ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1114/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1114/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 1 martie 2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 7747 din 6 iulie 2010, pronunțată în dosarul nr. 26431/3/2009,

Tribunalul București, secția a VI - a comercială, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta SC N.B. SRL împotriva pârâtei SC F.C. SRL. A obligat-o

pe pârâtă să îi plătească reclamantei 19.902,83 lei și 6.810,12 lei cheltuieli

de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere că, potrivit art. 5.2.2. din contract,

în cazul încetării contractului, prestatorul (SC N.B. SRL) se obligă să suporte

toate cheltuielile aferente relocării acestor aplicații la sediul său și să

preia pe numele său toate contractele de furnizare de servicii necesare

funcționării proiectului, contracte aflate în derulare între prestator și terțe

companii la data încetării prezentului contract; dată fiind această obligație

contractuală, faptul că din concluziile raportului de expertiză tehnică

judiciară reiese că ambele contracte încheiate de reclamantă cu O. România SA

erau necesare pentru funcționarea sistemului informatic, că pârâta nu a fost de

acord decât cu preluarea unuia dintre aceste contracte, nu și a celui IP-VPN,

ceea ce a determinat emiterea de către O. România SA către reclamantă a

facturii de penalități nr. JAC015505933 din 2 iunie 2009 în valoare de 19.902,83

lei, că, potrivit art. 6.1 din contract, pârâta este obligată la plata de

despăgubiri pentru prejudiciile produse reclamantei, văzând și prevederile art.

969-970 și art. 1073 C. civ., tribunalul a obligat-o pe pârâtă la plata către

reclamantă a sumei de 19.902,83 lei.

Cât privește primul

capăt al cererii de chemare în judecată, s-a reținut că reclamanta cere

obligarea pârâtei la plata a 102.568,48 lei cu TVA inclus reprezentând prețul

conceperii sistemului informatic pentru proiectul „Clubul Meseriașilor F.”.

Analizând art. 3.1 (referitor la valoarea contractului) din contractul de

prestări servicii nr. 08051901 din 19 mai 2008 și lit. D) a Anexei Proiect 1 la

contract, tribunalul a constatat că părțile au stabilit un tarif unic, de

24.500 Euro, care a fost achitat de către pârâtă, și nicidecum câte un preț de

20.000 Euro pentru „conceperea” sistemului informatic, respectiv pentru

„dezvoltarea” acestuia, astfel cum susține reclamanta, ceea ce conduce la

concluzia că această sumă nu este datorată de către pârâtă.

Instanța a reținut că

serviciile facturate de către reclamantă prin factura seria NBT-F nr. 090018

din 23 martie 2009 a cărei valoare de 15.455,82 lei este pretinsă de reclamantă

sunt ulterioare datei de 21 martie 2009, în devizul facturii fiind menționat

expres că abonamentul a fost achitat până la 21 martie 2009. Față de faptul că

la data de 21 martie 2009 s-a produs încetarea contractului, reiese că pârâta,

începând cu această dată, nu mai este ținută de obligația asumată la lit. H)

pct. 6 din Anexa Proiect 3 la contract, și anume cea de plată a tarifului per

punct de prezență activ.

Cât privește capătul

de cerere prin care se solicită penalitățile de întârziere aferente facturilor

nr. 090011 din 18 februarie 2009 și 090018 din 23 martie 2009 s-a observat că

în motivarea soluției date cu privire la capătul doi al prezentei cereri s-a

arătat că pârâta nu datorează suma de 15.455,82 lei pentru care s-a emis

factura nr. 090018 din 23 martie 2009, astfel că, dat fiind principiul

accesorium

sequitur principale

, reiese că nu datorează nici penalitățile de întârziere

aferente acesteia.

Referitor la factura

nr. 090011 din 18 februarie 2009 (F 69), emisă pentru suma de 102.568,48 lei

reprezentând servicii relocare sistem informatic s-a observat că aceasta a fost

refuzată la plată de către pârâtă, iar pe de altă parte creanța reprezentând

debitul principal nu este lichidă, întrucât părțile nu au prevăzut în contract

care este prețul relocării sistemului sau criteriile după care acesta poate fi

determinat. Față de cele reținute mai sus privind debitul principal și în

temeiul aceluiași principiu

accesorium sequitur principale

, cererea

reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților pentru această factură

a fost respinsă.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal au declarat apel motivat pârâta și apel nemotivat

reclamanta, ambele apeluri fiind înregistrate sub numărul unic 26431/3/2009 la

14 septembrie 2010 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Reclamanta a depus

motivele de apel la 8 decembrie 2010, cu respectarea termenului prevăzut de

art. 287 alin. (2) C. proc. civ.

Prin

decizia comercială nr. 246 din 2

iunie 2011

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondate

apelurile reclamantei SC N.B. SRL și pârâtei SC F.C. SRL.

Pentru a hotărî

astfel instanța a reținut în ceea ce privește apelul reclamantei că din

examinarea clauzei contractuale – art. 5 pct. 5.2.2. din contractul părților

reiese că aceasta instituie doar în sarcina apelantei-reclamante obligația de a

proceda la relocarea sistemului informativ, nu și în sarcina apelantei-pârâte

obligația de a accepta această relocare.

Curtea a constatat că

prin notificarea nr. 9728 din 23 februarie 2009 apelanta-pârâtă și-a exprimat

ferm și neechivoc dezacordul în privința relocării sistemului informatic, iar

acest dezacord nu numai că o exonera pe apelanta-reclamantă de obligația

asumată prin art. 5.2.2. din contract, dar era și de natură a face ca orice

demers de relocare să fie făcut de către apelanta-reclamantă exclusiv pe riscul

și cu cheltuiala sa, răspunderea contractuală a apelantei-pârâte neputând fi

antrenată în lipsa unei obligații a acesteia de a suporta în orice condiții

costurile relocării.

Curtea a apreciat că,

raporturile contractuale încetând urmare a denunțării unilaterale necontestate

de către apelanta-reclamantă, aceasta nu are temei contractual pentru a

pretinde sume aferente unui serviciu neprestat ulterior denunțării, pretenția

sa de „amortizare” a investiției tinzând la îmbogățire fără justă cauză în

lipsă de prestație aferentă.

Curtea a apreciat că

prima instanță a făcut o corectă aplicare a principiului de drept

accesorium

sequitur principale

, iar apelanta-reclamantă nu a adus nici un

contraargument care să infirme aplicarea acestui principiu, de aceea soarta

penalităților de întârziere, ca și convenție accesorie, urmează soarta

debitului principal, apreciat ca neîntemeiat pe ambele capete de cerere.

În ce privește apelul

pârâtei SC F.C. SRL Curtea a

reținut că nu sunt încălcate prevederile art. 155 alin.

(5) C. fisc. câtă vreme suma facturată nu este contravaloarea unui bun sau

prețul (tariful) unui serviciu, ci o despăgubire pretinsă în temeiul

contractului cu titlu de sancțiune pentru rezilierea anticipată.

În ceea ce privește

nesocotirea dispozițiilor art. 74 din Legea nr. 31/1990, Curtea a apreciat

susținerea ca nefondată, întrucât obligația stipulată în acest articol o

privește pe societatea emitentă a facturii sau a altui document, în speță pe SC

O. România SA, nu pe cea beneficiară. În acest sens, trebuie evocate

prevederile alin. (1) al articolului sus-citat, care enumără mențiunile

obligatorii ce trebuie să apară pe documente „emanând de la o societate”.

Pentru aceleași

considerente s-a apreciat ca neîntemeiată și critica relativă la nesocotirea

art. 29 din Legea nr. 26/1990, dispozițiile legale invocate făcând referire la

„facturi, oferte, comenzi, tarife, prospecte și orice alte documente

întrebuințate în comerț”, de a căror regularitate formală are a se îngriji

emitentul acestora.

În cadrul aceleiași

critici, s-a apreciat ca nefondată susținerea relativă la neregularitatea

provocată de lipsa din factură a oricărui termen de plată, având în vedere că această

mențiune nu este prevăzută a fi obligatorie de dispozițiile art. 155 alin. (3)

din Legea nr. 571/2003.

S-a apreciat ca

nefondată și critica referitoare la lipsa dovezii plății de către

apelanta-reclamantă a sumei facturate, atâta vreme cât prejudiciul este cert și

determinat, creditoarea SC O. România SA având posibilitatea de a cere oricând

sprijinul forței coercitive a statului pentru realizarea acestei creanțe.

Referitor

la critica relativă la caracterul abuziv al clauzei nr. 5.6. din contractul

încheiat cu SC O. România SA Curtea a apreciat că apelanta-pârâtă nu are la

îndemână această apărare.

Critica

relativă la încheierea de către apelanta-reclamantă a contractului

HD/1176/06.08 din 2 iunie 2008 cu SC O. România SA fără acordul

apelantei-pârâte s-a apreciat că este nefondată. Din raportul de expertiză

întocmit în cauză reiese fără putință de tăgadă că încheierea acestui contract

a fost necesară funcționării sistemului infirmativ, fiind necontestată

exploatarea acestui sistem de către apelanta-pârâtă până la data menționată în

notificare ca dată a încetării contractului, așadar beneficiul tras de către

aceasta din exploatarea serviciului contestat.

Curtea

a apreciat că acordul expres al apelantei – pârâte nu era necesar raportat la

prevederile art. 970 alin. (2) C. civ., care instituie forța obligatorie a

convențiilor legal făcute nu numai pentru „ceea ce este expres într-însele, dar

și pentru toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după

natura sa”.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC N.B. SRL, invocând motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul căruia a

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul

admiterii apelului declarat de SC N.B. SRL, astfel cum a fost formulat, cu

consecința admiterii în totalitate a tuturor capetelor de cerere, respinse

neîntemeiat la fondul cauzei și obligarea reclamantei la cheltuieli de

judecată.

În dezvoltarea în

fapt a recursului, recurenta a susținut, în esență, următoarele:

- Curtea nu a luat în

considerare înțelesul real al art. 5.2.2 din contractul cadru, împreună cu

prevederile art. 977 C. civ. și art. 978 C. civ.

. Înțelesul

cuvântului „totodată” din textul art. 5.2.2 nu este de a separa sau de a

secvențializa obligațiile părților în cazul încetării sau rezilierii contractului

ci de a le împreuna/alătura, obligațiile părților existând în același timp și

în mod egal, neavând sens decât împreună. Trebuie reținută intenția

SC

F.C. SRL în ce privește relocarea sistemului informatic prin însăși exprimarea

solicitării includerii în contract a acestei prevederi de predare a sistemului

informatic și a infrastructurii specifice în caz de încetare a contractului.

- Dovada actului

juridic este reprezentată de factura NTB –F nr. 090011 din 18 februarie 2011 în

cuantum de 102.568,48 lei. Este de netăgăduit faptul că SC F.C. SRL a acceptat

la plată această factură, întrucât a semnat-o și ștampilat-o. Instanța nu a

înțeles situația de fapt. Așa cum este dovedit și de raportul de expertiză IT,

suma de 102.568,48 lei reprezintă parte din valoarea totală (40.000 Euro + TVA)

a sistemului informatic ca proprietate fizică și intelectuală a SC N.B. SRL în

conformitate cu prevederile contractuale [Anexa Proiect nr. 1 lit. G)]. În mod

eronat SC F.C. SRL a înțeles și insistă că valoarea întregului sistem

informatic se reflectă doar în valoarea Anexei Proiect nr.1.

- Instanța dă o

interpretare eronată datei de 20 martie 2009 ca dată la care contractul de

prestări servicii a încetat să mai producă efecte juridice între părțile

contractante drept pentru care duce la concluzia că nu a reținut corect

situația de fapt. Potrivit art. 969 C. civ. și art. 5.1.3 din contractul cadru

se mențin obligațiile părților stipulate în art. 5.2.2 din contractul cadru și

obligația asumată de SC F.C. SRL la lit. H) pct. 6 din Anexa Proiect nr. 3,

deoarece sunt obligații asumate la data semnării contractului și devenite

scadente. Data încetării contractului nu are relevanță la scadența acestor

obligații, ci doar este reperul începerii executării obligațiilor.

- Este evidentă

eroarea de tipar a contractului prin omisiunea cuvântului „luni” din exprimarea

„pe o perioadă minimă de 12 luni”. Acest cuvânt având rolul de element

principal și singular de măsurare a periodicității facturării și achitării

tarifelor contractate. În textul Anexei proiect nr. 3 există multiple referiri

evidente la elementul principal și singular „lună/luni/lunar de măsurare a

periodicității facturării și achitării tarifelor contractate, nicidecum alte

tipuri de termene precum zile, săptămâni sau ani”.

- Instanța dă o

interpretare eronată validității obligației SC F.C. SRL din Anexa proiect nr. 3

lit. H) pct. 6 și a validității facturii fiscale nr. 090018 din 23 martie. Data

încetării contractului nu anulează scadența obligației ci este reperul începerii

executării acestei obligații.

- Intenția și

obligația contractuală a SC F.C. SRL a fost nerespectată prin însăși denunțarea

unilaterală lipsită de motivare, ceea ce dovedește totodată și nerespectarea

dispozițiilor art. 4.2.5 din Contractul cadru și ale art. 970 C. civ.

Intimata SC F.C. SRL

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

Recursul nu este

fondat.

Din examinarea

motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se

apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care

nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.

Referitor la primul

motiv de recurs ce vizează pretenția întemeiată pe factura fiscală seria NBT-F

nr. 090011 din 18 februarie 2009 în sumă de 102.568,48 lei reprezentând

servicii de relocare a sistemului informatic se rețin următoarele:

Prin art. 3 pct. 3.1

și pct. 3.2 din contractul de prestări servicii nr. 08051901 din 19 mai 2008

părțile au prevăzut că valoarea contractului se calculează însumând tarifele

serviciilor prestate pentru toate anexele proiect incluse în contract iar

pentru serviciile ce constituie obiectul prezentului contract beneficiarul se

obligă să achite contravaloarea în lei corespunzătoare tarifului stabilit în

anexele proiect.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 pct. 1.2 din contractul precizat, pentru serviciile

contractate părțile s-au obligat să întocmească anexe proiect, parte integrantă

din prezentul contract, care să conțină specificațiile tehnice ale proiectului,

termenul de livrare, tariful serviciilor prestate și modalitățile de plată.

Prin clauza

contractuală prevăzută la art. 5.2.2 reclamanta și-a asumat obligația de a

proceda la relocarea sistemului informatic, iar pârâta și-a asumat obligația de

a suporta cheltuielile aferente relocării și de a prelua toate contractele de

furnizare servicii, obligații ce există în același timp și nu pot fi examinate

separat. Însă această rezolvare nu este de natură să schimbe soluția pronunțată

în apel, de vreme ce din coroborarea reglementărilor contractuale mai sus

citate în concordanță cu prevederile art. 969, art. 977, art. 978 C. civ.

rezultă că pentru fiecare serviciu contractat (inclusiv pentru relocarea

sistemului) părțile aveau obligația de a încheia o anexă proiect, care să

cuprindă serviciile contractate, termenul de livrare, tariful serviciilor

prestate și modalitățile de plată. În acest sens s-au încheiat un număr de 10

anexe proiect la contractul de prestări servicii. Fiecare anexă proiect în

parte a cuprins serviciul contractat, tariful serviciilor prestate și

modalitățile de plată, preț care a fost achitat de pârâtă. În cauză cu privire

la serviciile de relocare sistem informatic părțile nu au încheiat o anexă

proiect la contractul de prestări servicii nr. 08051901 din 19 mai 2008 care să

cuprindă serviciul contractat, tariful și modalitățile de plată.

Cum între părți nu

s-a încheiat o anexă proiect care să prevadă procedura de relocare, tariful

aferent și criteriile după care acesta poate fi determinat, față de împrejurarea

că procedura de relocare propusă de reclamantă prin notificarea nr. 09012901

din 29 ianuarie 2009 nu a fost însușită de pârâtă și față de faptul că factura

fiscală seria NBT-F nr. 090011 din 18 februarie 2009 a fost refuzată la plată

și restituită de pârâtă se reține că recurenta reclamantă nu a făcut dovada

pretențiilor solicitate prin factura fiscală menționată și în mod corect au

fost respinse.

În mod corect,

raportat la starea de fapt stabilită, s-a apreciat de instanța de apel că nu se

poate vorbi despre o factură acceptată, care să fundamenteze pretenția

reclamantei în condițiile art. 46 C. com.

Interpretând clauzele

contractuale, respectiv dispozițiile lit. H) pct. 6 din Anexa proiect nr. 3 din

19 mai 2008, art. 969 C. civ. se reține că părțile nu au convenit expres că

plata serviciului pentru perioada de 12 luni de la activare se datorează și în

cazul în care acest contract încetează pentru orice motiv înainte de termen.

Instanța de apel a

apreciat corect că în condițiile în care raporturile contractuale au încetat

urmare a denunțării unilaterale necontestate de reclamantă, aceasta nu are

temei contractual, pentru a pretinde sume aferente unui serviciu neprestat

ulterior denunțării.

Ca atare faptul că la

data de 21 martie 2009 contractul de prestări servicii a încetat să producă

efecte juridice între părțile contractante, după împlinirea termenului de

preaviz intimata pârâtă nu mai poate fi ținută de obligația asumată la lit. H)

pct. 6 din Anexa proiect nr. 3 instanța de apel neschimbând natura și interesul

clauzelor contractuale care au fost interpretate conform voinței părților.

În mod legal instanța

de apel a reținut că nu există vreo prevedere în sensul susținerii reclamantei

privind stabilirea unui tarif mai mic în considerarea unei perioade minime de

derulare a contractului de 12 luni de la activare.

În cauză nu s-a

dovedit, raportat la starea de fapt stabilită necenzurabilă în recurs,

încălcarea clauzei prevăzute la art. 4.2.5 din contract și art. 970 C. civ.,

iar principiul accesorium sequitur

principale

a fost aplicat corect de

instanța de apel reținându-se că sumele datorate cu titlu de penalități de

întârziere aferente debitelor principale nu sunt datorate de pârâtă.

Criticile ce vizează

trimiterea la probe și reanalizarea situației de fapt nu pot constitui motive

de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 1-9 C. proc.

civ., acestea țin de netemeinicia hotărârii atacate, încât nu mai poate fi

examinată decizia prin prisma acestora.

În consecință, pentru

considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

urmează a respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D

E

Respinge ca nefondat

recursul formulat de reclamanta SC N.B. SRL, împotriva deciziei Secției a V-a

comercială a Curții de Apel București nr. 246 din 2 iunie 2011.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

1 martie 2012.