ÎCCJ, Decizia nr. 273/2011

Ședința publică de la 27 aprilie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1402 din 13 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.N. împotriva rezoluției nr. 612/P/2009 din 24 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr. 612/P/2009 din 24 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de procurorul D.R. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen. S-a reținut de către procuror că plângerea penală formulată împotriva procurorului D.R. cuprindea acuzațiile petiționarului C.N. privitoare la săvârșirea de către magistrat a infracțiunii de fals intelectual cu ocazia dispunerii rezoluției din data de 23 septembrie 2008 în dosarul nr. 221/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov.

Se arăta de către petiționar că rezoluția la care face referire cuprindea mențiunea nereală în sensul că instanța ar fi hotărât asupra unei forme de ieșire din indiviziune și că obiectul plângerii penale nu îl constituia nemulțumirea petiționarului privitoare la soluția pronunțată în cauză, întrucât împotriva actului emis de procuror exercitase căile legale de atac la nivelul Ministerului Public și, ulterior, la judecător. Pe baza verificărilor efectuate în etapa actelor premergătoare, procurorul de caz a constatat că, în contextul în care rezoluția adoptată de procurorul D.R. fusese menținută în căile de atac, demonstrându-se astfel legalitatea și temeinicia ei, nu mai puteau fi luate în examinare aspectele invocate în plângerea penală, acestea constituind în fapt critici de nelegalitate și netemeinicie, cărora în mod artificial li se atribuise de către petiționar conotație penală.

Prin urmare, reținând că în realitate se contestă, prin raportare la propriile aprecieri, rigoarea expunerii făcute de magistratul procuror, procurorul de caz a apreciat că nu se poate reține existența unor aspecte penale în legătură cu modul de instrumentare și soluționare a cauzei de către procurorul D.R. Plângerea formulată de petiționar, conform dispozițiilor art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă prin rezoluția nr. 2947/1499/II/2/2010 din 12 aprilie 2010 a procurorului șef din cadrul aceluiași parchet. În termen legal, petiționarul C.N. a formulat plângere la instanță, solicitând desființarea rezoluției de neurmărire penală adoptată în cauză, cu motivarea că soluțiile dispuse la nivelul Ministerului Public nu conțineau un răspuns cu privire la acuzele aduse procurorului D.R.

care în cuprinsul rezoluției date prezentate o situație necorespunzătoare adevărului. Analizând plângerea formulată, prima instanță a constatat că este nefondată. În speță, pe baza verificărilor efectuate, s-a constatat că intimata D.R. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, nu a săvârșit nicio faptă penală și, în consecință, corespunzător dispozițiilor legii procesual penale, procurorul de caz a dispus neînceperea urmăririi penale. Din actele existente la dosar nu rezultă existența unor acte sau fapte săvârșite de către intimată, cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii de fals intelectual reclamată de petiționar, întrucât intimata, în calitatea sa de magistrat, nu a făcut decât să rețină o situație de fapt care, în opinia sa, era susținută de probatoriul administrat și să exprime concluziile pentru care a considerat că plângerea petiționarului era neîntemeiată.

Eventualele erori apărute în procesul de stabilire a situației de fapt și de interpretare și aplicare a legii nu echivalează însă cu o atestare nereală a faptelor și împrejurărilor cauzei în sensul art. 289 C. pen., în lipsa oricăror indicii sau date care să susțină interesul particular al magistratului în soluționarea într-un anume fel a cauzei, remediul procesual fiind cel al exercitării căilor de atac. În condițiile în care rezoluția adoptată de procurorul în cauză a fost verificată și confirmată în căile legale de atac de care petiționarul a uzat în speță, prima instanță a constatat că, în mod justificat, s-a decis a nu se începe urmărirea penală, neexistând temeiuri de fapt și de drept care să conducă la reținerea infracțiunii de fals intelectual.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale formulate și consemnate în partea introductivă a prezentei decizii pentru neefectuarea de cercetări, motivarea greșită a rezoluției (în ceea ce privește motivarea plângerii și a activității magistraților reclamați). Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cauzelor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc.

pen., cu distincțiile reglementate de norma precitată. În cauza de față petentul, nemulțumit de modul în care, în final, a fost soluționată o cauză civilă în care a fost parte a formulat plângere penală împotriva magistraților și, ulterior, împotriva procurorului care, inițial, a soluționat (prin dispunerea unei soluții de netrimitere în judecată) plângerea petentului. Se reține, totodată că intimatul procuror s-a limitat la a-și exercita prerogativele funcției cu care a fost investit și, de asemenea, că interpretarea și aplicarea legii și dispunerea unei soluții, chiar dacă aceasta nemulțumește pe una dintre părți, nu constituie prin ele însele infracțiuni ci, dimpotrivă, modalități de exercitare a funcției de jurisdicție cu care a fost investit.

Așadar, aprecierile negative ale petentului constituie aserțiuni pur subiective inapte a proba comiterea, de către magistratul intimat, a infracțiunilor reclamate, astfel că în mod corect procurorul a apreciat că faptele imputate magistratului procuror nu există. Criticile petentului, față de soluția dispusă de procuror, trebuiau exprimate pe calea parcurgerii procedurii prevăzută de art. 278 și următoarele C. proc. pen., care nu pot fi substituite și nici completate de formularea unei plângeri penale, spre a se modifica soluțiile care au nemulțumit partea, plângerea penală fiind o instituție juridică distinctă, cu finalitate diferită, care nu poate conduce la modificarea soluțiilor dispuse de magistrați.

Așa fiind, se constată că prima instanță întemeiat a concluzionat, în urma evaluării proprii juste, potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., a materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției contestate, în sensul că soluția adoptată de procuror este legală și temeinică. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. În cauză, cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., procurorul a efectuat actele premergătoare apreciate ca utile și motivat, a dispus față de intimată soluția de neîncepere a urmăririi penale. Se reține, totodată, că norma anterior indicată nu impune în sarcina procurorului obligația efectuării oricăror verificări apreciate ca utile de parte, ci pe cele necesare fundamentării soluției, ceea ce, în speță, s-a realizat.

Critica privind motivarea soluției și pretinsa reținere greșită de către procurori a obiectului plângerii petentului nu pot fi primite, soluția de netrimitere în judecată contestată fiind întemeiată în fapt și în drept și reținând just obiectul plângerii, astfel după cum aceasta a fost formulată. De asemenea, solicitarea petentului de desființare a unei hotărâri civile apreciată ca defavorabilă nu poate fi primită, ea excedând obiectului cauzei, reprezentat de verificarea legalității și temeiniciei unei soluții pronunțată în primă instanță, în procedura prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen. Pentru considerentele ce preced, constatându-se că hotărârea primei instanțe este legală, temeinică și corect argumentată, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. recursul declarat de petent va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMEEL LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.N. împotriva sentinței nr. 1402 din 13 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4498/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.