ÎCCJ, Decizia nr. 268/2011

Ședința publică de la 27 aprilie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin decizia nr. 1643 din 27 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul petent C.G. împotriva deciziei penale nr. 311 din 28 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 4635/2/2009. A fost obligat contestatorul petent la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că prin sentința penală nr. 300 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petent împotriva ordonanței nr. 373/P/2008 din 27 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București; a fost menținută ordonanța atacată.

Soluția a rămas definitivă prin respingerea recursului prin decizia nr. 311 din 28 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Împotriva acestei decizii contestatorul a formulat cerere de contestație în anulare, apreciată ca inadmisibilă având în vedere că motivele invocate nu pot fi încadrate în cazurile strict reglementate de art. 386 C. proc. pen. Împotriva acestei decizii contestatorul a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil și va fi respins pentru considerentele ce urmează: Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice. Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II din Codul de procedură penală, admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege. În cauza de față, contestatorul a formulat recurs împotriva unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată de către Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea cererii de contestație în anulare formulată de contestator împotriva unei decizii pronunțate, de aceeași instanță, în recurs.

Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 392 alin. (4) C. proc. pen., deciziile pronunțate în cauze având ca obiect contestația în anulare împotriva deciziei instanței de recurs nu pot fi atacate prin recurs, legea neprevăzând dreptul de atacare cu recurs a deciziilor definitive. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă. Pentru considerentele ce preced, apreciindu-se excepția invocată ca întemeiată, prin efectul admiterii acesteia, potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul va fi respins ca inadmisibil.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul C.G. împotriva deciziei nr. 1643 din 27 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1089/1/2010. Obligă recurentul contestator la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.