ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7405/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7405/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 20 octombrie 2008, astfel

cum a fost precizată, reclamanții B.D.V., B.D., H.I.A., H.G., S.M.E. și S.F. au

chemat în judecată, în calitate de pârâți, Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și Consiliul local al municipiului Oradea, solicitând

instanței obligarea pârâților la restituirea prețului de piață al imobilelor

înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanți în

temeiul Legii nr. 112/1995, constatate nule prin Sentința civilă nr. 2784/2003

a Judecătoriei Oradea, rămasă irevocabilă, preț stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare, în condițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Prin Sentința civilă nr. 222/C din data de 05

iulie 2010, s-a respins acțiunea formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Sentința civilă

nr. 2784/2003 pronunțată de Judecătoria Oradea, a fost admisă acțiunea

formulată împotriva reclamanților din prezentul dosar, constatându-se nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia cu fostul

R.A.G.C.L. Oradea, respectiv SC C.T.I. Bihor, anulându-se și încheierile de CF

cu privire la imobilele cumpărate, iar sentința civilă a rămas definitivă și

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 968 din 18 octombrie 2005 pronunțată de

Curtea de Apel Oradea.

Instanța a reținut

faptul că, contractele de vânzare - cumpărare ale chiriașilor cumpărători sunt

lovite de nulitate absolută, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată,

fiind încheiate în disprețul legii în vigoare, la data înstrăinării.

În raport de

dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009, instanța a considerat că reclamanții sunt

îndreptățiți doar la restituirea prețului achitat și actualizat, și nu la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare, deoarece aceștia, chiar dacă au suferit un

prejudiciu moral afectiv în urma desființării contractelor, așa cum a reținut

Curtea de Apel Oradea, contractele de vânzare - cumpărare au fost încheiate în

disprețul legii, la acea dată.

Astfel, restituirea

prețului achitat și actualizat corespunde criteriilor de proporționalitate ale

unui just echilibru și sunt menținute criteriile interesului general al

comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale

individului, deoarece echilibrul este atins atunci când despăgubirea plătită

către persoana care a fost privată de proprietate este în mod rezonabil și

proporțional în raport cu valoarea prețului achitat, așa cum a fost determinată

la momentul când s-a realizat privarea de proprietate.

Pornind de la ideea

reținută mai sus, în sensul păstrării echilibrului, instanța a reținut că

reclamanții nu suportă o încărcătură specială și exorbitantă, cu toate că

dispuneau de un "bun" în sensul jurisprudenței C.E.D.O, până în

momentul desființării contractelor de vânzare-cumpărare prin sentința civilă

sus-menționată, rămasă irevocabilă, moment de la care ei au fost privați de

proprietatea asupra apartamentelor din litigiu, deoarece contractele lor au

fost încheiate în disprețul legii la acea dată.

În speță, dat fiind

modul în care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare, respectiv cu

eludarea Legii nr. 112/1995, rambursarea prețului plătit, actualizat cu

indicele de inflație, acoperă prejudiciul încercat de reclamanți, prin privarea

lor de proprietate, motiv pentru care aceștia nu sunt îndreptățiți nici la

contraechivalentul prejudiciului moral suferit, fiind în culpă.

Cum, în speță,

reclamanții au solicitat doar restituirea prețului de piață al imobilelor

înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare, și nu prețul plătit

actualizat la care sunt îndreptățiți, instanța a respins acțiunea, ca

neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 109 din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a

admis apelul declarat de apelanții reclamanți împotriva sentinței civile

sus-menționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea

precizată, formulată de reclamanți, a obligat pe pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor, la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de piață a apartamentelor

cuprinse în imobilul situat în Oradea, str. S., înscris în CF colectiv nr. ...,

cu nr. top. ..., astfel:

- pentru apartamentul

nr. 1, suma de 260.000 RON - în favoarea familiei B.;

- pentru apartamentul

nr. 2, suma de 137.000 RON - în favoarea familiei H.;

- pentru apartamentul

nr. 3, suma de 132.000 RON - în favoarea familiei S..

S-a admis excepția

invocată de intimatul Consiliul local al municipiului Oradea, prin

Administrația Imobiliară Oradea, și, în consecință, s-a respins acțiunea față

de acesta pentru lipsa calității procesuale pasive.

A fost obligată

partea intimată să plătească părții apelante suma de 6.190 RON cheltuieli de

judecată, în fond și apel.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de apel a reținut că sunt fondate criticile formulate

de reclamanții apelanți, pentru următoarele considerente:

Aceștia au cumpărat

imobilul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, îndeplinind toate condițiile

cerute de actul normativ.

Ulterior, prin

Sentința civilă nr. 2784/2003 a Judecătoriei Oradea, s-a constatat nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanți cu fostul

RAGCL Oradea, respectiv SCCTI Bihor, anulându-se și încheierile de CF cu

privire la imobilele cumpărate, sentință ce a rămas definitivă și irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 968 din 18 octombrie 2005 a Curții de Apel Oradea.

Instanța a reținut cu

acea ocazie, faptul că, contractele de vânzare-cumpărare ale chiriașilor

cumpărători sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 50 din Legea nr.

10/2001 republicată, fiind încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, deoarece, potrivit acestei legi, puteau fi înstrăinate chiriașilor

imobile aflate în proprietatea statului, ce fuseseră preluate de la persoane

fizice și aveau destinația de locuință, or, imobilul în speță nu se încadrează

în condițiile acestei legi, câtă vreme, din cuprinsul procesului-verbal

încheiat cu ocazia naționalizării, rezultă că preluarea a avut ca obiect

depozit de produse petroliere.

La data când a fost

cumpărat imobilul, vânzătorul Statul Român a apreciat că acesta poate face

obiect al vânzării în baza Legii nr. 112/1995, în aceste condiții, chiar dacă

chiriașii au fost lipsiți de diligență la încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare, această lipsă neputând fi echivalată cu reaua-credință, cât

timp vânzătorul - reprezentantul Statului Român - le-a confirmat, prin însăși

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, că imobilul este apt pentru

vânzare, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Așadar,

reaua-credință aparține Statului, prin instituțiile care au încheiat vânzarea,

iar culpa acestuia fiind majoră, exclude total culpa cumpărătorilor chiriași.

Aceste instituții ale statului au fost parte în procesele prin care titlul

Statului a fost rectificat în cartea funciară și reînscris titlul în favoarea

fostului proprietar, și, în același timp, și-au dat acordul pentru vânzarea

unui bun în favoarea chiriașilor care-l ocupau. Instituțiile aveau competența

de a verifica dacă sunt îndeplinite toate condițiile necesare vânzării în

conformitate cu Legea nr. 112/1995.

Așa fiind, instanța a

apreciat că sunt incidente, în cauză, dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 1/2009, dispoziții potrivit cărora

reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al

apartamentelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

De altfel, cererea

reclamanților este justificată și potrivit dispozițiilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 al CEDO, speța de față fiind similară cu cea care s-a finalizat prin

condamnarea României în cauza Raicu.

De menționat că numai

valoarea de circulație se constituie într-o despăgubire reală și efectivă,

corespunzătoare prejudiciului suferit de reclamanți din culpa exclusivă a

Statului Român, care a creat aparența unei înstrăinări valabile, iar

reclamanții, ulterior, au fost evinși.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a intimatului Consiliul local Oradea, prin

Administrația Imobiliară Oradea, Curtea a considerat că este întemeiată câtă

vreme, pentru a avea calitate procesuală pasivă, trebuie să existe identitate

între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în

raportul juridic dedus judecății, or, în prezenta cauză, această instituție nu

a fost parte la contractele de vânzare-cumpărare încheiate de Statul Român cu

chiriașii reclamanți (în contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

reclamanții din prezenta cauză, Statul Român a fost reprezentat de fostul

R.A.G.C.L. Oradea, respectiv SC C.T.I. Bihor) și nu a încasat prețul din

vânzarea imobilului, neavând calitate procesuală pasivă, conform dispozițiilor

art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Fiind în culpă

procesuală, în baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a

obligat partea intimată să plătească părții apelante suma de 6.190 RON

cheltuieli de judecată, în fond și apel.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, criticând-o pentru următoarele motive:

nelegală față de prevederile art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr.

10/2001, modificată de Legea nr. 1/2009, conform cărora "Cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele

de timbru".

De asemenea, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 prevede că "Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".

Or, în prezenta

cauză, acest articol de lege nu este aplicabil, deoarece, conform Sentinței

civile nr. 2784 din 22 aprilie 2003, pronunțată de Judecătoria Oradea, rămasă

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 968 din 18 octombrie 2005 a Curții de Apel

Oradea, s-a constatat că "contractele de vânzare-cumpărare ale chiriașilor

cumpărători sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 50 din Legea nr.

10/2001 republicată, fiind încheiate în disprețul legii în vigoare la data

înstrăinării".

În atare situație, în

prezenta cauză, nu se poate vorbi de acordarea despăgubirilor în cuantumul

stabilit de art. 50 alin. (2

1

) și art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, modificată de Legea nr. 1/2009, Legea nr. 112/1995 nefiind respectată.

Despăgubirile ce se

pot acorda reclamanților sunt cele stabilite la art. 50 din Legea nr. 10/2001,

adică restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Acordarea unor

despăgubiri reprezentând valoarea de piață a apartamentelor ar însemna

încălcarea principiilor stabilite de C. civ. cu privire la principiul

îmbogățirii fără just temei.

sumele stabilite de expertiza tehnică judiciară întocmită de expert Z.T.,

instanța a greșit obligând statul român la plata sumei totale de 529.000 RON,

reprezentând valoarea de piață a apartamentelor în litigiu.

În absența unei

prevederi legale exprese (favorabile reclamaților), este inadmisibilă plata unor

despăgubiri la valoarea de piață a apartamentelor, în condițiile în care

vânzarea imobilelor din fondul locativ de stat (atât la data cumpărării

apartamentelor care fac obiectul litigiului, cât și în prezent) este guvernată

de dispoziții speciale în ceea ce privește stabilirea prețului de vânzare -

inferior valorilor de piață ale apartamentelor proprietate privată, iar

prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt foarte clare.

privește practica CEDO menționată în decizia atacată, aceasta nu poate fi

asimilată legislației în vigoare. Dacă CEDO a condamnat Statul Român în anumite

cauze, acest aspect nu poate fi luat în considerare ca o practică a instanțelor

de judecată din România și nicidecum nu poate fi asimilat legislației în

vigoare. Este cunoscut faptul că doar după epuizarea căilor de atac prevăzute

de legislația internă, partea care se consideră lezată de neaplicarea corectă a

prevederilor Protocolului și Convenției Europene se poate adresa CEDO. De

asemenea, odată cu apariția Legii nr. 10/2001 cu modificările ulterioare,

legiuitorul a încercat tocmai să asigure o reparație echitabilă a prejudiciului

suportat de persoanele care au suferit în urma preluării abuzive a imobilelor.

Statul Român nu

încalcă prevederile art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, iar practica

existentă la nivelul instanțelor județului Bihor, de obligare a Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri bănești, reprezintă

o gravă încălcare a legii. În sprijinul acestor afirmații este practica Înaltei

Curți de Casație și Justiție, care constată, în mod frecvent, lipsa calității

procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

respingerea cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că nu s-a opus,

în principiu, la primul capăt de cerere, în ce privește restituirea prețului

achitat pentru cumpărarea imobilului (întâmpinarea depusă la dosarul de fond în

data de 11 mai 2009), mai puțin comisionul de 1 % achitat, de către reclamanți,

la SC C.T.I. B. SA, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Nefiind în culpă

procesuală, este nefondată obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata

cheltuielilor de judecată.

Recurentul a

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul

respingerii apelului declarat de reclamanți și menținerea, ca temeinică și

legală, a Sentinței civile nr. 222/C/2010 pronunțată de Tribunalul Bihor.

Intimații reclamanți

au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea

recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru

următoarele considerente:

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale în materie, considerând că

intimații reclamanți au dreptul la valoarea de circulație a imobilului în

litigiu.

Astfel, potrivit art.

50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală,

"proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare".

Prin urmare, textul

de lege prevede, ca cerință necesară pentru obținerea prețului de piață al

imobilelor, de către cumpărătorii chiriași ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile,

ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995.

Prin Sentința civilă

nr. 2784 din 22 aprilie 2003 a Judecătoriei Oradea, rămasă irevocabilă prin

Decizia nr. 968 din 18 octombrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția civilă

mixtă, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de reclamanții din prezentul litigiu, reținându-se că actele juridice

au fost perfectate cu încălcarea Legii nr. 112/1995, în ceea ce privește obiectul

contractelor, deoarece imobilul din care fac parte apartamentele vândute nu

avea destinația de locuință la data preluării, trecând în proprietatea statului

cu destinația de depozit petrolier. Prin urmare, imobilul în discuție nu putea

face obiect al Legii nr. 112/1995.

S-a mai constatat că

reclamanții din prezentul dosar nu pot invoca, în beneficiul lor,

buna-credință, dimpotrivă, ei trebuie considerați de rea-credință la încheierea

contractelor, deoarece nu au depus minime diligențe pentru a afla regimul

juridic al imobilului, din cuprinsul cărții funciare și procesului-verbal de

naționalizare rezultând destinația bunului la data preluării.

Reținându-se, cu

putere de lucru judecat, că actele juridice respective au fost încheiate cu

nerespectarea Legii nr. 112/1995, nu sunt întrunite condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pentru ca reclamanții să beneficieze de prețul de piață

al imobilului.

Hotărârile

judecătorești prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de reclamanți pentru imobilul în litigiu se bucură

de putere de lucru judecat în condițiile art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ.,

astfel încât, Curtea de Apel nu mai putea repune în discuție o pretinsă

bună-credință a reclamanților la încheierea contractelor, cum în mod greșit a

procedat, în acest fel, aducând atingere puterii de lucru judecat a hotărârilor

respective.

Indiferent de

pretinsa imprecizie terminologică folosită, de legiuitor, în cuprinsul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în legătură cu "desființarea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995", invocată

prin întâmpinare, în speță, nu se pune problema realizării unui examen de

interpretare gramaticală a dispoziției legale enunțate, deoarece, în cazul

reclamanților, în litigiul anterior, s-a constatat, în mod irevocabil, tocmai

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la încheierea actelor juridice.

Prin urmare, nu se

poate pune problema vreunei neconcordanțe între soluția de desființare a

contractelor și respectarea dispozițiilor acestei legi, pentru a se putea

aprecia dacă, într-un asemenea caz, cumpărătorii chiriași ale căror contracte

au fost desființate au sau nu dreptul la prețul de piață al imobilului.

Nefiind îndeplinite

condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pentru ca reclamanții să

aibă dreptul la prețul de piață al imobilului, devin incidente dispozițiile

art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

Din interpretarea

acestor texte de lege, rezultă că, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cumpărătorii chiriași au

dreptul la restituirea prețului plătit de aceștia, reactualizat.

Este ipoteza în care

se află intimații reclamanți, ale căror acte juridice de vânzare-cumpărare au

fost desființate prin hotărâre irevocabilă, reținându-se încălcarea actului

normativ sus-menționat, la încheierea lor.

Prin urmare, aceste

părți au dreptul la restituirea prețului reactualizat cu indicele de inflație

de la data plății, în condițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr.

10/2001, astfel cum a susținut, în mod corect, și recurentul, sume de bani la

care acesta din urmă va fi obligat prin prezenta hotărâre.

Instanța de recurs va

proceda la obligarea pârâtului la plata prețului plătit de reclamanți pentru

apartamentele în litigiu, reactualizat, neputând considera că părțile nu au

formulat o asemenea solicitare și, prin urmare, nu li s-ar cuveni sumele

achitate cu acest titlu, cum, în mod greșit, a considerat prima instanță.

Reclamanții au

solicitat obligarea pârâtului la plata unei sume de bani al cărei cuantum este

superior prețului achitat de ei, la data contractării bunurilor, astfel încât,

dispoziția prin care recurentul va plăti prețul reactualizat înseamnă o

admitere în parte a acțiunii, în niciun caz, o depășire a limitelor cererii de

chemare în judecată, cum a susținut prima instanță.

de-al doilea motiv de recurs se reiau, în principiu, criticile prin care s-a

susținut aplicabilitatea art. 50 din Legea nr. 10/2001, care au fost deja

analizate cu referire la primul motiv de recurs, astfel încât argumentele

prezentei instanțe nu vor fi reluate.

privește art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, susținerile recurentului în

sensul că, prin obligarea sa la plata prețului actualizat către reclamanți, nu

se încalcă dispoziția enunțată, sunt corecte.

Nu se pune problema că,

în litigiul de față, nu s-au epuizat căile de atac prevăzute de legislația

internă, pentru a se putea recurge la examinarea pretențiilor reclamanților din

perspectiva Convenției și a jurisprudenței Curții Europene create în legătură

cu aceasta, cum a susținut recurentul, deoarece judecătorul național este

primul chemat să respecte și să aplice documentul european și practica

relevantă în materie.

Potrivit art. 20 din

Constituția României, "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile

și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu

Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate

la care România este parte.

(2) Dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Pe de altă parte,

pentru a putea reclama protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol la

Convenție, reclamanții ar trebui să fie titularii "unui bun", în

sensul dispoziției enunțate, care, în ceea ce privește pretențiile lor, ar

consta în dreptul de creanță referitor la prețul de piață al imobilului sau,

cel puțin, în speranța legitimă, că, potrivit legislației naționale unită cu o

jurisprudență constată, ar putea beneficia de suma de bani echivalentă prețului

de piață.

Reclamanții nu au un

asemenea drept de creanță, potrivit legislației naționale, și nu au nicio

speranță legitimă că ar putea obține o astfel de sumă de bani, din moment ce nu

îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

pentru a beneficia de despăgubiri la valoarea pretinsă. Nu există nicio

jurisprudență constantă care, pornind de la ideea de reparație integrală a

prejudiciului creat cumpărătorilor chiriași, prin pierderea imobilului în urma

unei hotărâri judecătorești irevocabile de desființare a actului juridic prin

care au dobândit bunul, să le recunoască acestora dreptul la valoarea de piață

a imobilului.

În cazul

reclamanților, nu se poate considera că s-ar fi procedat la o reparație

inechitabilă prin obligarea pârâtului la restituirea prețului reactualizat.

Astfel, Legea nr.

112/1995 este o legislație de protecție a chiriașilor cu vocație la cumpărarea

imobilelor care cad sub incidența acestei legi, ei plătind, în condițiile

acestei legi, un preț inferior prețului de piață al apartamentelor cumpărate.

În cazul desființării

actelor juridice prin care au dobândit asemenea bunuri, pentru încălcarea legii

sub imperiul căreia au fost încheiate, este firesc ca aceste persoane să

recupereze prețul plătit reactualizat, iar nu prețul de piață al bunului.

Textul din Legea nr.

10/2001, care permite obținerea prețului de piață, este o dispoziție de favoare

pentru chiriașii cumpărători, caz în care aceștia trebuie să îndeplinească, în

mod cumulativ, toate condițiile legii pentru a invoca beneficiul legii în

discuție, impunerea acestor condiții intrând în marja de apreciere recunoscută

statelor în adoptarea și aplicarea unei legislații reparatorii.

Cum, în speță, pentru

argumentele deja arătate, reclamanții nu îndeplinesc aceste condiții, ei nu pot

invoca protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol la Convenție, deoarece

nu au "un bun" în sensul acestei dispoziții.

Ca urmare, cum, în

mod corect, a susținut și recurentul, în cazul cumpărătorilor cărora li s-au

desființat contractele de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, dispozițiile din Legea nr. 10/2001, care prevăd

restituirea, către aceste persoane, a prețului plătit, reactualizat, este în

deplină concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cauza Raicu contra

României, avută în vedere de instanța de apel la pronunțarea deciziei, nu este

similară cu litigiul de față, pentru a se putea aplica, în prezenta speță,

considerentele Curții Europene din acel proces.

Astfel, în acel

litigiu, s-a constatat încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca urmare a

anulării, prin intermediul exercitării unui recurs în anulare, a unei hotărâri

judecătorești irevocabile, prin care se confirmase dreptul de proprietate al

reclamantei A.R. asupra apartamentului dobândit în baza Legii nr. 112/1995,

jurisdicțiile interne considerând-o de bună-credință la perfectarea actului

juridic.

În cauza de față, nu

se poate pune problema desființării unei hotărâri irevocabile favorabile

reclamanților, prin intermediul unei căi extraordinare de atac, aflată la

îndemâna procurorului general, și nici a bunei-credințe a acestor părți la

încheierea actelor juridice de cumpărare, dimpotrivă, instanțele reținând, în

mod irevocabil, reaua lor credință la acest moment.

În concluzie, nici din

perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu se poate reține

dreptul reclamanților la valoarea de piață a apartamentelor în litigiu.

Referitor la

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se constată, în

mod frecvent, lipsa calității procesuale pasive a Statului, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, această susținere este neîntemeiată, deoarece nu

în litigii ca cel de față există o asemenea jurisprudență, art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 conferind, în mod neechivoc, legitimare procesuală pasivă

Ministerului Finanțelor Publice, atât în cazul pretențiilor cumpărătorilor

chiriași de restituire a prețului de piață al imobilului, cât și în cazul

pretențiilor vizând restituirea prețului reactualizat.

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți

în fazele procesuale anterioare, față de soluția ce urmează a se pronunța în

recurs, acesta va fi obligat la plata sumelor de bani aferente limitelor în

care reclamanții au câștigat procesul și în raport de dispozițiile art. 274 C.

proc. civ.

Ca urmare, pârâtul va

fi obligat la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată, în fond apel,

reprezentând 1.000 RON onorariu de avocat, în dosarul de apel și 3.000 RON

onorariu de avocat în dosarul primei instanțe; suma de 2.190 RON, reprezentând

onorariu de expert, va fi înlăturată de la plată, deoarece expertiza a fost

dispusă în vederea stabilirii valorii de piață a imobilului în litigiu, sumă de

bani care nu va fi obținută de reclamanți în urma admiterii recursului de față.

Referitor la

eliminarea totală a obligației recurentului, de plată a cheltuielilor de

judecată către părțile adverse, raportat la inexistența culpei procesuale și la

pretinsa recunoaștere parțială a pretențiilor reclamanților, susținerile sunt

neîntemeiate.

Conform art. 275 C.

proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile

reclamantului nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai

dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.

Una dintre cerințele

înlăturării obligației de plată a cheltuielilor de judecată vizează, deci, ca

recunoașterea să aibă loc la prima zi de înfățișare.

Dispozițiile textului

de lege citat nu își găsesc aplicare atunci când pârâtul, la un termen ulterior

celui ce a constituit prima zi de înfățișare, declară că este de acord cu

admiterea acțiunii.

În speță, prima zi de

înfățișare a avut loc la termenul din 26 ianuarie 2009, când cauza a fost

amânată pentru a se depune înscrisuri la dosar, respectiv contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și hotărârile

judecătorești prin care aceste acte juridice au fost desființate, în

consecință, pentru a se administra probe.

Or, administrarea

probelor presupune depășirea momentului procesual al primei zile de înfățișare,

astfel cum este reglementat de art. 134 C. proc. civ., în sensul că părțile

legal citate pot pune concluzii.

Cum întâmpinarea prin

care recurentul pârât a recunoscut că datorează reclamanților prețul reactualizat

al imobilului a fost depusă la 11 mai 2009, după prima zi de înfățișare,

recunoașterea pârâtului în sensul arătat nu atrage incidența art. 275 C. proc.

civ., în sensul înlăturării obligației sale de plată a cheltuielilor de

judecată către reclamanți.

De asemenea, pentru a

nu fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul trebuie să recunoască

integral pretențiile reclamanților, ceea ce nu este cazul, acesta susținând,

chiar în raport de prețul reactualizat, că nu datorează suma aferentă

comisionului de 1%, încasat de societatea care administra apartamentele

vândute.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o

greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie, considerând

că reclamanții au dreptul la prețul de piață al imobilului în litigiu, în

raport de hotărârile judecătorești prin care s-a constatat nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia, cu nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și în condiții de rea-credință.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va

admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei instanței de apel, pe care

o va modifica în parte, în sensul că va admite, în parte, acțiunea

reclamanților și îl va obliga pe pârât la plata prețului plătit de reclamanți,

reactualizat în funcție de rata inflației la data plății, pentru apartamentele

cuprinse în imobilul situat în Oradea, str. S., înscris în CF colectiv nr. ...,

nr. top...., potrivit celor menționate în dispozitiv pentru fiecare apartament

în parte.

Îl va obliga pe pârât

la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată, în fond și apel.

Va menține celelalte

dispoziții ale deciziei, privind admiterea excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Consiliului local al municipiului Oradea și

respingerea acțiunii față de această parte, pentru lipsa calității procesuale

pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, împotriva Deciziei nr.

109/2010-A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică, în parte,

decizia atacată, în sensul că admite, în parte, acțiunea formulată de

reclamanții B.D.V., B.D., H.I.A., H.G., S.M.E. și S.F. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor.

Obligă pe pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bihor, la plata despăgubirilor reprezentând

prețul plătit de reclamanți, reactualizat în funcție de rata inflației, la data

plății, pentru apartamentele cuprinse în imobilul situat în Oradea, str. S.,

înscris în CF colectiv nr. ..., nr. top...., astfel:

- pentru apartamentul

dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, în

favoarea familiei B., respectiv 16.385.610 ROL, preț reactualizat în funcție de

rata inflației, la data plății;

- pentru apartamentul

dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, în

favoarea familiei H., respectiv 7.575.697 ROL, preț reactualizat în funcție de

rata inflației, la data plății;

- pentru apartamentul

dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2 septembrie 1996, în

favoarea familiei S., respectiv 6.232.110 ROL, preț reactualizat în funcție de

rata inflației la data plății.

Obligă pe pârât la

plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată, în fond și apel.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei, privind admiterea excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Consiliului local al municipiului Oradea și

respingerea acțiunii față de această parte, pentru lipsa calității procesuale

pasive.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21octombrie 2011.