ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Decizia nr. 163/2011

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Decizia nr. 163/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 899 din 20 iunie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul Z.Q.; a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul

acestei instanțe la data de 15 iunie 2011, inculpatul Z.Q. a solicitat punerea

sa în libertate sub control judiciar, în condițiile art. 160

proc. pen.

În motivarea cererii,

inculpatul a arătat că a fost arestat preventiv la data de 25 mai 2011, în baza

mandatului de arestare preventivă emis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 4374/1/2011, sub acuzația săvârșirii infracțiunilor

prevăzute și pedepsite de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003 și art. 255 pct. 1

C. pen., raportat la art. 6 și art. 7 pct. 2 din Legea nr. 78/2000, cu

aplicarea disp. art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea dispozițiilor art.

33 lit. a) C. pen.

Inculpatul a mai

arătat că din punct de vedere al admisibilității cererii sale, sunt întrunite

cerințele art. 160

C. proc. pen., iar în ceea ce privește

temeinicia, a susținut că se află în imposibilitate de a zădărnici aflarea

adevărului în cauză, deoarece toate probele au fost deja administrate, neavând

cum să altereze conținutul interceptărilor telefonice și al înregistrărilor din

mediul ambiental.

Totodată, inculpatul

a mai arătat că este cetățean chinez, fiind stabilit în România de 16 ani, are

o situație familială stabilă, fiind întreținătorul celor două fiice minore

rezultate din căsătoria cu Z.C. și a fiicei soției sale dintr-o căsătorie

anterioară și are o activitatea profesională prodigioasă.

De asemenea, în

argumentarea cererii, inculpatul a menționat că dintre cei 29 de inculpați

cercetați în Dosarul nr. 160/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, D.N.A., îl cunoaște numai pe coinculpatul I.M., care avea

calitatea de comisionar vamal și că, în contradicție cu cele reținute în actele

dosarului, nu avea niciun interes să-i promită inculpatului I.M. sumele de bani

despre care se face vorbire, întrucât el nu a făcut altceva decât să-l prezinte

pe conaționalul său, L.S.H., comisionarului vamal pentru ca acesta să îl

consilieze în activitatea din vama Constanța, inculpatul nedesfășurând

activități comerciale împreună cu L.S.H.

Un alt argument

invocat în motivarea cererii se referea la starea precară de sănătate a

inculpatului, susținându-se că acesta este cunoscut în antecedență cu episoade

bronhospastice și urticariene recurente, fiind diagnosticat cu astm bronșic în

formă clinică persistentă sever, rino-conjunctivită alergică la mucegai, polen,

motiv pentru care necesită un regim igienico-dietetic foarte strict pe care

condițiile oferite de mediul penitenciar îl exclud, existând astfel riscul

apariției unui eveniment bronhospastic sever cu stare de status astmatic.

Examinând actele și

lucrările dosarului, prima instanță a constatat următoarele:

Prin Încheierea de

ședință nr. 759 din 24/ 25 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, (Dosar nr. 4374/1/2011) a dispus arestarea preventivă a inculpatului Z.Q.

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 7 pct. l din

Legea nr. 39/2003 și art. 255 pct. 1 C. pen., rap. la art. 6 și art. 7 pct. 2

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea disp. art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu

aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., reținându-se, în esență, că

există indicii temeinice în sensul că acesta, în intervalul 2010 - 2011, în

calitate de intermediar vamal, a săvârșit, la diferite intervale de timp, dar

în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, mai multe acte materiale

specifice infracțiunii de dare de mită.

Au fost reținute ca

temeiuri ale arestării dispozițiile art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen., apreciindu-se că în cauză există indicii care fac verosimilă

bănuiala că inculpatul a comis faptele reținute în sarcina lui, precum și

faptul că infracțiunile pentru care acesta este cercetat sunt prevăzute de lege

cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea inculpatului în libertate

prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din

gravitatea extrem de ridicată a faptelor, modalitatea de comitere a acestora,

sentimentul acut de insecuritate socială și dezaprobare publică.

Ulterior, măsura

arestării preventive a fost prelungită de înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, la data de 18 iunie 2011.

Prealabil examinării

temeiniciei cererii formulate de inculpatul Z.Q., prima instanță a constatat

că, în concordanță cu prevederile art. 5 din C.E.D.O., dispozițiile art. 160

alin. (1) C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanței de judecată de a acorda

liberarea provizorie sub control judiciar în cazul infracțiunilor intenționate

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.

Înalta Curte constată

că, deși inculpatul Z.Q. „are vocație" de a beneficia de liberare

provizorie sub control judiciar în raport cu dispozițiile art. 160

alin. (1) C. proc. pen., cererea sa nu este întemeiată, având în vedere natura

și gravitatea faptelor pentru care este cercetat și împrejurările concrete în

care au fost comise infracțiunile.

În acest sens, s-a

constatat că din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă indicii că

inculpatul ar fi comis infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 7 pct. 1

din Legea nr. 39/2003 și art. 255 pct. l C. pen., rap. la art. 6 și art. 7 pct.

2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea disp. art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu

aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., reținându-se, în esență, că în

intervalul 2010 - 2011, în calitate de intermediar vamal, inculpatul Z.Q. a

săvârșit, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții

infracționale, mai multe acte materiale specifice infracțiunii de dare de mită.

În concret,

inculpatul a promis, a oferit sau, după caz, a dat diverse sume de bani

comisionarului vamal I.M.I. pentru ca acesta să remită respectivele sume lucrătorilor

vamali de la Biroul vamal Constanța - Sud Agigea, precum și conducerii grupului

infracțional constituit în cauză, în scopul ca lucrătorii vamali să-și încalce

atribuțiile de serviciu și să permită accesul pe teritoriul României a unor

containere importate ce conțineau, după caz: mărfuri contrafăcute, alte mărfuri

sau mărfuri în alte cantități decât cele înscrise în declarația vamală de

import, mărfuri subevaluate ori, pur și simplu, ca lucrătorii vamali să-și

executa atribuțiile de serviciu și să proceseze containerele respective,

permițând accesul lor în țară, în loc să fie blocate în vamă, fără vreun temei

legal plauzibil.

Astfel, la data de 28

aprilie 2010, inculpatul Z.Q. i-a promis inculpatului I.M.I., comisionar vamal,

suma totală de 50 milioane lei vechi, cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali

de la Biroul vamal Constanța - Sud Agigea, pentru ca aceștia să permită

introducerea în țară și acordarea liberului de vamă în cazul mai multor

containere cu mărfuri.

La data de 29 aprilie

2010, inculpatul Z.Q. i-a promis inculpatului I.M.I., comisionar vamal, o sumă

de bani neprecizată, cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la Biroul vamal

Constanța - Sud Agigea, pentru ca aceștia să permită introducerea în țară și

acordarea liberului de vamă în cazul mai multor containere cu mărfuri.

Ulterior, la data de 4

mai 2010, inculpatul Z.Q. a dat o sumă de bani neprecizată inculpatului I.M.I.,

pentru ca acesta, la rândul său, să o dea lucrătorilor vamali de la Biroul vamal

Constanța - Sud Agigea, pentru ca aceștia să permită introducerea în țară și

acordarea liberului de vamă în cazul mai multor containere cu mărfuri. În

această situație, inculpatul I.M.I. i-a promis inculpatului Z.Q. că va verifica

dacă suma de bani oferită ca mită a ajuns acolo unde trebuia.

La data de 12

septembrie 2010, inculpatul Z.Q. i-a promis inculpatului I.M.I., suma de 62

milioane lei vechi, cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali de la Biroul vamal

Constanța - Sud Agigea, pentru ca aceștia să permită introducerea în țară și

acordarea liberului de vamă în cazul mai multor containere cu mărfuri.

Activitatea

infracțională desfășurată de inculpat nu poate fi însă ruptă de contextul

activității desfășurate de întreaga grupare infracțională prin care ordinea

publică a fost în mod vădit tulburată, activitate de natură să prejudicieze

buna reputație a instituțiilor publice (M.A.I., A.N.V. și Senatul României) și

să deterioreze încrederea în corectitudinea celor abilitați să vegheze la

respectarea legilor țării.

Prima instanță a

apreciat că aspectele de ordin personal și familial invocate de inculpatul Z.Q.

în motivarea prezentei cereri, chiar dacă se dovedesc a fi reale, nu pot fi

prevalente în aprecierea posibilității îndeplinirii scopului măsurilor

preventive prin cercetarea inculpatului în stare de libertate, aceste

împrejurări nefiind de natură a influența ori a înlătura pericolul concret

pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a

inculpatului la acest moment procesual și neconstituind garanții suficiente că inculpatul

nu va încerca să zădărnicească aflarea adevărului în cauză.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul.

Amplele concluzii ale

apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului parchetului, precum și

ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a

prezentei hotărâri.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează.

Potrivit

dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor

preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau

împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală,

de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse

și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Liberarea provizorie

sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate,

a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 160

alin.

(1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres

reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru

infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și

inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe

învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni, sau că acesta va încerca

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă

precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de învinuit

sau inculpat.

Raportând

considerațiile teoretice expuse cauzei concrete dedusă judecății se constată că

prin încheierea din Camera de consiliu nr. 759 din 24/ 25 mai 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4374/1/2011,

(definitivă prin Încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 4454/1/2011,

prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat), Înalta Curte

de Casație și Justiție, a dispus în baza art. 149

raportat la art. 143,

art. 148 alin. (1) lit. f) și art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a

inculpatului Z.Q. pe o durată de 29 de zile, de la data încarcerării.

În motivarea

încheierii, instanța a reținut că în cauză există probe și indicii temeinice

suficiente ce fac verosimilă săvârșirea de către inculpatul Z.Q. a

infracțiunilor pentru care este cercetat, prevăzute și pedepsite de art. 7 pct.

l din Legea nr. 39/2003 și art. 255 pct. l C. pen., raportat la art. 6 și art. 7

pct. 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea disp. art. 41 alin. (2) C. pen.,

totul cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., reținându-se, în

esență, că în intervalul 2010 - 2011, în calitate de intermediar vamal, a săvârșit,

la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții

infracționale, mai multe acte materiale specifice infracțiunii de dare de mită.

Ulterior, măsura

arestării preventive a inculpatului a fost prelungită de către instanță.

Se reține, astfel, că

inculpatul Z.Q. a aderat și sprijinit un grup infracțional organizat, iar în

intervalul octombrie 2010 – februarie 2011, în calitate de intermediar vamal a

săvârșit, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții

infracționale, mai multe acte materiale specifice infracțiunii de dare de mită.

În concret,

inculpatul a promis, a oferit sau, după caz, a dat diverse sume de bani

comisionarului vamal I.M.I. pentru ca acesta să remită respectivele sume

lucrătorilor vamali de la Biroul vamal Constanța - Sud Agigea, precum și

conducerii grupului infracțional constituit în cauză, în scopul ca lucrătorii

vamali să-și încalce atribuțiile de serviciu și să permită accesul pe

teritoriul României a unor containere importate ce conțineau, după caz: mărfuri

contrafăcute, alte mărfuri sau mărfuri în alte cantități decât cele înscrise în

declarația vamală de import, mărfuri subevaluate ori, pur și simplu, ca

lucrătorii vamali să-și execute atribuțiile de serviciu și să proceseze

containerele respective, permițând accesul lor în țară, în loc să fie blocate

în vamă, fără vreun temei legal plauzibil.

Realizarea scopurilor

măsurilor preventive prevăzute de art. 136 C. proc. pen. nu poate fi

îndeplinită în absența privării de libertate a inculpatului, ținându-se cont de

faptul că activitatea infracțională desfășurată de acesta nu poate fi ruptă de

contextul activității întregii grupări, activitate prin care ordinea publică a

fost în mod vădit tulburată, de natură să prejudicieze buna reputație a instituțiilor

publice și să deterioreze încrederea în corectitudinea celor abilitați să

vegheze la respectarea legilor țării.

Deși cererea de

liberare provizorie sub control judiciar îndeplinea condițiile legale

referitoare la cuantumul maxim al pedepsei, aceasta nu realiza cerința

oportunității, rezultând implicit din interpretarea coroborată a prevederilor art.

136 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 160

proc. pen.

Lăsarea inculpatului

în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea sa

provizorie la acest moment procesual neputând conduce la realizarea scopurilor

măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfășurări a procesului penal.

În concluzie, soluția

dispusă de către prima instanță este legală și temeinică, dând o corectă

interpretare și aplicare prevederilor legale ce reglementează instituția

juridică a liberării provizorii sub control judiciar și a măsurilor preventive,

în general.

Dreptul părții aflată

în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în libertate

în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței obligația de a

dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei

desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public, în cauza dedusă

judecății, interesul public primând față de cel individual, al inculpatului, de

a fi cercetat și judecat în stare de libertate.

Astfel, detenția

provizorie a inculpatului apare ca fiind legitimă, atât față de existența

indiciilor concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce

se impune a fi protejat precumpănitor, față de cel al individului, de a

beneficia de cercetarea în stare de libertate, cât și față de durata măsurii și

necesitatea normalei desfășurări a procesului penal, liberarea provizorie a

inculpatului, la momentul procesual actual, nefiind oportună, deoarece nu ar

conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, astfel după cum acesta

este reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Criticile invocate de

apărare sunt nefondate și vor fi respinse.

Circumstanțele

personale ale inculpatului nu trebuie examinate în mod exclusiv, ci în

corelație cu interesul public, respectiv protejarea de riscul repetării unor

fapte similare, aspectele de ordin personal și familial, chiar dacă sunt reale,

nu pot fi prevalente în aprecierea posibilității îndeplinirii scopului

măsurilor preventive.

Așa fiind, se

constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată,

motivele de recurs invocate fiind nefondate.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. raportat la art. 160

C. proc. pen., recursul declarat de

inculpat va fi respins, ca nefondat.

Potrivit art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare statului, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea

apărătorului ales, urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul

interpretului de limba chineză se va plăti din fondul Înaltei Curții de Casație

și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinia majoritară:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.Q. împotriva Încheierii nr. 899 din

20 iunie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 5020/1/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Onorariul

interpretului de limba chineză se va plăti din fondul Înaltei Curții de Casație

și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 27 iunie 2011.

OPINIE SEPARATĂ

În opinia separată, recursul

declarat de inculpatul Z.Q. și, respectiv, cererea de liberare provizorie sub

control judiciar formulată de acesta, ar fi trebuit admise pentru următoarele

motive:

Cadrul procesual

intern este dat de art. 136 alin. (2), art. 160

și următoarele din

C. proc. pen. și art. 23 alin. (10) din Constituția României;

Cadrul procesual

intern este completat de instrumente juridice europene cum ar fi art. 5

paragraful 1 și 3 din C.E.D.O., Carta verde privind aplicarea legislației U.E.

referitoare la detenție în cadrul justiției penale, elaborată de Comisia

Europeană - COM (2011) 327 final, din data de 14 iunie 2011, recomandările

Comitetului de Miniștri REC (2006) 2, REC (99) 22 și, mai ales, REC (2006) 13;

În sfârșit, cadrul

procesual este configurat și de jurisprudenta C.E.D.O. în materia plasării în

arest a acuzatului, atât în cauzele contra României, cât și în cauze contra

altor state.

Opinia separată a

observat, printre altele, hotărârea C.E.D.O. în cauza C. contra România, din

data de 1 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 283 din data de 30 aprilie 2009

(paragrafele 90-102).

Din examinarea

cadrului stabilit de instrumentele juridice europene, precum și de

jurisprudenta C.E.D.O., rezultă următoarele principii în materia plasării și

menținerii acuzatului în stare de arest:

„Există o prezumție

în favoarea eliberării. Așa cum Curtea a indicat în cauza N. împotriva Austriei

(Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, pag. 37, paragraful 4), partea a

doua a art. 5 alin. (3) nu oferă autorităților judiciare o opțiune între

judecarea într-un termen rezonabil și eliberarea provizorie. Până la

condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată și

dispoziția analizată are drept obiect principal impunerea eliberării provizorii

imediat ce temeiul menținerii detenției încetează. Continuarea detenției nu se

justifică deci într-o anumită speță decât dacă indicii concrete demonstrează o

cerință veritabila de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de

nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale stabilită la art.

5 din Convenție (a se vedea, printre altele, M.K. împotriva Regatului Unit al

Marii Britanii [GC], nr. 543/03, paragrafele 41-42, CEHR 2006). În principal pe

baza motivelor ce figurează în hotărârile pronunțate de instanțele interne în

această privință, precum și a faptelor necontroversate indicate de interesat în

căile sale de atac, Curtea trebuie să stabilească dacă a avut loc sau nu

încălcarea art. 5 alin. (3) din Convenție (Labita, citată anterior, paragraful

152 in fine).

Curtea reamintește că

nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei

unei detenții (P. împotriva Georgiei, nr. 30779/04, paragraful 62, 6 noiembrie

2007). în această privință, art. 5 alin. (3) din Convenție nu poate fi

interpretat ca permițând necondiționat arestarea preventivă atâta vreme cât nu

depășește o anumită durată. Orice menținere în stare de arest preventiv a unui

acuzat, chiar și pentru o durată scurtă, trebuie justificată în mod convingător

de autorități (a se vedea, printre altele, C. împotriva Bulgariei, nr. 38822/97,

paragraful 66, CEDH 2003-I și M. împotriva Moldovei, nr. 42440/06, paragraful

41, 6 noiembrie 2007).

În jurisprudența sa,

Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea

preventivă a unui acuzat suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca

acuzatul să fugă (S. împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria

A nr. 9, paragraful 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să

împiedice aplicarea justiției (W. împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie

1968, seria A nr. 7, paragraful 14), să comită noi infracțiuni (M. împotriva

Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, paragraful 9) sau să

tulbure ordinea publică (L. împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991,

seria A nr. 207, paragraful 51 și Hendriks împotriva Olandei (H. nr. 43701/04,

5 iulie 2007).

Pericolul de a

împiedica buna derulare a procesului penal nu poate fi invocat în mod abstract

de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (B. împotriva Moldovei,

nr. 9190/03, paragraful 59, 4 octombrie 2005). La fel se întâmplă în cazul

tulburărilor aduse ordinii publice: dacă un asemenea motiv poate fi luat în

calcul potrivit art. 5 în circumstanțe excepționale și în măsura în care

dreptul intern recunoaște această noțiune, acesta nu poate fi considerat

relevant și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că

eliberarea deținutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier,

paragraful 51)" - hotărârea C. contra România, anterior menționată.

Toate aceste

principii de drept european, relevate și de jurisprudența C.E.D.O., sunt

regăsite în dreptul intern, acesta fiind compatibil și în acord cu standardul

european.

Astfel, potrivit art.

23 alin. (10) din Constituția României „Persoana arestată preventiv are dreptul

să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe

cauțiune".

Instituția liberării

provizorii este reglementată prin dispozițiile art. 160

și urm. din

C. proc. pen., după ce - în art. 136 alin. (2) C. proc. pen. -se arată că

„scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub

control judiciar sau pe cauțiune".

În consecință,

liberarea provizorie este concepută de legea fundamentală, dar și de legiuitor,

ca un „substitut" al altor măsuri preventive, inclusiv al măsurii

arestării.

Formularea unei

cereri de liberare provizorie este condiționată, așa cum rezultă din chiar

denumirea instituției, de luarea prealabilă a măsurii arestării, și nu

presupune încetarea sau schimbarea temeiurilor care au impus luarea măsurii

arestării deoarece, în aceste ipoteze, devin incidente alte instituții de drept

procesual penal - revocarea arestării sau înlocuirea arestării (art. 139 C. proc.

pen.).

Că legea internă este

în acord cu standardul european privind liberarea provizorie o demonstrează

dispozițiile art. 160

C. proc. pen.:

a) Astfel, în primul

aliniat se prevede regula generală care răspunde principiului jurisprudenței

C.E.D.O. potrivit căruia „există o prezumție în favoarea liberării provizorii

”

- acesta se poate

acorda în cazul tuturor infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul

infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu

depășește 18 ani.

b) În aliniatul al

doilea, tocmai pentru a sublinia regula generală, se prevăd unele situații de

excepție care, de drept, nu permit liberarea provizorie sub control judiciar -

„Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există

date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte

”

Rezultă că, în cazul

formulării unei cereri de liberare provizorie, pentru a înlătura aplicarea

regulii generale instituită de art. 160

alin. (1) C.pr.pen.,

organele judiciare trebuie să motiveze existența unuia dintre cazurile

prevăzute expres și limitativ în art. 160

alin. (2) C. proc. pen.

întrucât conform principiului potrivit căruia „nu starea de libertate trebuie

motivată, ci numai starea de arest

”

, actele și lucrările dosarului trebuie să

justifice necesitatea respingerii cererii de liberare provizorie și, deci,

necesitatea menținerii stării de arest a acuzatului.

Sub acest aspect, din

actele și lucrările dosarului rezultă următoarele:

I) În propunerea de

arestare preventivă a inculpaților, se menționează presupusa existență a unui

grup infracțional organizat pe 6 paliere, după cum urmează:

„a) palierul de

conducere și control: B.E. și P.A.C.

;

b) palierul de

protecție externă: M.L. și B.M.;

c) palierul de

comandă și coordonare la nivelul sistemului vamal: C.S., D.L.A., B.L., O.C.C. și

S.I.;

d) palierul de

execuție la nivelul sistemului vamal: M.A., R.V., D.I.D., R.M.I., G.N., H.J., T.H.D.;

e) palierul de

execuție - comisionari vamali și angajați ai comisionarilor vamali: T.D.I., Ț.V.,

B.S., I.M.I., L.P., O.M., H.L., C.M., Z.R., D.I.;

f) palierul de

execuție - intermediari vamali, oameni de afaceri, persoane fizice: E.H.A., A.A.R.B.M.,

R.M., C.L., A.A., D.M., C.M., L.S., Z.Q., G.N., N.J.".

II) Prin Încheierea nr.

759 din 24 - 25 mai 2011 a Secției penale a Înaltei Curți, a fost admisă

propunerea Ministerului Public și s-a dispus arestarea pe 29 de zile a unui

număr de 28 inculpați, definitivă prin Încheierea nr. 143 din 31 mai 2011 a

Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți.

Ulterior, prin

încheierea nr. 888 din 18 iunie 2011 a Secției penale a Înaltei Curți, a fost

admisă propunerea Ministerului Public și, în consecință, a fost prelungită

durata arestării preventive a celor 28 de inculpați pentru o perioadă de 30 de

zile.

Prin Încheierea nr. 154

din 21 iunie 2011 a Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți au fost admise

4 recursuri, casată încheierea și respinsă propunerea Ministerului Public de

prelungire a arestării pentru 4 inculpați – B.L.C., M.L., P.A.S. și P.C.,

aceștia fiind eliberați sub condiția luării măsurii preventive a obligării de a

nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile, prin aceeași încheiere fiind respinse

celelalte recursuri ale inculpaților.

III) Potrivit actelor

de urmărire penală, inculpatul Z.Q. este cercetat pentru presupusa săvârșire a

următoarelor infracțiuni:

1) Infracțiunea

prevăzută și pedepsită de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003, constând în

faptul că a aderat și sprijinit un grup infracțional organizat.

2) Infracțiunea de

dare de mită prev. și ped. de art. 255 pct. 1 C. pen., rap. la art. 6 și art. 7

pct. 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea disp. art. 41 alin. (2) C. pen.

În sinteză, se arată

că, în intervalul 2010 - 2011, în calitate de intermediar vamal ar fi săvârșit,

la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții

infracționale, mai multe acte materiale specifice infracțiunii de dare de mită.

În concret,

inculpatul ar fi promis, oferit sau, după caz, ar fi dat diverse sume de bani