ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 967/2012

Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 401/com din 23 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Alba, secția comercială și de contencios administrativ, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea comercială privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de drept litigios de creanță încheiat la 1 aprilie 2008 și a contractului de cesiune de creanță subsecvent acestuia , încheiat la 1 aprilie 2009, acțiune formulată de SC E. SA în contradictoriu cu pârâtele SC T.E. SA, Cabinetul de avocat V.B.O. și SC R.B.S. SRL.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că prin acțiunea comercială ce a format obiectul dosarului nr. 27796/3/2007 reclamanta SC T.E. SA, a solicitat obligarea pârâtei SC E. SA la plata sumei de 57.287.258,42 lei reprezentând preț energie electrică și 31.964.422,69 lei penalități de întârziere. Societatea reclamantă a fost reprezentată în această cauză de B.O.V. în calitate de avocat care, pe parcursul soluționării cauzei a încheiat cu aceasta contractul de ,,cesiune de drept litigios de creanță” la data de 1 aprilie 2008. În ședința publică din data de 16 februarie 2009, s-a depus o cerere de legitimare procesuală activă a Cabinetului de Avocat V.B.O., întemeiată pe contractul de cesiune menționat anterior.

Fiind dovedită realizarea contractului de cesiune care a fost și notificat pârâtei SC E. SA instanța, în cauza respectivă, a recunoscut calitatea procesuală activă a Cabinetului de Avocat V.B.O. și a obligat pârâta la plata sumei de 4.425.096 lei cu titlu de preț și 26.218.425,06 lei cu titlu de penalități către acesta.

La data de 1 aprilie 2009 Cabinetul de Avocat V.B.O. a cesionat creanța în valoare de 31.557.229,06 lei în favoarea SC R.B.S. SRL care așa cum reține instanța a fost achitată benevol în contul pe care Cabinetul de Avocat V.B.O. îl avea deschis la R.E.B.

Analizându-se incidența dispozițiilor art. 1309 ce au fost invocate cu privire la interdicția judecătorilor, procurorilor dar și a avocaților care își exercită funcția sau profesia în circumscripția curții de apel competente să se pronunțe asupra drepturilor litigioase respective, instanța de fond a constatat că nu ne aflăm în prezența unui contract de cesiune de drept litigios și prin urmare nici a aplicării sancțiunii nulității absolute prevăzute de textul mai sus indicat.

Astfel, deși la art. 1 din contract se stipulează că obiectul acestuia îl reprezintă transmiterea de către cedent către cesionar a dreptului litigios de creanță în valoare de 89.251.681,11 lei față de debitoarea SC E. SA, pretenții ce formează obiectul dosarului nr. 27796/3/2007, clauzele ulterioare infirmă această calificare juridică de contract de cesiune dată respectivei convenții.

În art. 2 din contract se prevede că prețul cesiunii va fi plătit pe măsura recuperării lui, iar cesionarul nu va avea nicio obligație de plată pentru sumele nerecuperate. Totodată, s-a convenit că, în cazul în care prin sentința definitivă se va stabili o altă valoare a creanței decât cea prevăzută în prezentul contract, cesionarul va plăti cedentului acea creanță.

Or, în cazul unui contract de cesiune de drept litigios în materie comercială, prețul cesiunii este întotdeauna mai mic decât creanța cedată, cesionarul speculând tocmai obținerea unei creanțe mai mari decât prețul plătit cedentului întrucât prevederile art. 45 C. com., interzic debitorului exercitarea retractului litigios în condițiile stabilite de codul civil.

S-a mai reținut că potrivit art. 977 C. civ., calificarea juridică a unui contract trebuie să aibă în vedere nu cuvintele folosite de părți, ci conținutul real al voinței lor, iar conform art. 982 C. civ. ,,toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg”.

Cele mai sus arătate relevă faptul că actul juridic a cărei nulitate se invocă nu este un contract de cesiune de drept litigios ci, eventual, un contract de mandat fără reprezentare, iar definitorie este clauza stipulată de părți în cuprinsul contractului, conform căreia cesionarul este obligat să vireze toate sumele recuperate într-un cont special deschis de ambele părți, din care nu se poate atrage nici o sumă fără acordul acestora. De asemenea, cesionarul avea obligația să facă toate demersurile legale necesare în vederea recuperării dreptului litigios de creanță și să informeze lunar cedentul cu privire la aceste demersuri.

Obligațiile stabilite prin contract în sarcina cesionarului nu sunt specifice unei veritabile cesiune deoarece cedentul nu are nicio legătură cu sumele recuperate de cesionar de la debitor și nu are dreptul să dispună de acestea și nici un interes ca cesionarul să depună toate diligențele pentru recuperarea creanței, singurul interesat în acest sens fiind cesionarul.

S-a reținut astfel că, deși în aparență dreptul litigios ar aparține cesionarului, în realitate toate demersurile pe care acesta trebuia să le întreprindă erau în interesul cedentei SC T.E. SA, scopul urmărit prin contract fiind acela ca cesionarul în nume propriu, dar în interesul cedentei să întreprindă demersurile necesare pentru recuperarea creanței de la debitoarea SC E. SA.

În consecință, contractul denumit de părți contract de cesiune de drept litigios de creanță, nu reprezintă în realitate o cesiune de drepturi litigioase, astfel încât nu-i este aplicabilă interdicția prevăzută de art. 1309 C. civ. și nici sancțiunea nulității absolute ca urmare a încălcării acestei interdicții.

În ce privește petitul doi al acțiunii prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului subsecvent, respectiv al cesiunii de creanță încheiat la data de 1 aprilie 2009 între Cabinet de avocat V.B. și SC R.B.S. SRL, s-a reținut că acest act juridic nu are ca obiect un drept litigios de creanță, ci o creanță certă, lichidă și exigibilă stabilită prin sentința comercială nr. 5079/2009.

Fiind o convenție subsecventă hotărârii judecătorești menționate anterior, care constituie titlu executoriu, ea însăși este executorie de drept.

Prin urmare, acestui act juridic subsecvent nu-i sunt aplicabile interdicțiile prevăzute de art. 1309 C. civ. și nici sancțiunea nulității absolute astfel cum s-a solicitat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC E. SA solicitând schimbarea sentinței în sensul constatării nulității absolute a contractelor de cesiune de drept litigios din 1 aprilie 2008 și 1 aprilie 2009, ca fiind încheiate cu încălcarea prevederilor art. 1309 C. civ.

Prin decizia comercială nr. 17 din 18 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, s-a admis apelul declarat de SC E. SA, a fost schimbată sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantei și constatarea nulității contractului de cesiune de drept litigios din 1 aprilie 2008, încheiat între SC T.E. SA București și Cabinet avocat V.B.O.

S-a respins acțiunea reclamantei pentru constatarea nulității absolute a contractului încheiat la 1 aprilie 2009 între Cabinet de avocat V.B.O. și SC R.B.S. SRL.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că greșit instanța de fond a calificat contractul de cesiune din 1 aprilie 2008 ca fiind un contract de mandat fără reprezentare, deoarece prețul cesiunii este întotdeauna mai mic decât creanța cedată în materie comercială. Prețul poate fi mai mic sau mai mare decât valoarea nominală a creanței ce face obiectul litigiului. O creanță este purtătoare de dobânzi încă de la data scadenței conform art. 43 C. com., astfel că, o asemenea creanță poate deveni profitabilă chiar dacă este cumpărată la o valoare mai mare decât cea nominală. Mai mult, creanțele comerciale au un caracter speculativ, care nu este specific creanțelor necomerciale.

S-a reținut că, actele de la dosar dovedesc că inițial s-au stabilit criteriile de determinare a prețului, ulterior, prin convenția încheiată la 19 august 2009 între pârâta SC T.E. SA și Cabinet de avocat V.B.O. s-a stabilit că obligațiile asumate de părți au fost executate. La data încheierii acestei convenții, în contul comun deschis de aceștia, se făcuseră plăți de către reclamantă în sumă de 31.939.299,06 lei.

Prin urmare, chiar dacă inițial cei doi pârâți au stabilit o limită maximă a prețului și criteriile de limitare ale acestuia, prin convenția din 19 august 2009 s-a convenit asupra prețului ca fiind de 31.939.229,06 lei.

Cât privește mandatul de reprezentare, cum a fost calificat de către instanța de fond contractul din 1 aprilie 2008, pârâta SC T.E. SA nu a susținut nici un moment în instanță acest lucru ci, dimpotrivă, a susținut că a încheiat cu pârâtul Cabinet de avocat V.B.O. un contract de cesiune de drept litigios.

Mai mult, din corespondența purtată între reclamanta SC E. SA și pârâta SC T.E. SA aceasta din urmă nu contestă existența unor cauze de nulitate ale contractului de cesiune, dar arată că nu poate promova o acțiune în anularea acestui contract, invocându-și propria turpitudine.

S-a reținut astfel că, contractul din 1 aprilie 2008 are toate elementele și a produs efectele specifice unui contract de vânzare de drept litigios fiindu-i aplicabile prevederile art. 1391-1401 și art. 1403 C. civ. și nu ale retractului litigios.

Instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 1309 și a interdicțiilor prevăzute de acest text, pârâtul Cabinetul de avocat V.B.O. la data încheierii contractului de cesiune de drept litigios la 1 aprilie 2008, era avocat în Baroul București iar acel drept era supus judecății Tribunalului București, ceea ce atrage sancțiunea prevăzute de același temei legal, respectiv nulitatea absolută a contractului de cesiune.

Instanța a reținut că reclamanta SC E. SA a dovedit un interes actual în promovarea acțiunii, prin aceea că ar fi evitată posibilitatea unei executări silite pornite împotriva sa și ar putea chiar solicita o reevaluare a valabilității plăților făcute în contul creanței cesionate.

În ce privește contractul de cesiune de creanță de drept litigios din 1 aprilie 2009 intervenit între Cabinet de avocat V.B.O. în calitate de cedent și SC R.B.S. SRL în calitate de cesionar, s-a reținut că nu intră sub incidența dispozițiilor art. 1309 C. civ., deoarece interdicțiile prevăzute de acest text, în raport de calitatea persoanelor, se aplică numai cesionarului, iar nu și cedentului care într-adevăr are calitatea de avocat.

În acest contract calitatea de cesionar o are o persoană juridică ce îmbracă forma unei societăți cu răspundere limitată, respectiv, SC R.B.S. SRL, iar interdicția prevăzută de art. 1309 C. civ. vizează doar anumite persoane fizice enumerate limitativ în considerarea calității lor speciale, în sistemul judiciar în competența căruia revine soluționarea fondului dreptului litigios.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanta SC E. SA și pârâtul Cabinetul de avocat V.B.O., criticând-o ca fiind nelegală.

În recursul reclamantei se susține că în plan procedural au fost încălcate dispozițiile art. 126 C. proc. civ. prin stabilirea parțial inexactă a limitelor judecății atunci când instanța s-a rezumat la constatarea nulității actului principal dar nu a sancționat în același mod consecințele acestuia, respectiv a constatării nulității și a actului subsecvent.

În planul dreptului material, interpretarea dată dispozițiilor art. 1309 C. civ., este contrară specificului acestuia care, în speță se referă la incapacitatea specială a avocaților de a dobândi creanțe litigioase, iar aceasta nu ar opera decât în situația în care este vorba de avocat ca persoană fizică și calitatea de cesionar, iar nu și atunci când avocatul acționează prin mijlocirea unei societăți comerciale unde este singur asociat.

Motivele arătate sunt circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pârâtul Cabinetul de avocat V.B.O. critică sentința susținând motivarea contradictorie a deciziei recurate, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. constând în aceea că instanța de apel, printr-o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, a schimbat natura dar și înțelesul acestuia.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate în cele două recursuri, constată următoarele:

Recursul recurentului pârât urmează să fie anulat ca netimbrat.

Astfel, acesta a fost citat cu mențiunea timbrării recursului cu suma de 448.313,91 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 146/1997.

La termenul din 23 septembrie 2011, recurentul pârât a formulat cerere de reexaminare a modului de calcul al taxei de timbru stabilite, sens în care a fost acordat un nou termen.

Prin încheierea din 30 noiembrie 2011, s-a respins cererea de reexaminare formulată de pârât cu privire la calculul cuantumului taxei de timbru.

Având în vedere că recurenta-pârâtă prin apărător a învederat că nu va timbra, urmează să se aplice sancțiunea anulării recursului pârâtului conform art. 20 pct. 3 din Legea nr. 146/1997.

Recursul reclamantei SC E. SA este fondat:

Într-adevăr, instanța de apel a reținut că reclamanta și-a limitat critica în ce privește petitul doi al acțiunii în invocarea dispozițiilor art. 1309 C. civ. și cu privire la contractul de cesiune încheiat la 1 aprilie 2009 între pârâtele Cabinetul de avocat V.B.O. și SC R.B.S. SRL, fără a observa că prin acțiunea în anulare, reclamanta invocase regula conform căreia

resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis

, respectiv ,,măsura în care s-a anulat dreptul celui ce dă se anulează și dreptul celui ce dobândește”.

Împrejurarea că instanța fondului a respins acțiunea în anulare în întregul ei nu însemna nicidecum că limita instanței de apel, care a constatat nulitatea actului principal, să nu verifice legalitatea actului subsecvent celui anulat și a respectării regulii mai sus arătate astfel că nu se justifică limitele în care s-a situat, instanța de apel, acelea ale verificării numai a incidenței dispozițiilor art. 1309 C. civ.

Prin urmare, decizia recurată este nelegală sub aspectul modului de soluționare a cererii privind anularea actului subsecvent, al contractului de concesiune din 1 aprilie 2009.

Atâta timp cât actul principal, din 1 aprilie 2008 ce consta în cesiunea de drept litigios între SC T.E. SA și Cabinetul de avocat V.B.O. a fost constatat nul întrucât s-a încălcat regula potrivit cu care, anularea actului prim conduce la anularea celor ce derivă ca acte ulterioare, cu atât mai mult cu cât este evidentă legătura lor juridică, mai ales pe planul efectelor produse.

Referitor la critica de drept material cu referire la interpretarea interdicției prevăzută de dispozițiile art. 1309 C. civ. în sensul că ,,judecătorii, supleanții, membrii ministerului public și avocații nu pot fi cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competența curții de apel în a cărei circumscripție își exercită funcțiile, sub pedeapsa de nulitate, speze și daune interese”, Înalta Curte constată că contractul de cesiune de creață de drept litigios intervenit între Cabinetul de avocat V.B.O. în calitate de cedent și SC R.B.S. SRL în calitate de cesionar, încalcă interdicția prevăzută de art. 1309 C. civ. atâta vreme cât cesionarul, deși persoană juridică, avea la data cesiunii ca asociat unic un avocat.

Spiritul normei ce fixează la art. 1309 incapacitatea specială printre alții și a avocaților de a dobândi creanțe litigioase este aplicabil în situația în care aceștia acționează prin mijlocirea unei societăți comerciale unde este unic asociat cum este în speță, întrucât nu este admisibilă eludarea interdicției din lege prin mijlocirea unei societăți comerciale constituită în acest scop. Din actele aflate la dosar apare evident acest lucru atâta vreme cât societatea s-a constituit cu aproximativ o lună înaintea încheierii contractului de cesiune din 1 aprilie 2009. Convenția dintre cedent și cesionar cu privire la această cesiune este demonstrată și de faptul că în aceeași zi a încheierii contractului , cedentul a solicitat executarea sentinței Tribunalului București, iar ulterior același cedent V.B.O., acordă asistență juridică și reprezintă societatea R.B.S. SRL.

Este de domeniul evidenței că s-a urmărit prin constituirea acestei societăți comerciale, având ca unic asociat un avocat, ridicarea interdicției prevăzută de art. 1309 C. proc. civ. și prin aceasta eludarea legii cu bună-știință.

Având în vedere considerentele ce preced, urmează să fie anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâtul Cabinetul avocat V.B.O. și, în baza art. 312 pct. 2 C. proc. civ. să fie admis recursul declarat de SC E. SA București, să se modifice decizia recurată în parte, în sensul anulării și a contractului de cesiune de creanță de drept litigios din 1 aprilie 2009.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâtele SC T.E. SA, Cabinetul de avocat V.B.O. și SC R.B.S. SRL vor fi obligate la plata sumei de 159.846,64 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea SC E. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarate de reclamanta SC E. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 17 din 18 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, modifică în parte decizia recurată, schimbă în tot sentința comercială nr. 401/COM din 23 iunie 2010 a Tribunalului Alba, secția comercială contencios administrativ și fiscal, constată nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță încheiat la 1 aprilie 2009 între pârâții Cabinetul de Avocatură V.B.O. și SC R.B.S. S SRL BUCUREȘTI.

Menține restul dispozițiilor deciziei. Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta CABINET AVOCAT V.B.O. împotriva deciziei comerciale nr. 17 din 18 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială.

Obligă pârâtele CABINET AVOCAT V.B.O., SC R.B.S. S SRL BUCUREȘTI și SC T.E. SA BUCUREȘTI la plata sumei de 159.846,64 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea SC E. SA BUCUREȘTI.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 februarie 2012.