ÎCCJ, Decizia nr. 268/2011

Ședința publică de la 27 aprilie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin decizia nr. 1643 din 27

aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de

contestatorul petent C.G. împotriva deciziei penale nr. 311 din 28 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 4635/2/2009. A

fost obligat contestatorul petent la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța această soluție

instanța a reținut că prin sentința penală nr. 300 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de

petent împotriva ordonanței nr. 373/P/2008 din 27 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București; a fost menținută ordonanța atacată. Soluția

a rămas definitivă prin respingerea recursului prin decizia nr. 311 din 28

octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Împotriva acestei decizii

contestatorul a formulat cerere de contestație în anulare, apreciată ca

inadmisibilă având în vedere că motivele invocate nu pot fi încadrate în

cazurile strict reglementate de art. 386 C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii

contestatorul a declarat recurs.

Recursul este

inadmisibil și va fi respins pentru considerentele ce urmează:

Dând eficiență

principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum

și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea

procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții

interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii

procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control

judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit

dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II

din Codul de procedură penală, admisibilitatea căilor de atac este condiționată

de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin

care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile

de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se

poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art.

385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea

recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de

lege.

În cauza de față,

contestatorul a formulat recurs împotriva unei hotărâri judecătorești

definitive, pronunțată de către Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în soluționarea cererii de contestație în anulare formulată de

contestator împotriva unei decizii pronunțate, de aceeași instanță, în recurs.

Astfel, după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 392 alin. (4) C. proc. pen.,

deciziile pronunțate în cauze având ca obiect contestația în anulare împotriva

deciziei instanței de recurs nu pot fi atacate prin recurs, legea neprevăzând

dreptul de atacare cu recurs a deciziilor definitive.

Or, recunoașterea

unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual

penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă.

Pentru considerentele

ce preced, apreciindu-se excepția invocată ca întemeiată, prin efectul admiterii

acesteia, potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul

va fi respins ca inadmisibil.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatorul C.G. împotriva deciziei nr. 1643

din 27 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 1089/1/2010.

Obligă recurentul

contestator la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.