ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5846/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Ploiești, sub nr. 7304/281/2009, reclamanta I.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul Ploiești, prin Primar, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților să îi lase, în deplină proprietate și netulburată folosință, terenul în suprafață de 2.039 mp, situat în Ploiești, str. M.B. nr. X, județul Prahova. La data de 7 iulie 2009, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că, față de concluziile raportului de expertiză topografică conform cărora terenul în cauză nu este liber, solicită acordarea de despăgubiri în cuantum de 1.463.090 RON.

Prin Sentința civilă nr. 1823 din 18 februarie 2010, s-a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, raportat la valoarea obiectului cererii și la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. În urma declinării, cauza a fost înregistrată sub nr. 1709/105/2010 pe rolul Tribunalului Prahova. Pe parcursul procesului, reclamanta și-a precizat temeiul de drept al cererii, indicând în acest sens dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994. Pârâtul Municipiul Ploiești, prin Primar, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în raport de existența legii speciale, Legea nr. 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 532 din 25 martie 2011, Tribunalul Prahova, secția civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Municipiul Ploiești și a respins acțiunea precizată, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul fondului a stabilit că, la data sesizării instanței, era în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială, care exclude utilizarea acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, lege generală în materie de expropriere. Art. 11 din Legea nr. 10/2001 este aplicabil în materia tuturor exproprierilor. Legea nr. 10/2001 impune o procedură prealabilă obligatorie, pe care reclamanta nu a urmat-o, situație în care aceasta nu poate solicita instanței restituirea terenului în baza Legii nr. 33/1994. În acest sens a reținut incidența deciziei în interesul legii nr. 53/2007 și a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Împotriva sentinței sus-menționate a declarat apel reclamanta I.C., iar, prin Decizia civilă nr. 176 din 7 noiembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat în cauză.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut caracterul obligatoriu al deciziei în interesul legii enunțată mai sus, potrivit art. 329 C. proc. civ., precum și faptul că aceasta nu încalcă dreptul de acces la justiție reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene, cerința liberului acces la justiție nu trebuie doar prevăzută de legislația internă, ci să aibă și aplicabilitate practică, or, în cauză, legiuitorul român a asigurat în mod efectiv exercitarea acestui drept, stabilind în sarcina tribunalului, prin art. 26 alin. (3) coroborat cu art. 11 din Legea nr. 10/2001, obligația de a soluționa contestațiile formulate de persoane ale căror imobile au fost expropriate de către statul român, în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în hotărârea pronunțată în Cauza Golden împotriva Regatului Unit, că dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept, întrucât este un drept pe care Convenția l-a recunoscut fără să-l definească, în sensul restrâns al cuvântului.

Prin urmare, atâta timp cât însăși Curtea Europeană recunoaște posibilitatea legiuitorilor naționali, de a aduce limite acestui drept, datorită recunoașterii sale prin Convenție, fără existența unei definiții stricte, instanța de apel a considerat că, în cauză, nu se pot valida apărările formulate de apelantă, în sensul că acțiunea sa ar fi admisibilă în raport de dispozițiile Convenției și ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta I.C., criticând-o pentru următoarele motive: Instanțele au interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecații, pronunțând o soluție lipsită de temei legal și cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că acțiunea introductivă a avut ca obiect revendicare și nu a fost motivată, în drept, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001; indicarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994, ca temei de drept, are caracter subsidiar față de cel al acțiunii în revendicare. Legea nr. 10/2001 este o lege de reparație al cărei efect nu constă în pierderea dreptului de proprietate. În plus, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd că aplicarea acestei legi se face cu respectarea art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care dispune că nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale.

Această convenție are prioritate față de legile interne. Dispozițiile art. 21 din Constituție prevăd că procedura prealabilă nu este obligatorie, urmând a se face aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie accesul liber la justiție. Sunt incidente și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”. În cazul imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, legea veche, materializată în dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., nu suportă inevitabil efectele aplicării imediate a legii noi, consacrate de dispozițiile art. 15 din Constituție și art. 1 C. civ.

Drept urmare, accesul reclamantei la un proces echitabil cu privire la imobilul revendicat ar putea fi exercitat și în procedura acțiunii în revendicare, potrivit dreptului comun (art. 480 - 481 C. civ.). În speță, urmează a se avea în vedere și decizia în interesul legii nr. 33/2008, care stabilește, printre altele, că „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

Legea specială reprezintă un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanță, iar procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 este într-o flagrantă contradicție cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului, întrucât nu pot fi aduse restricții exercițiului unui drept. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a celor două hotărâri atacate, iar, pe fond, admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata sumei de 1.463.090 RON, despăgubiri pentru terenul în litigiu. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Intimații pârâți nu au depus întâmpinare. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În primul rând, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 din același cod nu este incident, deoarece, prin criticile formulate, recurenta nu se referă la interpretarea greșită a unui act juridic dedus judecății, în sens de convenție, ci la interpretarea și aplicarea greșită a unor dispoziții legale, ceea ce constituie motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9. Din această perspectivă, susținerile recurentei sunt neîntemeiate. Astfel, nu se poate reține că instanța de apel ar fi schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată cu ocazia examinării motivelor de apel, verificând în mod corect soluția primei instanțe prin raportare la decizia în interesul legii nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, decizie care vizează imobilele expropriate în perioada regimului politic trecut.

În speță, terenul pentru care reclamanta a formulat inițial acțiune în revendicare și, ulterior, în despăgubiri, a fost expropriat în baza Decretelor nr. 401/1979 și nr. 287/1984, partea menționând, în precizarea de acțiune depusă la fila 33 din dosarul de fond, aflat pe rolul Tribunalului Prahova, că, față de concluziile raportului de expertiză, nu mai poate solicita restituirea în natură a imobilului, ci doar echivalentul în RON, temeiul de drept privind revendicarea nu mai poate subzista, instanța urmând să-i acorde despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.

Prin urmare, față de cererea precizatoare arătată mai sus și de modalitatea de preluare a imobilului, prin expropriere, în mod corect, instanțele au verificat admisibilitatea acțiunii din perspectiva raportului între legea generală în materie de expropriere, Legea nr. 33/1994, și legea specială în materie de imobile preluate abuziv, inclusiv a celor expropriate, Legea nr. 10/2001, având în vedere și decizia în interesul legii nr. 53/2007, care rezolvă tocmai acest raport în favoarea legii speciale. Cum s-a arătat, chiar partea a menționat în precizarea de acțiune că temeiul inițial al cererii de chemare în judecată, respectiv, dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., nu mai subzistă, deoarece imobilul nu mai poate fi restituit în natură.

Ca atare, nu se poate considera că Legea nr. 33/1994 reprezintă un temei subsidiar al acțiunii și că instanțele ar fi omis să verifice admisibilitatea cererii în despăgubiri prin prisma celui inițial, și anume textele sus-menționate C. civ., care reglementează acțiunea în revendicare de drept comun. De asemenea, instanțele nu au reținut, ca fundament juridic al acțiunii, Legea nr. 10/2001, temei care nici nu a fost invocat de parte, ci, dimpotrivă, prin raportare la această lege specială, au constatat inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe legea generală, nr. 33/1994. În concluzie, nu se poate reține schimbarea temeiului juridic al acțiunii, astfel cum a fost precizat de reclamantă în condițiile sus-arătate.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 nu reprezintă, în sine, un mod de pierdere a dreptului de proprietate pentru imobilele care cad sub incidența sa, deoarece dreptul respectiv „s-a pierdut” în persoana fostului proprietar cu ocazia preluării imobilului de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Cu toate acestea, în ipoteza în care, pentru bunul pretins, persoana interesată trebuie să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 și nu acționează în acest sens, va pierde dreptul la obținerea în justiție a măsurilor reparatorii reglementate de această lege, conform art. 22 alin. (5) din aceeași lege. Or, ceea ce interesează în cele din urmă pentru fostul proprietar nu este dreptul de proprietate ca atare, privit generic, ci posibilitatea valorificării atributelor specifice acestui drept, care nu poate fi realizată în absența demarării procedurii prevăzute de această lege.

În ceea ce privește aplicarea prioritară a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în raport de Legea nr. 10/2001, susținerile reclamantei sunt întemeiate în baza art. 20 alin. (2) din Constituția României, condiționat, însă, de existența neconcordanțelor între documentul european și legea națională. Reclamanta nu a relevat, prin criticile formulate, niciun aspect de neconcordanță între cele două legi. În plus, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în mai multe rânduri că, „Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Kopecký contra Slovaciei, [MC] nr. 44.912/98, § 35). Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic.

Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă (James și alții contra Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, § 46)” - Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în cauza Păduraru împotriva României. Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, iar una dintre condițiile acordării unor astfel de măsuri a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită a le primi să formuleze notificare în acest scop într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurenta nu au fost în măsură să prezinte motivele pentru care acest termen sau alte cerințe cuprinse în actul sus-menționat nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă jurisprudența anterior citată. A mai susținut reclamanta încălcarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, care, în capitolul 1 pct. 2 privind „Principiile de soluționare a notificărilor”, prevăd obligativitatea respectării reglementărilor referitoare la proprietate, cuprinse în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și în protocoalele adiționale la această convenție, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, cu modificările ulterioare, precum și a soluțiilor jurisprudențiale ale Curții Europene ale Drepturilor Omului, în mod deosebit a exigențelor art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție. Critica este neîntemeiată.

Astfel, documentul european asigură protecția dreptului de proprietate, în condițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, în cazul „bunurilor” părții, noțiune care vizează fie „bunurile actuale”, fie valorile patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are, cel puțin, „o speranță legitimă” de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate, în speță, de dreptul la despăgubiri pentru imobilul expropriat și imposibil de restituit în natură. Reclamanta nu are „un bun” actual, deoarece nu deține o hotărâre judecătorească definitivă care să recunoască dreptul la despăgubiri în favoarea sa.

De asemenea, interesul său de a obține despăgubiri nu se circumscrie unei „valori patrimoniale” de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece acest interes nu are o bază suficientă în dreptul intern (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 47, 28 septembrie 2004). Aceasta întrucât, în absența depunerii unei notificări în condițiile legii speciale, dreptul reclamantei la despăgubiri nu este recunoscut de lege. În plus, dreptul la despăgubiri pretins în condițiile dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor, în sensul admiterii unor asemenea acțiuni. Dimpotrivă, astfel de acțiuni au fost finalizate prin hotărâri irevocabile de respingere.

Prin urmare, recurenta nu are o speranță legitimă de a-și vedea concretizat interesul său patrimonial la despăgubiri în cadrul acțiunii de față și, ca atare, nu poate beneficia de protecția conferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului dreptului de proprietate. Speranța părții de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 decembrie 2005). În ceea ce privește lipsa obligativității parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială, susținerile reclamantei sunt neîntemeiate.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, obținerea despăgubirilor în temeiul dreptului comun, în cazul imobilelor expropriate, nu mai este posibilă, deoarece actul normativ menționat, ca lege specială, înlătură aplicarea Legii nr. 33/1994, potrivit regulii „specialia generalibus derogant” - „legea specială derogă de la cea generală”. În acest sens, s-a statuat și prin decizia în interesul legii nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, care, chiar dacă se referă în mod expres la imposibilitatea retrocedării imobilelor expropriate, în condițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru identitate de rațiune, este pe deplin aplicabilă și în cazul acțiunii în despăgubiri privind astfel de imobile.

Referitor la caracterul facultativ al procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 conform art. 21 alin. (4) din Constituția României, critica este, de asemenea, nefondată, deoarece textul de lege menționat se referă la jurisdicțiile speciale administrative, iar nu la procedurile administrativ jurisdicționale, cum este cazul celei reglementate în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în regimul trecut. De altfel, caracterul obligatoriu al parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 rezultă fără dubiu din conținutul dispozițiilor art. 22 alin. (5) din această lege, anterior citat. A mai invocat recurenta posibilitatea formulării acțiunii în condițiile dreptului comun în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Textul de lege sus-menționat prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 este tocmai o asemenea lege specială de reparație, care reglementează și ipoteza măsurilor reparatorii, inclusiv prin echivalent, cuvenite foștilor proprietari pentru imobile preluate de stat prin expropriere (art. 11 din Lege), cum este și cazul imobilului în litigiu. Ca atare, existând o lege specială de reparație, a cărei procedură era obligatoriu de urmat pentru obținerea măsurilor reparatorii, de către reclamantă, aceasta nu și poate valorifica pretențiile referitoare la imobil pe calea dreptului comun.

În ceea ce privește decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, invocată de reclamantă cu trimitere la aplicarea prioritară a Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cazul conflictului dintre aceasta și legea națională, nu se poate reține încălcarea acestei decizii în raport de aspectul în discuție pentru considerentele deja redate.

A mai invocat recurenta că Legea nr. 10/2001 reprezintă un obstacol în realizarea accesului efectiv la o instanță, susținere, de asemenea, neîntemeiată, atât timp cât actul normativ în discuție pune la dispoziție persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi și este nemulțumită de soluția dată în procedura administrativă să formuleze contestație în condițiile art. 26 alin. (3) din Lege, care se va rezolva de către secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, deci, de o instanță de judecată. În consecință, criticile formulate de reclamantă sunt nefondate, decizia Curții de Apel, de confirmare a soluției primei instanțe, de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, fiind pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale analizate în precedent.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.C. împotriva Deciziei nr. 176 din 7 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM