ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5846/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5846/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul

Judecătoriei Ploiești, sub nr. 7304/281/2009, reclamanta I.C. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și

Municipiul Ploiești, prin Primar, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se

dispună obligarea pârâților să îi lase, în deplină proprietate și netulburată

folosință, terenul în suprafață de 2.039 mp, situat în Ploiești, str. M.B. nr.

X, județul Prahova.

La data de 7 iulie

2009, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că, față de concluziile

raportului de expertiză topografică conform cărora terenul în cauză nu este

liber, solicită acordarea de despăgubiri în cuantum de 1.463.090 RON.

Prin Sentința civilă

nr. 1823 din 18 februarie 2010, s-a admis excepția de necompetență materială a

acestei instanțe și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Prahova, raportat la valoarea obiectului cererii și la

dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. În urma declinării, cauza a

fost înregistrată sub nr. 1709/105/2010 pe rolul Tribunalului Prahova.

Pe parcursul

procesului, reclamanta și-a precizat temeiul de drept al cererii, indicând în

acest sens dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Pârâtul Municipiul

Ploiești, prin Primar, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în raport

de existența legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 532 din 25 martie 2011, Tribunalul Prahova, secția civilă a admis excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Municipiul Ploiești și a respins

acțiunea precizată, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, judecătorul fondului a stabilit că, la data sesizării instanței, era în

vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială, care exclude utilizarea acțiunii

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, lege generală în materie de expropriere.

Art. 11 din Legea nr.

10/2001 este aplicabil în materia tuturor exproprierilor.

Legea nr. 10/2001

impune o procedură prealabilă obligatorie, pe care reclamanta nu a urmat-o,

situație în care aceasta nu poate solicita instanței restituirea terenului în

baza Legii nr. 33/1994.

În acest sens a

reținut incidența deciziei în interesul legii nr. 53/2007 și a art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998.

Împotriva sentinței

sus-menționate a declarat apel reclamanta I.C., iar, prin Decizia civilă nr.

176 din 7 noiembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins,

ca nefondat, apelul declarat în cauză.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut caracterul obligatoriu al deciziei în interesul legii

enunțată mai sus, potrivit art. 329 C. proc. civ., precum și faptul că aceasta

nu încalcă dreptul de acces la justiție reglementat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene, cerința liberului acces la justiție nu trebuie

doar prevăzută de legislația internă, ci să aibă și aplicabilitate practică,

or, în cauză, legiuitorul român a asigurat în mod efectiv exercitarea acestui

drept, stabilind în sarcina tribunalului, prin art. 26 alin. (3) coroborat cu

art. 11 din Legea nr. 10/2001, obligația de a soluționa contestațiile formulate

de persoane ale căror imobile au fost expropriate de către statul român, în

perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În acest sens, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în hotărârea pronunțată în Cauza

Golden împotriva Regatului Unit, că dreptul de acces la tribunale nu este un

drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în

afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept, întrucât este un

drept pe care Convenția l-a recunoscut fără să-l definească, în sensul restrâns

al cuvântului.

Prin urmare, atâta

timp cât însăși Curtea Europeană recunoaște posibilitatea legiuitorilor

naționali, de a aduce limite acestui drept, datorită recunoașterii sale prin

Convenție, fără existența unei definiții stricte, instanța de apel a considerat

că, în cauză, nu se pot valida apărările formulate de apelantă, în sensul că

acțiunea sa ar fi admisibilă în raport de dispozițiile Convenției și ale

deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta I.C., criticând-o pentru următoarele

motive:

Instanțele au

interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecații, pronunțând o soluție

lipsită de temei legal și cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că

acțiunea introductivă a avut ca obiect revendicare și nu a fost motivată, în

drept, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001; indicarea dispozițiilor Legii nr.

33/1994, ca temei de drept, are caracter subsidiar față de cel al acțiunii în

revendicare.

Legea nr. 10/2001

este o lege de reparație al cărei efect nu constă în pierderea dreptului de

proprietate.

În plus, Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd că aplicarea acestei legi

se face cu respectarea art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care dispune că nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale.

Această convenție are prioritate față de legile interne.

Dispozițiile art. 21

din Constituție prevăd că procedura prealabilă nu este obligatorie, urmând a se

face aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care instituie accesul liber la justiție.

Sunt incidente și

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care

„bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

În cazul imobilelor

ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, legea veche, materializată în

dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., nu suportă inevitabil efectele

aplicării imediate a legii noi, consacrate de dispozițiile art. 15 din

Constituție și art. 1 C. civ. Drept urmare, accesul reclamantei la un proces

echitabil cu privire la imobilul revendicat ar putea fi exercitat și în

procedura acțiunii în revendicare, potrivit dreptului comun (art. 480 - 481 C.

civ.).

În speță, urmează a

se avea în vedere și decizia în interesul legii nr. 33/2008, care stabilește,

printre altele, că „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice”.

Legea specială

reprezintă un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanță, iar

procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 este într-o flagrantă

contradicție cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului, întrucât nu pot fi

aduse restricții exercițiului unui drept.

Recurenta reclamantă

a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a celor două hotărâri

atacate, iar, pe fond, admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata sumei

de 1.463.090 RON, despăgubiri pentru terenul în litigiu.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Intimații pârâți nu

au depus întâmpinare.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

În primul rând,

motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 din același cod nu este

incident, deoarece, prin criticile formulate, recurenta nu se referă la

interpretarea greșită a unui act juridic dedus judecății, în sens de convenție,

ci la interpretarea și aplicarea greșită a unor dispoziții legale, ceea ce

constituie motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9.

Din această

perspectivă, susținerile recurentei sunt neîntemeiate.

Astfel, nu se poate

reține că instanța de apel ar fi schimbat temeiul juridic al cererii de chemare

în judecată cu ocazia examinării motivelor de apel, verificând în mod corect

soluția primei instanțe prin raportare la decizia în interesul legii nr.

53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, decizie care

vizează imobilele expropriate în perioada regimului politic trecut.

În speță, terenul

pentru care reclamanta a formulat inițial acțiune în revendicare și, ulterior,

în despăgubiri, a fost expropriat în baza Decretelor nr. 401/1979 și nr.

287/1984, partea menționând, în precizarea de acțiune depusă la fila 33 din

dosarul de fond, aflat pe rolul Tribunalului Prahova, că, față de concluziile

raportului de expertiză, nu mai poate solicita restituirea în natură a

imobilului, ci doar echivalentul în RON, temeiul de drept privind revendicarea

nu mai poate subzista, instanța urmând să-i acorde despăgubiri în temeiul Legii

nr. 33/1994.

Prin urmare, față de

cererea precizatoare arătată mai sus și de modalitatea de preluare a

imobilului, prin expropriere, în mod corect, instanțele au verificat

admisibilitatea acțiunii din perspectiva raportului între legea generală în

materie de expropriere, Legea nr. 33/1994, și legea specială în materie de

imobile preluate abuziv, inclusiv a celor expropriate, Legea nr. 10/2001, având

în vedere și decizia în interesul legii nr. 53/2007, care rezolvă tocmai acest

raport în favoarea legii speciale.

Cum s-a arătat, chiar

partea a menționat în precizarea de acțiune că temeiul inițial al cererii de

chemare în judecată, respectiv, dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., nu mai

subzistă, deoarece imobilul nu mai poate fi restituit în natură.

Ca atare, nu se poate

considera că Legea nr. 33/1994 reprezintă un temei subsidiar al acțiunii și că

instanțele ar fi omis să verifice admisibilitatea cererii în despăgubiri prin

prisma celui inițial, și anume textele sus-menționate C. civ., care

reglementează acțiunea în revendicare de drept comun.

De asemenea,

instanțele nu au reținut, ca fundament juridic al acțiunii, Legea nr. 10/2001,

temei care nici nu a fost invocat de parte, ci, dimpotrivă, prin raportare la

această lege specială, au constatat inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe

legea generală, nr. 33/1994.

În concluzie, nu se

poate reține schimbarea temeiului juridic al acțiunii, astfel cum a fost

precizat de reclamantă în condițiile sus-arătate.

Pe de altă parte,

Legea nr. 10/2001 nu reprezintă, în sine, un mod de pierdere a dreptului de

proprietate pentru imobilele care cad sub incidența sa, deoarece dreptul

respectiv „s-a pierdut” în persoana fostului proprietar cu ocazia preluării

imobilului de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Cu

toate acestea, în ipoteza în care, pentru bunul pretins, persoana interesată

trebuie să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 și nu acționează în acest sens,

va pierde dreptul la obținerea în justiție a măsurilor reparatorii reglementate

de această lege, conform art. 22 alin. (5) din aceeași lege. Or, ceea ce

interesează în cele din urmă pentru fostul proprietar nu este dreptul de

proprietate ca atare, privit generic, ci posibilitatea valorificării

atributelor specifice acestui drept, care nu poate fi realizată în absența

demarării procedurii prevăzute de această lege.

În ceea ce privește

aplicarea prioritară a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului în raport de Legea nr. 10/2001, susținerile

reclamantei sunt întemeiate în baza art. 20 alin. (2) din Constituția României,

condiționat, însă, de existența neconcordanțelor între documentul european și

legea națională.

Reclamanta nu a

relevat, prin criticile formulate, niciun aspect de neconcordanță între cele

două legi.

În plus,

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în mai multe

rânduri că, „Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație

specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele

să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante

de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost

transferate înainte să ratifice Convenția (Kopecký contra Slovaciei, [MC] nr.

44.912/98, § 35). Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor

confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări

necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic

și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare

marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a

declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității

publice", cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet

lipsită de o bază rezonabilă (James și alții contra Marii Britanii, Hotărârea

din 21 februarie 1986, § 46)” - Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în

cauza Păduraru împotriva României.

Statul român și-a

propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada

regimului comunist, iar una dintre condițiile acordării unor astfel de măsuri a

fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită a le primi să formuleze

notificare în acest scop într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două

ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Recurenta nu au fost

în măsură să prezinte motivele pentru care acest termen sau alte cerințe

cuprinse în actul sus-menționat nu s-ar încadra în marja de apreciere

recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub

acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată

în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă

jurisprudența anterior citată.

A mai susținut

reclamanta încălcarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care, în capitolul 1 pct. 2 privind

„Principiile de soluționare a notificărilor”, prevăd obligativitatea

respectării reglementărilor referitoare la proprietate, cuprinse în Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și în

protocoalele adiționale la această convenție, ratificate de România prin Legea

nr. 30/1994, cu modificările ulterioare, precum și a soluțiilor

jurisprudențiale ale Curții Europene ale Drepturilor Omului, în mod deosebit a

exigențelor art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție.

Critica este

neîntemeiată.

Astfel, documentul

european asigură protecția dreptului de proprietate, în condițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional, în cazul „bunurilor” părții, noțiune care vizează

fie „bunurile actuale”, fie valorile patrimoniale, inclusiv creanțe, în

virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are, cel puțin, „o speranță

legitimă” de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate, în speță, de

dreptul la despăgubiri pentru imobilul expropriat și imposibil de restituit în

natură.

Reclamanta nu are „un

bun” actual, deoarece nu deține o hotărâre judecătorească definitivă care să

recunoască dreptul la despăgubiri în favoarea sa. De asemenea, interesul său de

a obține despăgubiri nu se circumscrie unei „valori patrimoniale” de protejat

din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece acest

interes nu are o bază suficientă în dreptul intern (Kopecky împotriva Slovaciei

[MC], nr. 44.912/98, § 47, 28 septembrie 2004).

Aceasta întrucât, în

absența depunerii unei notificări în condițiile legii speciale, dreptul

reclamantei la despăgubiri nu este recunoscut de lege.

În plus, dreptul la

despăgubiri pretins în condițiile dreptului comun după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 nu este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a

instanțelor, în sensul admiterii unor asemenea acțiuni. Dimpotrivă, astfel de

acțiuni au fost finalizate prin hotărâri irevocabile de respingere.

Prin urmare,

recurenta nu are o speranță legitimă de a-și vedea concretizat interesul său

patrimonial la despăgubiri în cadrul acțiunii de față și, ca atare, nu poate

beneficia de protecția conferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului dreptului de proprietate.

Speranța părții de a

i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu

poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza

Păduraru contra României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1

decembrie 2005).

În ceea ce privește

lipsa obligativității parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială,

susținerile reclamantei sunt neîntemeiate. După intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, obținerea despăgubirilor în temeiul dreptului comun, în cazul

imobilelor expropriate, nu mai este posibilă, deoarece actul normativ

menționat, ca lege specială, înlătură aplicarea Legii nr. 33/1994, potrivit

regulii „specialia generalibus derogant” - „legea specială derogă de la cea

generală”.

În acest sens, s-a

statuat și prin decizia în interesul legii nr. 53/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție - Secțiile Unite, care, chiar dacă se referă în mod expres

la imposibilitatea retrocedării imobilelor expropriate, în condițiile art. 35

din Legea nr. 33/1994, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru

identitate de rațiune, este pe deplin aplicabilă și în cazul acțiunii în

despăgubiri privind astfel de imobile.

Referitor la

caracterul facultativ al procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 conform art.

21 alin. (4) din Constituția României, critica este, de asemenea, nefondată,

deoarece textul de lege menționat se referă la jurisdicțiile speciale

administrative, iar nu la procedurile administrativ jurisdicționale, cum este

cazul celei reglementate în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în

regimul trecut.

De altfel, caracterul

obligatoriu al parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 rezultă

fără dubiu din conținutul dispozițiilor art. 22 alin. (5) din această lege,

anterior citat.

A mai invocat

recurenta posibilitatea formulării acțiunii în condițiile dreptului comun în

raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Textul de lege

sus-menționat prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat

fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în cazul

în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001

este tocmai o asemenea lege specială de reparație, care reglementează și

ipoteza măsurilor reparatorii, inclusiv prin echivalent, cuvenite foștilor

proprietari pentru imobile preluate de stat prin expropriere (art. 11 din

Lege), cum este și cazul imobilului în litigiu.

Ca atare, existând o

lege specială de reparație, a cărei procedură era obligatoriu de urmat pentru

obținerea măsurilor reparatorii, de către reclamantă, aceasta nu și poate

valorifica pretențiile referitoare la imobil pe calea dreptului comun.

În ceea ce privește

decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -

Secțiile Unite, invocată de reclamantă cu trimitere la aplicarea prioritară a

Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cazul conflictului dintre aceasta

și legea națională, nu se poate reține încălcarea acestei decizii în raport de

aspectul în discuție pentru considerentele deja redate.

A mai invocat

recurenta că Legea nr. 10/2001 reprezintă un obstacol în realizarea accesului

efectiv la o instanță, susținere, de asemenea, neîntemeiată, atât timp cât

actul normativ în discuție pune la dispoziție persoanei care se consideră

îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi și este nemulțumită

de soluția dată în procedura administrativă să formuleze contestație în

condițiile art. 26 alin. (3) din Lege, care se va rezolva de către secția

civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității

deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării,

deci, de o instanță de judecată.

În consecință,

criticile formulate de reclamantă sunt nefondate, decizia Curții de Apel, de

confirmare a soluției primei instanțe, de respingere a acțiunii ca

inadmisibilă, fiind pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a

dispozițiilor legale analizate în precedent.

Având în vedere aceste

considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite

cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același

cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta I.C. împotriva Deciziei nr. 176 din 7

noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM