul percheziției, fără respectarea dispozițiilor legale, deoarece, prin încheierea nr. 18 din 2 octombrie 2007, Tribunalul Vaslui a autorizat efectuarea unei percheziții informatice.

Nemulțumit de modul de soluționare al plângerii sale, s-a adresat în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. instanței de judecată, reiterând motivele din plângerea inițială și cea ulterioară, adresată ierarhic în sistemul Ministerului Public. Plângerea a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 681 din 20 aprilie 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că petentul nu a învederat elemente noi, neavute în vedere de către procurorul care a soluționat cauza, și care să ducă la concluzia existenței faptelor sesizate.

De asemenea, s-a mai reținut că, petentul, anterior, a mai formulat o plângere cu conținut identic împotriva acelorași făptuitori, pentru săvârșirea acelorași infracțiuni, care a făcut obiectul dosarului nr. 297/P/2008 al Secției de urmărire penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; având în vedere că petentul nu a învederat ulterior soluției elemente noi, neavute în vedere de procurorul care a pronunțat, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale și nici de cel care a respins plângerea împotriva acestei soluții, prima instanță a constatat legalitatea și temeinicia acestora. Împotriva acestei sentințe, petentul H.G. a declarat recurs, solicitând, potrivit motivelor de recurs depuse la dosar (filele 2 - 4), admiterea recursului, casarea sentinței recurate, desființarea rezoluției nr.39 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și începerea urmăririi penale împotriva intimaților.

Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat. Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 249, art. 192, art. 195 și art. 268 C. pen.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că nu se poate reține existența infracțiunilor semnalate de petent, deoarece nu s-a făcut dovada intenției vătămării intereselor legitime ale petentului, iar eventuala îndreptare a actelor și măsurilor dispuse împotriva sa în dosarul nr. 23/D/P/2007 nu se poate realiza decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege și nu prin formularea unei plângeri penale împotriva organelor de urmărire penală, deoarece ar însemna să se procedeze la reanalizarea și reinterpretarea actelor de urmărire penală și a dovezilor din dosarul nr. 23/D/P/2007, ceea ce nu este permis potrivit legii, deoarece ar echivala cu imixtiunea în activitatea altui magistrat, cu eludarea căilor de atac prevăzute de lege și cu declanșarea controlului judiciar, pe alte căi decât cele prevăzute de legea procesual penală.

Înalta Curte mai reține că petentul a mai formulat anterior o plângere cu conținut identic, împotriva acelorași făptuitori pentru săvârșirea acelorași infracțiuni, plângere soluționată prin rezoluția nr. 297/P/2008 din 9 aprilie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în baza art. 10 lit. a) C. pen., plângere respinsă de procurorul ierarhic superior și, ulterior, respinsă, ca nefondată, prin sentința nr. 655 din 30 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Având în vedere că petentul nu a învederat ulterior acestei soluții elemente noi, neavute în vedere de procurorul care a pronunțat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale și nici de cel care a respins plângerea împotriva acestei soluții, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul H.G.

împotriva rezoluției nr. 39/P/2008 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică. Criticile recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au dovedit aspecte noi, de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanțe. În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluției nr. 39/P/2008 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, este legală și temeinică.

Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul H.G. împotriva sentinței primei instanțe. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul H.G. împotriva sentinței nr. 681 din 20 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 420/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2011.