ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1114/2012

Ședința publică de la 1 martie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 7747 din 6 iulie 2010, pronunțată în dosarul nr. 26431/3/2009, Tribunalul București, secția a VI - a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC N.B. SRL împotriva pârâtei SC F.C. SRL. A obligat-o pe pârâtă să îi plătească reclamantei 19.902,83 lei și 6.810,12 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere că, potrivit art. 5.2.2. din contract, în cazul încetării contractului, prestatorul (SC N.B.

SRL) se obligă să suporte toate cheltuielile aferente relocării acestor aplicații la sediul său și să preia pe numele său toate contractele de furnizare de servicii necesare funcționării proiectului, contracte aflate în derulare între prestator și terțe companii la data încetării prezentului contract; dată fiind această obligație contractuală, faptul că din concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară reiese că ambele contracte încheiate de reclamantă cu O. România SA erau necesare pentru funcționarea sistemului informatic, că pârâta nu a fost de acord decât cu preluarea unuia dintre aceste contracte, nu și a celui IP-VPN, ceea ce a determinat emiterea de către O. România SA către reclamantă a facturii de penalități nr. JAC015505933 din 2 iunie 2009 în valoare de 19.902,83 lei, că, potrivit art. 6.1 din contract, pârâta este obligată la plata de despăgubiri pentru prejudiciile produse reclamantei, văzând și prevederile art. 969-970 și art. 1073 C. civ., tribunalul a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 19.902,83 lei.

Cât privește primul capăt al cererii de chemare în judecată, s-a reținut că reclamanta cere obligarea pârâtei la plata a 102.568,48 lei cu TVA inclus reprezentând prețul conceperii sistemului informatic pentru proiectul „Clubul Meseriașilor F.”. Analizând art. 3.1 (referitor la valoarea contractului) din contractul de prestări servicii nr. 08051901 din 19 mai 2008 și lit. D) a Anexei Proiect 1 la contract, tribunalul a constatat că părțile au stabilit un tarif unic, de 24.500 Euro, care a fost achitat de către pârâtă, și nicidecum câte un preț de 20.000 Euro pentru „conceperea” sistemului informatic, respectiv pentru „dezvoltarea” acestuia, astfel cum susține reclamanta, ceea ce conduce la concluzia că această sumă nu este datorată de către pârâtă.

Instanța a reținut că serviciile facturate de către reclamantă prin factura seria NBT-F nr. 090018 din 23 martie 2009 a cărei valoare de 15.455,82 lei este pretinsă de reclamantă sunt ulterioare datei de 21 martie 2009, în devizul facturii fiind menționat expres că abonamentul a fost achitat până la 21 martie 2009. Față de faptul că la data de 21 martie 2009 s-a produs încetarea contractului, reiese că pârâta, începând cu această dată, nu mai este ținută de obligația asumată la lit. H) pct. 6 din Anexa Proiect 3 la contract, și anume cea de plată a tarifului per punct de prezență activ.

Cât privește capătul de cerere prin care se solicită penalitățile de întârziere aferente facturilor nr. 090011 din 18 februarie 2009 și 090018 din 23 martie 2009 s-a observat că în motivarea soluției date cu privire la capătul doi al prezentei cereri s-a arătat că pârâta nu datorează suma de 15.455,82 lei pentru care s-a emis factura nr. 090018 din 23 martie 2009, astfel că, dat fiind principiul accesorium sequitur principale , reiese că nu datorează nici penalitățile de întârziere aferente acesteia. Referitor la factura nr. 090011 din 18 februarie 2009 (F 69), emisă pentru suma de 102.568,48 lei reprezentând servicii relocare sistem informatic s-a observat că aceasta a fost refuzată la plată de către pârâtă, iar pe de altă parte creanța reprezentând debitul principal nu este lichidă, întrucât părțile nu au prevăzut în contract care este prețul relocării sistemului sau criteriile după care acesta poate fi determinat.

Față de cele reținute mai sus privind debitul principal și în temeiul aceluiași principiu accesorium sequitur principale , cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților pentru această factură a fost respinsă. Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel motivat pârâta și apel nemotivat reclamanta, ambele apeluri fiind înregistrate sub numărul unic 26431/3/2009 la 14 septembrie 2010 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Reclamanta a depus motivele de apel la 8 decembrie 2010, cu respectarea termenului prevăzut de art. 287 alin. (2) C. proc. civ. Prin decizia comercială nr. 246 din 2 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondate apelurile reclamantei SC N.B.

SRL și pârâtei SC F.C. SRL. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut în ceea ce privește apelul reclamantei că din examinarea clauzei contractuale – art. 5 pct. 5.2.2. din contractul părților reiese că aceasta instituie doar în sarcina apelantei-reclamante obligația de a proceda la relocarea sistemului informativ, nu și în sarcina apelantei-pârâte obligația de a accepta această relocare. Curtea a constatat că prin notificarea nr. 9728 din 23 februarie 2009 apelanta-pârâtă și-a exprimat ferm și neechivoc dezacordul în privința relocării sistemului informatic, iar acest dezacord nu numai că o exonera pe apelanta-reclamantă de obligația asumată prin art. 5.2.2. din contract, dar era și de natură a face ca orice demers de relocare să fie făcut de către apelanta-reclamantă exclusiv pe riscul și cu cheltuiala sa, răspunderea contractuală a apelantei-pârâte neputând fi antrenată în lipsa unei obligații a acesteia de a suporta în orice condiții costurile relocării.

Curtea a apreciat că, raporturile contractuale încetând urmare a denunțării unilaterale necontestate de către apelanta-reclamantă, aceasta nu are temei contractual pentru a pretinde sume aferente unui serviciu neprestat ulterior denunțării, pretenția sa de „amortizare” a investiției tinzând la îmbogățire fără justă cauză în lipsă de prestație aferentă. Curtea a apreciat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a principiului de drept accesorium sequitur principale , iar apelanta-reclamantă nu a adus nici un contraargument care să infirme aplicarea acestui principiu, de aceea soarta penalităților de întârziere, ca și convenție accesorie, urmează soarta debitului principal, apreciat ca neîntemeiat pe ambele capete de cerere.

În ce privește apelul pârâtei SC F.C. SRL Curtea a reținut că nu sunt încălcate prevederile art. 155 alin. (5) C. fisc. câtă vreme suma facturată nu este contravaloarea unui bun sau prețul (tariful) unui serviciu, ci o despăgubire pretinsă în temeiul contractului cu titlu de sancțiune pentru rezilierea anticipată. În ceea ce privește nesocotirea dispozițiilor art. 74 din Legea nr. 31/1990, Curtea a apreciat susținerea ca nefondată, întrucât obligația stipulată în acest articol o privește pe societatea emitentă a facturii sau a altui document, în speță pe SC O. România SA, nu pe cea beneficiară. În acest sens, trebuie evocate prevederile alin. (1) al articolului sus-citat, care enumără mențiunile obligatorii ce trebuie să apară pe documente „emanând de la o societate”.

Pentru aceleași considerente s-a apreciat ca neîntemeiată și critica relativă la nesocotirea art. 29 din Legea nr. 26/1990, dispozițiile legale invocate făcând referire la „facturi, oferte, comenzi, tarife, prospecte și orice alte documente întrebuințate în comerț”, de a căror regularitate formală are a se îngriji emitentul acestora. În cadrul aceleiași critici, s-a apreciat ca nefondată susținerea relativă la neregularitatea provocată de lipsa din factură a oricărui termen de plată, având în vedere că această mențiune nu este prevăzută a fi obligatorie de dispozițiile art. 155 alin. (3) din Legea nr. 571/2003. S-a apreciat ca nefondată și critica referitoare la lipsa dovezii plății de către apelanta-reclamantă a sumei facturate, atâta vreme cât prejudiciul este cert și determinat, creditoarea SC O. România SA având posibilitatea de a cere oricând sprijinul forței coercitive a statului pentru realizarea acestei creanțe.

Referitor la critica relativă la caracterul abuziv al clauzei nr. 5.6. din contractul încheiat cu SC O. România SA Curtea a apreciat că apelanta-pârâtă nu are la îndemână această apărare. Critica relativă la încheierea de către apelanta-reclamantă a contractului HD/1176/06.08 din 2 iunie 2008 cu SC O. România SA fără acordul apelantei-pârâte s-a apreciat că este nefondată. Din raportul de expertiză întocmit în cauză reiese fără putință de tăgadă că încheierea acestui contract a fost necesară funcționării sistemului infirmativ, fiind necontestată exploatarea acestui sistem de către apelanta-pârâtă până la data menționată în notificare ca dată a încetării contractului, așadar beneficiul tras de către aceasta din exploatarea serviciului contestat.

Curtea a apreciat că acordul expres al apelantei – pârâte nu era necesar raportat la prevederile art. 970 alin. (2) C. civ., care instituie forța obligatorie a convențiilor legal făcute nu numai pentru „ceea ce este expres într-însele, dar și pentru toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa”. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC N.B. SRL, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de SC N.B. SRL, astfel cum a fost formulat, cu consecința admiterii în totalitate a tuturor capetelor de cerere, respinse neîntemeiat la fondul cauzei și obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susținut, în esență, următoarele: - Curtea nu a luat în considerare înțelesul real al art. 5.2.2 din contractul cadru, împreună cu prevederile art. 977 C. civ. și art. 978 C. civ. . Înțelesul cuvântului „totodată” din textul art. 5.2.2 nu este de a separa sau de a secvențializa obligațiile părților în cazul încetării sau rezilierii contractului ci de a le împreuna/alătura, obligațiile părților existând în același timp și în mod egal, neavând sens decât împreună. Trebuie reținută intenția SC F.C. SRL în ce privește relocarea sistemului informatic prin însăși exprimarea solicitării includerii în contract a acestei prevederi de predare a sistemului informatic și a infrastructurii specifice în caz de încetare a contractului.

- Dovada actului juridic este reprezentată de factura NTB –F nr. 090011 din 18 februarie 2011 în cuantum de 102.568,48 lei. Este de netăgăduit faptul că SC F.C. SRL a acceptat la plată această factură, întrucât a semnat-o și ștampilat-o. Instanța nu a înțeles situația de fapt. Așa cum este dovedit și de raportul de expertiză IT, suma de 102.568,48 lei reprezintă parte din valoarea totală (40.000 Euro + TVA) a sistemului informatic ca proprietate fizică și intelectuală a SC N.B. SRL în conformitate cu prevederile contractuale [Anexa Proiect nr. 1 lit. G)]. În mod eronat SC F.C. SRL a înțeles și insistă că valoarea întregului sistem informatic se reflectă doar în valoarea Anexei Proiect nr.1. - Instanța dă o interpretare eronată datei de 20 martie 2009 ca dată la care contractul de prestări servicii a încetat să mai producă efecte juridice între părțile contractante drept pentru care duce la concluzia că nu a reținut corect situația de fapt.

Potrivit art. 969 C. civ. și art. 5.1.3 din contractul cadru se mențin obligațiile părților stipulate în art. 5.2.2 din contractul cadru și obligația asumată de SC F.C. SRL la lit. H) pct. 6 din Anexa Proiect nr. 3, deoarece sunt obligații asumate la data semnării contractului și devenite scadente. Data încetării contractului nu are relevanță la scadența acestor obligații, ci doar este reperul începerii executării obligațiilor. - Este evidentă eroarea de tipar a contractului prin omisiunea cuvântului „luni” din exprimarea „pe o perioadă minimă de 12 luni”. Acest cuvânt având rolul de element principal și singular de măsurare a periodicității facturării și achitării tarifelor contractate. În textul Anexei proiect nr. 3 există multiple referiri evidente la elementul principal și singular „lună/luni/lunar de măsurare a periodicității facturării și achitării tarifelor contractate, nicidecum alte tipuri de termene precum zile, săptămâni sau ani”.

- Instanța dă o interpretare eronată validității obligației SC F.C. SRL din Anexa proiect nr. 3 lit. H) pct. 6 și a validității facturii fiscale nr. 090018 din 23 martie. Data încetării contractului nu anulează scadența obligației ci este reperul începerii executării acestei obligații. - Intenția și obligația contractuală a SC F.C. SRL a fost nerespectată prin însăși denunțarea unilaterală lipsită de motivare, ceea ce dovedește totodată și nerespectarea dispozițiilor art. 4.2.5 din Contractul cadru și ale art. 970 C. civ. Intimata SC F.C. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul nu este fondat. Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.

Referitor la primul motiv de recurs ce vizează pretenția întemeiată pe factura fiscală seria NBT-F nr. 090011 din 18 februarie 2009 în sumă de 102.568,48 lei reprezentând servicii de relocare a sistemului informatic se rețin următoarele: Prin art. 3 pct. 3.1 și pct. 3.2 din contractul de prestări servicii nr. 08051901 din 19 mai 2008 părțile au prevăzut că valoarea contractului se calculează însumând tarifele serviciilor prestate pentru toate anexele proiect incluse în contract iar pentru serviciile ce constituie obiectul prezentului contract beneficiarul se obligă să achite contravaloarea în lei corespunzătoare tarifului stabilit în anexele proiect. Potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1.2 din contractul precizat, pentru serviciile contractate părțile s-au obligat să întocmească anexe proiect, parte integrantă din prezentul contract, care să conțină specificațiile tehnice ale proiectului, termenul de livrare, tariful serviciilor prestate și modalitățile de plată.

Prin clauza contractuală prevăzută la art. 5.2.2 reclamanta și-a asumat obligația de a proceda la relocarea sistemului informatic, iar pârâta și-a asumat obligația de a suporta cheltuielile aferente relocării și de a prelua toate contractele de furnizare servicii, obligații ce există în același timp și nu pot fi examinate separat. Însă această rezolvare nu este de natură să schimbe soluția pronunțată în apel, de vreme ce din coroborarea reglementărilor contractuale mai sus citate în concordanță cu prevederile art. 969, art. 977, art. 978 C. civ. rezultă că pentru fiecare serviciu contractat (inclusiv pentru relocarea sistemului) părțile aveau obligația de a încheia o anexă proiect, care să cuprindă serviciile contractate, termenul de livrare, tariful serviciilor prestate și modalitățile de plată.

În acest sens s-au încheiat un număr de 10 anexe proiect la contractul de prestări servicii. Fiecare anexă proiect în parte a cuprins serviciul contractat, tariful serviciilor prestate și modalitățile de plată, preț care a fost achitat de pârâtă. În cauză cu privire la serviciile de relocare sistem informatic părțile nu au încheiat o anexă proiect la contractul de prestări servicii nr. 08051901 din 19 mai 2008 care să cuprindă serviciul contractat, tariful și modalitățile de plată.

Cum între părți nu s-a încheiat o anexă proiect care să prevadă procedura de relocare, tariful aferent și criteriile după care acesta poate fi determinat, față de împrejurarea că procedura de relocare propusă de reclamantă prin notificarea nr. 09012901 din 29 ianuarie 2009 nu a fost însușită de pârâtă și față de faptul că factura fiscală seria NBT-F nr. 090011 din 18 februarie 2009 a fost refuzată la plată și restituită de pârâtă se reține că recurenta reclamantă nu a făcut dovada pretențiilor solicitate prin factura fiscală menționată și în mod corect au fost respinse. În mod corect, raportat la starea de fapt stabilită, s-a apreciat de instanța de apel că nu se poate vorbi despre o factură acceptată, care să fundamenteze pretenția reclamantei în condițiile art. 46 C. com.

Interpretând clauzele contractuale, respectiv dispozițiile lit. H) pct. 6 din Anexa proiect nr. 3 din 19 mai 2008, art. 969 C. civ. se reține că părțile nu au convenit expres că plata serviciului pentru perioada de 12 luni de la activare se datorează și în cazul în care acest contract încetează pentru orice motiv înainte de termen. Instanța de apel a apreciat corect că în condițiile în care raporturile contractuale au încetat urmare a denunțării unilaterale necontestate de reclamantă, aceasta nu are temei contractual, pentru a pretinde sume aferente unui serviciu neprestat ulterior denunțării.

Ca atare faptul că la data de 21 martie 2009 contractul de prestări servicii a încetat să producă efecte juridice între părțile contractante, după împlinirea termenului de preaviz intimata pârâtă nu mai poate fi ținută de obligația asumată la lit. H) pct. 6 din Anexa proiect nr. 3 instanța de apel neschimbând natura și interesul clauzelor contractuale care au fost interpretate conform voinței părților. În mod legal instanța de apel a reținut că nu există vreo prevedere în sensul susținerii reclamantei privind stabilirea unui tarif mai mic în considerarea unei perioade minime de derulare a contractului de 12 luni de la activare.

În cauză nu s-a dovedit, raportat la starea de fapt stabilită necenzurabilă în recurs, încălcarea clauzei prevăzute la art. 4.2.5 din contract și art. 970 C. civ., iar principiul accesorium sequitur principale a fost aplicat corect de instanța de apel reținându-se că sumele datorate cu titlu de penalități de întârziere aferente debitelor principale nu sunt datorate de pârâtă. Criticile ce vizează trimiterea la probe și reanalizarea situației de fapt nu pot constitui motive de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 1-9 C. proc. civ., acestea țin de netemeinicia hotărârii atacate, încât nu mai poate fi examinată decizia prin prisma acestora. În consecință, pentru considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. urmează a respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta SC N.B. SRL, împotriva deciziei Secției a V-a comercială a Curții de Apel București nr. 246 din 2 iunie 2011. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.