ÎCCJ, Decizia nr. 273/2011

Ședința publică de la 27 aprilie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1402 din 13 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată

de petentul C.N. împotriva rezoluției nr. 612/P/2009 din 24 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la

plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru

a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin

rezoluția nr. 612/P/2009 din 24 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen.

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de

procurorul D.R. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen.

S-a

reținut de către procuror că plângerea penală formulată împotriva procurorului D.R.

cuprindea acuzațiile petiționarului C.N. privitoare la săvârșirea de către

magistrat a infracțiunii de fals intelectual cu ocazia dispunerii rezoluției

din data de 23 septembrie 2008 în dosarul nr. 221/P/2008 al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Brașov.

Se

arăta de către petiționar că rezoluția la care face referire cuprindea

mențiunea nereală în sensul că instanța ar fi hotărât asupra unei forme de

ieșire din indiviziune și că obiectul plângerii penale nu îl constituia

nemulțumirea petiționarului privitoare la soluția pronunțată în cauză, întrucât

împotriva actului emis de procuror exercitase căile legale de atac la nivelul

Ministerului Public și, ulterior, la judecător.

Pe

baza verificărilor efectuate în etapa actelor premergătoare, procurorul de caz

a constatat că, în contextul în care rezoluția adoptată de procurorul D.R. fusese

menținută în căile de atac, demonstrându-se astfel legalitatea și temeinicia

ei, nu mai puteau fi luate în examinare aspectele invocate în plângerea penală,

acestea constituind în fapt critici de nelegalitate și netemeinicie, cărora în

mod artificial li se atribuise de către petiționar conotație penală.

Prin

urmare, reținând că în realitate se contestă, prin raportare la propriile

aprecieri, rigoarea expunerii făcute de magistratul procuror, procurorul de caz

a apreciat că nu se poate reține existența unor aspecte penale în legătură cu

modul de instrumentare și soluționare a cauzei de către procurorul D.R.

Plângerea

formulată de petiționar, conform dispozițiilor art. 278 C. proc. pen., a fost

respinsă prin rezoluția nr. 2947/1499/II/2/2010 din 12 aprilie 2010 a procurorului șef din cadrul aceluiași parchet.

În

termen legal, petiționarul C.N. a formulat plângere la instanță, solicitând

desființarea rezoluției de neurmărire penală adoptată în cauză, cu motivarea că

soluțiile dispuse la nivelul Ministerului Public nu conțineau un răspuns cu

privire la acuzele aduse procurorului D.R. care în cuprinsul rezoluției date prezentate

o situație necorespunzătoare adevărului.

Analizând

plângerea formulată, prima instanță a constatat că este nefondată.

În

speță, pe baza verificărilor efectuate, s-a constatat că intimata D.R. -

procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, nu a săvârșit nicio

faptă penală și, în consecință, corespunzător dispozițiilor legii procesual

penale, procurorul de caz a dispus neînceperea urmăririi penale.

Din

actele existente la dosar nu rezultă existența unor acte sau fapte săvârșite de

către intimată, cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii

de fals intelectual reclamată de petiționar, întrucât intimata, în calitatea sa

de magistrat, nu a făcut decât să rețină o situație de fapt care, în opinia sa,

era susținută de probatoriul administrat și să exprime concluziile pentru care

a considerat că plângerea petiționarului era neîntemeiată.

Eventualele

erori apărute în procesul de stabilire a situației de fapt și de interpretare

și aplicare a legii nu echivalează însă cu o atestare nereală a faptelor și

împrejurărilor cauzei în sensul art. 289 C. pen., în lipsa oricăror indicii sau

date care să susțină interesul particular al magistratului în soluționarea

într-un anume fel a cauzei, remediul procesual fiind cel al exercitării căilor

de atac.

În

condițiile în care rezoluția adoptată de procurorul în cauză a fost verificată

și confirmată în căile legale de atac de care petiționarul a uzat în speță, prima

instanță a constatat că, în mod justificat, s-a decis a nu se începe urmărirea

penală, neexistând temeiuri de fapt și de drept care să conducă la reținerea

infracțiunii de fals intelectual.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel

după cum rezultă din concluziile orale formulate și consemnate în partea

introductivă a prezentei decizii pentru neefectuarea de cercetări, motivarea

greșită a rezoluției (în ceea ce privește motivarea plângerii și a activității

magistraților reclamați).

Analizând

cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că

recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen.

începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții

pozitive privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și

a unei condiții negative, a inexistenței cauzelor de împiedicare a punerii în

mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile

reglementate de norma precitată.

În

cauza de față petentul, nemulțumit de modul în care, în final, a fost

soluționată o cauză civilă în care a fost parte a formulat plângere penală

împotriva magistraților și, ulterior, împotriva procurorului care, inițial, a

soluționat (prin dispunerea unei soluții de netrimitere în judecată) plângerea

petentului.

Se

reține, totodată că intimatul procuror s-a limitat la a-și exercita prerogativele

funcției cu care a fost investit și, de asemenea, că interpretarea și aplicarea

legii și dispunerea unei soluții, chiar dacă aceasta nemulțumește pe una dintre

părți, nu constituie prin ele însele infracțiuni ci, dimpotrivă, modalități de

exercitare a funcției de jurisdicție cu care a fost investit.

Așadar,

aprecierile negative ale petentului constituie aserțiuni pur subiective inapte

a proba comiterea, de către magistratul intimat, a infracțiunilor reclamate,

astfel că în mod corect procurorul a apreciat că faptele imputate magistratului

procuror nu există.

Criticile

petentului, față de soluția dispusă de procuror, trebuiau exprimate pe calea

parcurgerii procedurii prevăzută de art. 278 și următoarele C. proc. pen., care

nu pot fi substituite și nici completate de formularea unei plângeri penale,

spre a se modifica soluțiile care au nemulțumit partea, plângerea penală fiind

o instituție juridică distinctă, cu finalitate diferită, care nu poate conduce

la modificarea soluțiilor dispuse de magistrați.

Așa

fiind, se constată că prima instanță întemeiat a concluzionat, în urma

evaluării proprii juste, potrivit art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen.,

a materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției contestate, în

sensul că soluția adoptată de procuror este legală și temeinică.

Criticile

invocate în recurs sunt nefondate.

În

cauză, cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., procurorul a

efectuat actele premergătoare apreciate ca utile și motivat, a dispus față de

intimată soluția de neîncepere a urmăririi penale. Se reține, totodată, că

norma anterior indicată nu impune în sarcina procurorului obligația efectuării

oricăror verificări apreciate ca utile de parte, ci pe cele necesare

fundamentării soluției, ceea ce, în speță, s-a realizat.

Critica

privind motivarea soluției și pretinsa reținere greșită de către procurori a

obiectului plângerii petentului nu pot fi primite, soluția de netrimitere în

judecată contestată fiind întemeiată în fapt și în drept și reținând just obiectul

plângerii, astfel după cum aceasta a fost formulată.

De

asemenea, solicitarea petentului de desființare a unei hotărâri civile

apreciată ca defavorabilă nu poate fi primită, ea excedând obiectului cauzei, reprezentat

de verificarea legalității și temeiniciei unei soluții pronunțată în primă

instanță, în procedura prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen.

Pentru

considerentele ce preced, constatându-se că hotărârea primei instanțe este

legală, temeinică și corect argumentată, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat de petent va fi respins, ca

nefondat.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMEEL LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul C.N. împotriva sentinței nr. 1402 din

13 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 4498/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.