ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1926/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. x/2018, reclamanta S.C A. S.R.L a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta S.C A. S.R.L.: să se constate că folosirea neautorizată, de către pârâtă a însemnului "A." în activitatea comercială încalcă drepturile de proprietate industrială ale reclamantei asupra mărcilor înregistrate "A. proiecte cu final fericit" nr. x, nr. depozit x, "A." y nr. depozit y și "A." nr.z; să se dispună obligarea pârâtei la schimbarea numelui comercial în sensul ca elementul verbal "A." să nu mai fie inclus sub nicio formă în denumirea pârâtei, în baza prevederilor art. 5 din Legea nr. 11/1991 și înregistrarea modificărilor corespunzătoare la Oficiul Registrului Comerțului; să se dispună obligarea pârâtei să înceteze de îndată, pe teritoriul României, folosirea neautorizată a însemnului "A." în activitatea comercială a acesteia, în special oferirea produselor sau comercializarea, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn și utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate, importul sau exportul produselor sub acest semn, conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, art. 5 (a) din Legea nr. 11/1991.

Prin sentința civilă nr. 246/S/16.11.2018 a Tribunalului Brașov a fost admisă cererea astfel formulată de reclamantă; s-a constatat că pârâta S.C A. S.R.L. folosește neautorizat însemnul "A." în activitatea comercială și încalcă drepturile de proprietate industrială ale reclamantei asupra mărcilor înregistrate "A. proiecte cu final fericit" nr. x/x3, "A." nr. y și "A." nr. M 2015 02832.

A fost obligată pârâta să își schimbe numele comercial în sensul eliminării cuvântului "A." din denumire și să nu îl mai includă în denumirea proprie, cu înregistrarea modificărilor corespunzătoare în evidențele Oficiului Registrului Comerțului.

A fost obligată pârâta să înceteze, pe teritoriul României, folosirea neautorizată a însemnului "A." în activitatea sa comercială, în special oferirea produselor sau comercializarea lor, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn și utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate, importul sau exportul produselor sub acest semn.

A obligat pârâta la plata sumei de 7240,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta S.C. A. S.R.L. Bacău.

Prin decizia nr. 547/Ap din 23 aprilie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul formulat de A. S.R.L., a schimbat în tot sentința civilă nr. 246/S/16.11.2018 a Tribunalului Brașov și a respins cererea de chemare în judecată, obligând intimata să-i plătească apelantei suma de 2.483 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.

Recursul formulat de pârâta A. S.R.L. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cererea inițial depusă și din cererea modificatoare înregistrată la data de 10.06.2020.

Criticile dezvoltate de recurentă prin recursul astfel formulat sunt în sensul celor ce vor fi expuse în continuare:

În mod greșit instanța a apreciat că pârâta - intimata are o marcă înregistrată în sensul legii.

Instanța a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 3 lit. b), i), h) și k), art. 17, art. 36 alin. (2) și art. 86 din Legea mărcilor.

Prin art. 3 din Legea mărcilor sunt definite categoriile de: marca anterioară; solicitant; titular; mandatar autorizat; Registrul mărcilor.

Intimata nu este titulara mărcii individuale x nr. M 2018 01286/27.02.2018, cum greșit a reținut instanța, ci aceasta are calitatea de solicitant al mărcii. Astfel, semnul folosit de aceasta nu se bucură de protecție, iar acțiunea în contrafacere, care face obiectul prezentei cauze, este admisibilă.

Precizează recurenta că, deși în dosarul OSIM s-a pronunțat o decizie de înregistrare a mărcii în urma respingerii opoziției formulate de recurenta-reclamantă, aceasta din urmă formulat contestație împotriva respectivei decizii - conform prev. art. 86 din Legea mărcilor -, contestație care este în curs de soluționare. Decizia de înregistrare a mărcii nu este definitivă, ea putând fi înregistrată în Registrul mărcilor abia după momentul rămânerii definitive. Prin urmare, intimata nu este titulară a mărcii în sensul art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998, neavând calitatea de persoană pe numele căreia marca este înregistrată în Registrul mărcilor,în aceste condiții instanța făcând o aplicare greșită a menționatelor prevederi.

Se mai precizează că depozitul reglementar asigură protecția mărcii numai dacă această marcă este ulterior înregistrată. Însă,publicarea cererii de înregistrare a mărcii nu înseamnă că semnul solicitat a dobândit protecția pe care legea o conferă unei mărci.

În acest context, consideră recurenta că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a prevederilor art. 30 din Legea mărcilor.

În sensul celor arătate, sunt invocate și prevederile art. 37 din Legea mărcilor.

Se mai arată că instanța de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a considerentelor instanței de fond referitoare la similitudinea între mărcile anterioare ale recurentei-reclamante și semnul folosit de pârâta intimată, cât și la identitatea serviciilor, în condițiile în care prin cererea de apel nu au fost contestate respectivele considerente.

Sub un alt aspect, arată recurenta că acțiunea în contrafacere este admisibilă în cazul în care cererea se îndreaptă împotriva unui solicitant al unei mărci.

În condițiile în care intimata nu are calitatea de titular a unei mărci, aceasta este un terț care folosește un semn ce încalcă dreptul la marcă al recurentei reclamante. Instanța nu a soluționat conflictul dintre mărcile anterioare ale recurentei și semnul folosit de intimată fără drept, conform prevederilor art. 36 din Legea mărcilor, deși avea aceasta posibilitate.

Mai precizează că pârâta este vinovată de concurența neloială și de contrafacere.

Intimata folosește fără drept, cu funcția de marcă, un semn similar până la identitate cu mărcile anterioare ale recurentei, pentru aceleași clase de produse și servicii, această conduita fiind de natură să aducă grave prejudicii reclamantei recurente. O asemenea utilizare este de natura să îi creeze recurentei prejudicii semnificative, creând și confuzie în rândul consumatorilor, care vor fi induși în eroare cu privire la proveniența produselor. Cu privire la aceste aspecte, se arată că în mod corect instanța a reținut că elementul verbal A. din denumirea pârâtei A. este parțial identic cu marca înregistrată de reclamanta A. cu final fericit, iar produsele și serviciile oferite de cele două societăți sunt identice.

Se arată că identitatea parțială dintre denumirea pârâtei și marca înregistrată de reclamantă - rezultată din literele folosite, așezate în aceeași ordine, fontul folosit, sunetele exprimate - alături de identitatea serviciilor furnizate, creează neîndoielnic risc de confuzie și de asociere între denumirea pârâtei și marca reclamantei, chiar dacă atât în denumirea pârâtei cât și în marca înregistrată de reclamantă se regăsesc și alte elemente cu caracter distinctiv. Percepția consumatorilor este determinată de elementul dominant din cele două semne supuse analizei, în care primează cuvântul A..

In consecință, consideră că utilizarea semnului A. în denumirea pârâtei aduce atingere funcției esențiale a mărcii înregistrate de reclamantă, anume aceea de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor, ca urmare a riscului de confuzie în percepția publicului. Există riscul ca publicul să creadă că produsele sau serviciile în cauza provin de la același întreprinzător sau eventual de la întreprinzători legați din punct de vedere economic.

Recurenta mai precizează că EUIP0 a dispus anularea desenului comunitar x al intimatei, arătând că desenul este similar cu marca x a recurentei și că există risc de confuzie între acestea, având în vedere existența elementului dominant comun, A..

Consideră recurenta că se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, având în vedere că nu a analizat cauza cu care a fost învestită prin raportare la temeiurile de drept incidente.

Se mai menționează că, și dacă s-ar considera că intimata ar avea o marcă înregistrată, acțiunea în contrafacere este admisibilă, în acest sens fiind Decizia CJUE nr. C-561/11, pronunțată în cauza având ca părți B. vs. C.. Prin această din urmă decizie, Curtea a statuat în sensul că prevederile art. 9 (1) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitara trebuie interpretate în sensul că dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărui terț utilizarea, în activitatea comerciala, a unui semn identic ori similar cu marca sa, poate fi opus și terțului proprietar al unei mărci comunitare ulterior înregistrate, fără a fi necesara anularea în prealabil a mărcii ulterioare respective.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata A.. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei nr. 547/Ap din 23 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 12 noiembrie 2019 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 547/Ap din data de 23 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă în dosarul nr. x/2018 și a fixat termen de judecată la data de 21 ianuarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., făcând și aplicarea prevederilor art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

O primă critică adusă de recurentă deciziei instanței de apel este aceea că a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 3 lit. b), h), k) și i), a) art. 17, 36 și 86 din Legea 84/1998, prin aprecierea în sensul că pârâta intimată are o marcă înregistrată, în condițiile în care aceasta are numai calitatea de solicitant al mărcii individuale x nr. M 2018 01286/27.02.2018 până la momentul la care va soluționa definitiv contestația pe care recurenta reclamantă a formulat-o cu privire la Decizia prin care OSIM a hotărât înregistrarea respectivei mărci.

Din verificarea deciziei recurate, se constată că instanța de apel a reținut - în contextul acțiunii în contrafacere pe care reclamanta recurentă a promovat-o în exercitarea dreptului conferit de art. 36 din Legea 84/1998 - îndreptățirea pârâtei intimate de a folosi semnul x în considerarea faptului că o cerere a pârâtei de înregistrare a acestui semn ca marcă a fost admisă prin Decizie adoptată de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), iar opoziția formulată de către reclamantă împotriva respectivei decizii a fost respinsă în cadrul procedurii desfășurate în cadrul OSIM.

Aprecierea în sensul menționat a instanței de apel reflectă corecta aplicare a prevederilor art. 29 din Legea 84/1998, normă care, la data emiterii deciziei de înregistrare a mărcii pârâtei, conținea următoarea prevedere, (1) OSIM înscrie, de îndată, în Registrul mărcilor acele mărci pentru care s-a luat o decizie de înregistrare.

(2) Înscrierea înregistrării mărcii în Registrul mărcilor este supusă taxelor prevăzute de lege.

(3) După înscrierea în Registrul mărcilor, OSIM eliberează certificatul de înregistrare a mărcii.

(4) Registrul mărcilor este public".

Din economia normei juridice enunțate reiese cu evidență că emiterea, de către OSIM, a deciziei de înregistrare este urmată, de îndată, de înscrierea acesteia în Registrul Mărcilor și subsecventa eliberare a certificatului de înregistrare a mărcii. Prin efectuarea acestor formalități de publicitate, și respectiv de eliberare a certificatului menționat, persoana care a solicitat înregistrarea devine titular al mărcii și al drepturilor conferite de aceasta pentru că legea nu a instituit o condiționare în sensul nașterii respectivelor drepturi de neexercitarea ori de epuizarea unor eventuale demersuri ale terților.

Această concluzie este confirmată și de reglementarea conținută în art. 30 al aceluiași act normativ, care stabilește momentul de la care se produc efectele mărcii înregistrate, anume că ele se întind și asupra unei perioade anterioare înregistrării - fiind recunoscute cu începere de la data constituirii depozitului reglementar. Acest mod de reglementare a efectelor înregistrării mărcii reflectă intenția legiuitorului de a recunoaște deplina eficacitate a actului de dispoziție prin care OSIM a decis înregistrarea, odată ce acesta a fost urmat de înscrierea în Registrul mărcilor și de eliberarea către beneficiar a certificatului de înregistrare.

Este real că, prin art. 86 din Legea 84/1998, legiuitorul deschide și terțelor persoane contestația, ca tip de acțiune specific acestei materii. Însă, în absența unei dispoziții exprese a legii, nu există temei spre a se reține că exercitarea acestui demers judiciar ar produce un efect suspensiv în privința consecințelor ce sunt expres stabilite de art. 29 din aceeași Lege, anume în privința dobândirii calității de titular al dreptului asupra mărcii relativ la care s-a emis Decizia de înregistrare și totodată s-au îndeplinit formalitățile de înscriere în Registrul mărcilor și de eliberare a certificatului de înregistrare a mărcii.

Altfel spus, reglementarea din art. 86 din Legea 84/1998, care conferă dreptul la exercitarea contestației, nu afectează caracterul definitiv al Deciziilor OSIM privind înregistrarea mărcilor în contextul în care legiuitorul a stabilit că o emiterea unei asemenea Decizii are ca urmare formalitatea de publicitate reprezentată de înscrierea în Registrul mărcilor și eliberarea certificatului, singura condiție pentru îndeplinirea acestor ultime formalități fiind aceea a plății taxelor legale.

Prin raportare la rigorile menționatelor norme juridice, se constată că instanța de apel a stabilit în mod judicios că marca x are statut de marcă înregistrată în contextul în care OSIM a eliberat certificatul de înregistrare a acestei mărci, și a reținut calitatea pârâtului intimat de titular al mărcii făcând astfel o corectă aplicare a prevederilor art. 29 și 30 raportat la art. 3 lit. h), i) și k) din Legea 84/1998. Susținerea în sens contrar a recurentei este eronată, ea fiind consecința neobservării acestor proceduri speciale care sunt reglementate de lege, dar și a confuziei pe care o face în mod nejustificat între demersuri precum constituirea depozitului reglementar și publicarea cererii de înregistrare a unei mărci, pe de o parte, și, pe de altă parte, demersul prevăzut de art. 29 constând în publicarea Dispoziției care conține hotărârea luată de OSIM (după parcurgerea procedurii de verificare a cererii ce a fost depusă de solicitant) de a se înregistra marca.

Cum instanța de apel nu a statuat în sensul că reclamanta recurentă nu are calitatea invocată în proces, de titular al mărcilor anterioare pe care și-a fundamentat acțiunea, se constată vădit nefondată critica prin care se susține că, prin decizia recurată, a fost făcută o greșită aplicare a art. 3 lit. b), normă care definește marca anterioară ca fiind, marca înregistrată, precum și marca depusă pentru a fi înregistrată în Registrul mărcilor, cu condiția ca ulterior să fie înregistrată".

Nu se poate reține nici greșita aplicare, în speță, a prevederilor art. 37 din Legea 84/1998 în condițiile în care instanța de apel nu a avut a analiza și nu a statuat în sensul acestor prevederi legale, respectiv cu privire la vreo solicitare a pârâtului intimat de a i se recunoaște dreptul la despăgubiri pentru atingeri aduse mărcii x, ori de a se interzice unei alte persoane utilizarea unor semne identice sau asemănătoare cu această marcă a paratei.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută incidența motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din perspectiva criticilor expuse în cadrul primelor două motive de recurs.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susține încălcarea, de instanța de apel, a autorității de lucru judecat a statuărilor făcute de prima instanță relativ la similitudinea între mărcile anterioare ale recurentei și semnul - care a fost înregistrat ca marcă în timpul procesului pendinte - x.

Această critică evidențiază, practic, depășirea limitelor devoluțiunii în apel - astfel cum acestea sunt impuse prin art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - recurenta considerând că judecata în apel s-a realizat și cu privire la aspecte care nu fuseseră contestate (criticate) în calea de atac, anume că instanța apel a reținut incompatibilitatea cu procedura judiciară pendinte a unei analize relative la similitudinea între mărcile reclamantei și semnul utilizat de pârâtă, în condițiile în care prima instanță analizase asemenea aspecte iar apelanta nu criticase respectivul demers analitic.

Susținerile în acest sens ale recurentei - susceptibile de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - sunt apreciate ca fiind corecte. Atâta vreme cât prima instanță a procedat la analiza comparativă a semnelor în conflict, iar analiza astfel făcută nu a fost contestată de vreuna dintre părți și nici instanța nu a pus în discuție, din oficiu, vreun impediment legal de realizare a respectivei evaluări, nu exista temei spre a se stabili că excedează limitelor judecății pendinte o atare analiză.

Totodată, este necesar a se constata că instanța de apel nu a concluzionat în sensul caracterului eronat al statuărilor prin care prima instanță a reținut similitudinea între mărcile și semnul aflate în litigiu, ci doar a reținut un fine de neprimire în sensul că nu poate realiza o astfel de evaluare în contextul în care disponibilitatea și distinctivitatea semnului utilizat de pârâtă a fost verificată și stabilită de OSIM, potrivit competențelor speciale ce revin acestei entități, în cadrul procedurii de înregistrare ca marcă a acestui semn. Ca atare, nu se poate reține existența unei depășiri a limitelor învestirii în absența unei efective evaluării a caracterului corect sau nu al dezlegărilor ce au fost făcute de prima instanță în contextul judecății relative la acest aspect.

Având în vedere aceste considerente, se constată caracterul nefondat al criticii prin care se invocă depășirea limitelor devoluțiunii în apel prin aceea că instanța de prim control judiciar ar fi abordat fără a fi fost formulate critici prin motivele de apel, ca și chestiune de fond, problematica referitoare la existența de similitudini între semnul utilizat de pârâtă și mărcile opuse de reclamantă.

În privința celui de-al patrulea motiv de recurs, prin care se susține teza admisibilității unei acțiuni în contrafacere în cazul în care aceasta este îndreptată împotriva solicitantului unei mărci, Înalta Curte apreciază că este vădit nefondat în condițiile în care el are o premisă străină de cauză. Astfel cum s-a reținut în cadrul analizei primelor două motive de recurs, pârâtul intimat are, în prezent, calitatea de titular al mărcii înregistrate x, el neavând statutul de simplu solicitant pentru înregistrarea respectivei mărci.

În acest context, nu este utilă soluționării pricinii o evaluare a admisibilității și a temeiniciei unei acțiuni în contrafacere îndreptate împotriva unui solicitant, ci aspectul litigios relevant este acela referitor la existența sau nu a dreptului reclamantei, în calitate de titular al mărcilor anterioare, de a uza de acțiunea în contrafacere împotriva pârâtei, care este titular de marcă ulterior înregistrată.

Această din urmă problemă urmează a fi analizată în ultimului motiv de recurs, pe care recurenta-reclamantă l-a formulat prin raportare la situația premisă în care pârâtul are calitatea de titular al dreptului la marcă.

Ultimul motiv de recurs (identificat D1 în numerotarea recurentei) este apreciat ca fondat în raport de considerentele următoare:

Instanța de apel a apreciat că acțiunea în contrafacere în cadrul căreia reclamanta a invocat încălcarea de către pârâtă, prin utilizarea unui semn ce conține elementul verbal A., a dreptului exclusiv de utilizare a mărcilor înregistrate "A. proiecte cu final fericit", "A." și A.", este nefondată în considerarea faptului că pârâta are dreptul de a utiliza respectivul semn ca efect al înregistrării (ulterioare) a mărcii "x".

Concluzia astfel reținută relevă aprecierea în sensul că, fiind titular al dreptului asupra mărcii, nu există temei spre a i se interzice pârâtului folosirea propriei mărci.

Această concluzie a instanței de apel constituie o recunoaștere a dreptului dobândit de pârât în urma parcurgerii procedurii pe care legea a reglementat-o spre această finalitate. Însă, existența acestui drept a fost eronat reținută ca și argument suficient pentru respingerea acțiunii reclamantei, care este și ea titulară a unor drepturi generate de calitatea de titular al unor mărci înregistrate anterior, drepturi a căror protecție a pretins-o prin acțiunea în contrafacere care constituie demersul judiciar specific în această materie.

În realitate, situația reținută cu privire la părțile aflate în litigiu este cea a unui conflict între drepturile a doi titulari de mărci, iar o atare situație impunea a se stabili dacă drepturile a căror protecție a fost invocată de reclamantă sunt sau nu încălcate prin dreptul pe care pârâtul l-a opus, cu atât mai mult cu cât acest din urmă drept a fost dobândit ulterior promovării acțiunii în contrafacere.

Existența contemporană a drepturilor de proprietate intelectuală ale părților aflate în litigiu nu poate constitui un obstacol în a se tranșa cu privire la încălcarea dreptului anterior pretins de reclamantă pentru că, de principiu, dobândirea ulterioară a unui drept nu este de natură a genera o prezumție absolută a conformității cu legea a exercitării sale.

În acest sens, în materia specială în care se poartă prezentul litigiu, relevante sunt dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-561/11, B. împotriva C., acestea fiind în sensul că, Articolul 9 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară trebuie interpretat în sensul că dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărui terț utilizarea în comerț a semnelor identice sau similare cu marca sa îl include pe terțul titular al unei mărci comunitare ulterioare, fără a fi necesară declararea prealabilă a nulității acestei din urmă mărci".

În acest punct al analizei, Înalta Curte notează că prevederile art. 9 alin. (1) din Regulamentul (CE) 207/2009 au un conținut similar celor din art. 36 alin. (2) din Legea 84/1998, astfel încât interpretarea oficială dată normei apartenente dreptului Uniunii Europene trebuie aplicată mutatis mutandis și normei naționale care reflectă transpunerea celei dintâi.

În considerentele menționatei hotărâri, instanța europeană a reținut că:, 49 Trebuie subliniată de altfel necesitatea de a proteja funcția esențială a mărcii, care este aceea de a garanta consumatorilor proveniența produsului (Hotărârea din 12 noiembrie 2002, Arsenal Football Club, C-206/01, Rec., p. I-10273, punctul 51).

50 În această privință, Curtea a precizat deja în mai multe rânduri că dreptul exclusiv prevăzut la articolul 9 alin. (1) din regulament a fost acordat în scopul de a permite titularului mărcii să își protejeze interesele specifice în calitate de titular al mărcii respective, cu alte cuvinte, să garanteze că aceasta își poate îndeplini funcțiile specifice (a se vedea Hotărârea din 23 martie 2010, Google France și Google, C-236/08-C-238/08, Rep., p. I-2417, punctul 75 și jurisprudența citată).

51 Or, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 43 și 44 din concluzii, dacă, pentru a interzice utilizarea de către un terț a unui semn care ar aduce atingere funcțiilor mărcii sale, titularul unei mărci comunitare anterioare ar trebui să aștepte declararea nulității mărcii comunitare ulterioare al cărei titular este respectivul terț, protecția conferită de articolul 9 alin. (1) din regulament ar fi considerabil diminuată".

Privită în acest context, concluzia instanței de apel în sensul că este lipsită de temeinicie acțiunea în contrafacere pe care reclamanta recurentă a promovat-o în considerarea calității de titular al celor trei mărci înregistrate anterior, apare ca fiind una ce nu are ca fundament o situație de fapt complet stabilită din perspectiva conflictului de drepturi existent între părți. Constatarea că și pârâta este titular al dreptului asupra unei mărci, respectiv asupra mărcii x - care a fost ulterior înregistrată față de cele a căror protecție a fost invocată de reclamanta recurentă - nu era de natură să demonstreze, prin ea însăși, lipsa atingerilor pretinse de reclamantă în privința drepturilor sale asupra mărcilor proprii, ci era necesar a se verifica dacă aceste din urmă drepturi au fost lezate prin folosirea de către pârât a mărcii sale, verificare ce trebuia realizată de instanța de apel corespunzător coordonatelor de evaluare stabilite prin art. 36 alin. (2) din Legea 84/1998 și limitelor ce sunt stabilite prin art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Raportat la aceste considerente expuse în analiza criticilor subsumate ultimului motiv de recurs, Înalta Curte nu poate realiza o verificare a modului de interpretare și aplicare a legii la judecata în apel a pricinii atâta vreme cât situația de fapt nu a fost deplin stabilită. Se reține, astfel, incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art. 496 și 497 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță spre a se rejudeca apelul ținându-se seama nu numai de calitatea părților de titulari ai mărcilor înregistrate, ci și de anterioritatea înregistrării mărcilor a căror protecție a fost invocată de reclamantă ca temei al acțiunii în contrafacere precum și de dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată în cauza C-561/11, B. împotriva C..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 547/Ap din data de 23 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2020.