ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7405/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 20 octombrie 2008, astfel cum a fost precizată, reclamanții B.D.V., B.D., H.I.A., H.G., S.M.E. și S.F. au chemat în judecată, în calitate de pârâți, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Consiliul local al municipiului Oradea, solicitând instanței obligarea pârâților la restituirea prețului de piață al imobilelor înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995, constatate nule prin Sentința civilă nr. 2784/2003 a Judecătoriei Oradea, rămasă irevocabilă, preț stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Prin Sentința civilă nr. 222/C din data de 05 iulie 2010, s-a respins acțiunea formulată de reclamanți. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: Prin Sentința civilă nr. 2784/2003 pronunțată de Judecătoria Oradea, a fost admisă acțiunea formulată împotriva reclamanților din prezentul dosar, constatându-se nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia cu fostul R.A.G.C.L. Oradea, respectiv SC C.T.I. Bihor, anulându-se și încheierile de CF cu privire la imobilele cumpărate, iar sentința civilă a rămas definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 968 din 18 octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

Instanța a reținut faptul că, contractele de vânzare - cumpărare ale chiriașilor cumpărători sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind încheiate în disprețul legii în vigoare, la data înstrăinării. În raport de dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, instanța a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți doar la restituirea prețului achitat și actualizat, și nu la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, deoarece aceștia, chiar dacă au suferit un prejudiciu moral afectiv în urma desființării contractelor, așa cum a reținut Curtea de Apel Oradea, contractele de vânzare - cumpărare au fost încheiate în disprețul legii, la acea dată.

Astfel, restituirea prețului achitat și actualizat corespunde criteriilor de proporționalitate ale unui just echilibru și sunt menținute criteriile interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului, deoarece echilibrul este atins atunci când despăgubirea plătită către persoana care a fost privată de proprietate este în mod rezonabil și proporțional în raport cu valoarea prețului achitat, așa cum a fost determinată la momentul când s-a realizat privarea de proprietate.

Pornind de la ideea reținută mai sus, în sensul păstrării echilibrului, instanța a reținut că reclamanții nu suportă o încărcătură specială și exorbitantă, cu toate că dispuneau de un "bun" în sensul jurisprudenței C.E.D.O, până în momentul desființării contractelor de vânzare-cumpărare prin sentința civilă sus-menționată, rămasă irevocabilă, moment de la care ei au fost privați de proprietatea asupra apartamentelor din litigiu, deoarece contractele lor au fost încheiate în disprețul legii la acea dată. În speță, dat fiind modul în care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare, respectiv cu eludarea Legii nr. 112/1995, rambursarea prețului plătit, actualizat cu indicele de inflație, acoperă prejudiciul încercat de reclamanți, prin privarea lor de proprietate, motiv pentru care aceștia nu sunt îndreptățiți nici la contraechivalentul prejudiciului moral suferit, fiind în culpă.

Cum, în speță, reclamanții au solicitat doar restituirea prețului de piață al imobilelor înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare, și nu prețul plătit actualizat la care sunt îndreptățiți, instanța a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Prin Decizia civilă nr. 109 din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul declarat de apelanții reclamanți împotriva sentinței civile sus-menționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanți, a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de piață a apartamentelor cuprinse în imobilul situat în Oradea, str. S., înscris în CF colectiv nr… , cu nr. top…

, astfel: - pentru apartamentul nr. 1, suma de 260.000 RON - în favoarea familiei B.; - pentru apartamentul nr. 2, suma de 137.000 RON - în favoarea familiei H.; - pentru apartamentul nr. 3, suma de 132.000 RON - în favoarea familiei S.. S-a admis excepția invocată de intimatul Consiliul local al municipiului Oradea, prin Administrația Imobiliară Oradea, și, în consecință, s-a respins acțiunea față de acesta pentru lipsa calității procesuale pasive. A fost obligată partea intimată să plătească părții apelante suma de 6.190 RON cheltuieli de judecată, în fond și apel. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de apel a reținut că sunt fondate criticile formulate de reclamanții apelanți, pentru următoarele considerente: Aceștia au cumpărat imobilul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, îndeplinind toate condițiile cerute de actul normativ.

Ulterior, prin Sentința civilă nr. 2784/2003 a Judecătoriei Oradea, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanți cu fostul RAGCL Oradea, respectiv SCCTI Bihor, anulându-se și încheierile de CF cu privire la imobilele cumpărate, sentință ce a rămas definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 968 din 18 octombrie 2005 a Curții de Apel Oradea.

Instanța a reținut cu acea ocazie, faptul că, contractele de vânzare-cumpărare ale chiriașilor cumpărători sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deoarece, potrivit acestei legi, puteau fi înstrăinate chiriașilor imobile aflate în proprietatea statului, ce fuseseră preluate de la persoane fizice și aveau destinația de locuință, or, imobilul în speță nu se încadrează în condițiile acestei legi, câtă vreme, din cuprinsul procesului-verbal încheiat cu ocazia naționalizării, rezultă că preluarea a avut ca obiect depozit de produse petroliere.

La data când a fost cumpărat imobilul, vânzătorul Statul Român a apreciat că acesta poate face obiect al vânzării în baza Legii nr. 112/1995, în aceste condiții, chiar dacă chiriașii au fost lipsiți de diligență la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, această lipsă neputând fi echivalată cu reaua-credință, cât timp vânzătorul - reprezentantul Statului Român - le-a confirmat, prin însăși încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, că imobilul este apt pentru vânzare, în temeiul Legii nr. 112/1995. Așadar, reaua-credință aparține Statului, prin instituțiile care au încheiat vânzarea, iar culpa acestuia fiind majoră, exclude total culpa cumpărătorilor chiriași. Aceste instituții ale statului au fost parte în procesele prin care titlul Statului a fost rectificat în cartea funciară și reînscris titlul în favoarea fostului proprietar, și, în același timp, și-au dat acordul pentru vânzarea unui bun în favoarea chiriașilor care-l ocupau.

Instituțiile aveau competența de a verifica dacă sunt îndeplinite toate condițiile necesare vânzării în conformitate cu Legea nr. 112/1995. Așa fiind, instanța a apreciat că sunt incidente, în cauză, dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 1/2009, dispoziții potrivit cărora reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al apartamentelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. De altfel, cererea reclamanților este justificată și potrivit dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, speța de față fiind similară cu cea care s-a finalizat prin condamnarea României în cauza Raicu. De menționat că numai valoarea de circulație se constituie într-o despăgubire reală și efectivă, corespunzătoare prejudiciului suferit de reclamanți din culpa exclusivă a Statului Român, care a creat aparența unei înstrăinări valabile, iar reclamanții, ulterior, au fost evinși.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului Consiliul local Oradea, prin Administrația Imobiliară Oradea, Curtea a considerat că este întemeiată câtă vreme, pentru a avea calitate procesuală pasivă, trebuie să existe identitate între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, or, în prezenta cauză, această instituție nu a fost parte la contractele de vânzare-cumpărare încheiate de Statul Român cu chiriașii reclamanți (în contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu reclamanții din prezenta cauză, Statul Român a fost reprezentat de fostul R.A.G.C.L. Oradea, respectiv SC C.T.I. Bihor) și nu a încasat prețul din vânzarea imobilului, neavând calitate procesuală pasivă, conform dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Fiind în culpă procesuală, în baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a obligat partea intimată să plătească părții apelante suma de 6.190 RON cheltuieli de judecată, în fond și apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Decizia este nelegală față de prevederile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 1/2009, conform cărora "Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru". De asemenea, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Or, în prezenta cauză, acest articol de lege nu este aplicabil, deoarece, conform Sentinței civile nr. 2784 din 22 aprilie 2003, pronunțată de Judecătoria Oradea, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 968 din 18 octombrie 2005 a Curții de Apel Oradea, s-a constatat că "contractele de vânzare-cumpărare ale chiriașilor cumpărători sunt lovite de nulitate absolută,

conform art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind încheiate în disprețul legii în vigoare la data înstrăinării". În atare situație, în prezenta cauză, nu se poate vorbi de acordarea despăgubirilor în cuantumul stabilit de art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 1/2009, Legea nr. 112/1995 nefiind respectată. Despăgubirile ce se pot acorda reclamanților sunt cele stabilite la art. 50 din Legea nr. 10/2001, adică restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Acordarea unor despăgubiri reprezentând valoarea de piață a apartamentelor ar însemna încălcarea principiilor stabilite de C. civ.

cu privire la principiul îmbogățirii fără just temei. 2. Referitor la sumele stabilite de expertiza tehnică judiciară întocmită de expert Z.T., instanța a greșit obligând statul român la plata sumei totale de 529.000 RON, reprezentând valoarea de piață a apartamentelor în litigiu. În absența unei prevederi legale exprese (favorabile reclamaților), este inadmisibilă plata unor despăgubiri la valoarea de piață a apartamentelor, în condițiile în care vânzarea imobilelor din fondul locativ de stat (atât la data cumpărării apartamentelor care fac obiectul litigiului, cât și în prezent) este guvernată de dispoziții speciale în ceea ce privește stabilirea prețului de vânzare - inferior valorilor de piață ale apartamentelor proprietate privată, iar prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt foarte clare.

3. În ceea ce privește practica CEDO menționată în decizia atacată, aceasta nu poate fi asimilată legislației în vigoare. Dacă CEDO a condamnat Statul Român în anumite cauze, acest aspect nu poate fi luat în considerare ca o practică a instanțelor de judecată din România și nicidecum nu poate fi asimilat legislației în vigoare. Este cunoscut faptul că doar după epuizarea căilor de atac prevăzute de legislația internă, partea care se consideră lezată de neaplicarea corectă a prevederilor Protocolului și Convenției Europene se poate adresa CEDO. De asemenea, odată cu apariția Legii nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, legiuitorul a încercat tocmai să asigure o reparație echitabilă a prejudiciului suportat de persoanele care au suferit în urma preluării abuzive a imobilelor.

Statul Român nu încalcă prevederile art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, iar practica existentă la nivelul instanțelor județului Bihor, de obligare a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri bănești, reprezintă o gravă încălcare a legii. În sprijinul acestor afirmații este practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, care constată, în mod frecvent, lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. 4. Solicită respingerea cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că nu s-a opus, în principiu, la primul capăt de cerere, în ce privește restituirea prețului achitat pentru cumpărarea imobilului (întâmpinarea depusă la dosarul de fond în data de 11 mai 2009), mai puțin comisionul de 1 % achitat, de către reclamanți, la SC C.T.I.

B. SA, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Nefiind în culpă procesuală, este nefondată obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și menținerea, ca temeinică și legală, a Sentinței civile nr. 222/C/2010 pronunțată de Tribunalul Bihor. Intimații reclamanți au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Curtea de Apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale în materie, considerând că intimații reclamanți au dreptul la valoarea de circulație a imobilului în litigiu.

Astfel, potrivit art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Prin urmare, textul de lege prevede, ca cerință necesară pentru obținerea prețului de piață al imobilelor, de către cumpărătorii chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin Sentința civilă nr. 2784 din 22 aprilie 2003 a Judecătoriei Oradea, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 968 din 18 octombrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanții din prezentul litigiu, reținându-se că actele juridice au fost perfectate cu încălcarea Legii nr. 112/1995, în ceea ce privește obiectul contractelor, deoarece imobilul din care fac parte apartamentele vândute nu avea destinația de locuință la data preluării, trecând în proprietatea statului cu destinația de depozit petrolier. Prin urmare, imobilul în discuție nu putea face obiect al Legii nr. 112/1995.

S-a mai constatat că reclamanții din prezentul dosar nu pot invoca, în beneficiul lor, buna-credință, dimpotrivă, ei trebuie considerați de rea-credință la încheierea contractelor, deoarece nu au depus minime diligențe pentru a afla regimul juridic al imobilului, din cuprinsul cărții funciare și procesului-verbal de naționalizare rezultând destinația bunului la data preluării. Reținându-se, cu putere de lucru judecat, că actele juridice respective au fost încheiate cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, nu sunt întrunite condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru ca reclamanții să beneficieze de prețul de piață al imobilului.

Hotărârile judecătorești prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanți pentru imobilul în litigiu se bucură de putere de lucru judecat în condițiile art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ., astfel încât, Curtea de Apel nu mai putea repune în discuție o pretinsă bună-credință a reclamanților la încheierea contractelor, cum în mod greșit a procedat, în acest fel, aducând atingere puterii de lucru judecat a hotărârilor respective.

Indiferent de pretinsa imprecizie terminologică folosită, de legiuitor, în cuprinsul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în legătură cu "desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995", invocată prin întâmpinare, în speță, nu se pune problema realizării unui examen de interpretare gramaticală a dispoziției legale enunțate, deoarece, în cazul reclamanților, în litigiul anterior, s-a constatat, în mod irevocabil, tocmai încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la încheierea actelor juridice. Prin urmare, nu se poate pune problema vreunei neconcordanțe între soluția de desființare a contractelor și respectarea dispozițiilor acestei legi, pentru a se putea aprecia dacă, într-un asemenea caz, cumpărătorii chiriași ale căror contracte au fost desființate au sau nu dreptul la prețul de piață al imobilului.

Nefiind îndeplinite condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru ca reclamanții să aibă dreptul la prețul de piață al imobilului, devin incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală. Din interpretarea acestor texte de lege, rezultă că, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cumpărătorii chiriași au dreptul la restituirea prețului plătit de aceștia, reactualizat. Este ipoteza în care se află intimații reclamanți, ale căror acte juridice de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâre irevocabilă, reținându-se încălcarea actului normativ sus-menționat, la încheierea lor.

Prin urmare, aceste părți au dreptul la restituirea prețului reactualizat cu indicele de inflație de la data plății, în condițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a susținut, în mod corect, și recurentul, sume de bani la care acesta din urmă va fi obligat prin prezenta hotărâre. Instanța de recurs va proceda la obligarea pârâtului la plata prețului plătit de reclamanți pentru apartamentele în litigiu, reactualizat, neputând considera că părțile nu au formulat o asemenea solicitare și, prin urmare, nu li s-ar cuveni sumele achitate cu acest titlu, cum, în mod greșit, a considerat prima instanță.

Reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata unei sume de bani al cărei cuantum este superior prețului achitat de ei, la data contractării bunurilor, astfel încât, dispoziția prin care recurentul va plăti prețul reactualizat înseamnă o admitere în parte a acțiunii, în niciun caz, o depășire a limitelor cererii de chemare în judecată, cum a susținut prima instanță. 2. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs se reiau, în principiu, criticile prin care s-a susținut aplicabilitatea art. 50 din Legea nr. 10/2001, care au fost deja analizate cu referire la primul motiv de recurs, astfel încât argumentele prezentei instanțe nu vor fi reluate. 3. În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, susținerile recurentului în sensul că, prin obligarea sa la plata prețului actualizat către reclamanți, nu se încalcă dispoziția enunțată, sunt corecte.

Nu se pune problema că, în litigiul de față, nu s-au epuizat căile de atac prevăzute de legislația internă, pentru a se putea recurge la examinarea pretențiilor reclamanților din perspectiva Convenției și a jurisprudenței Curții Europene create în legătură cu aceasta, cum a susținut recurentul, deoarece judecătorul național este primul chemat să respecte și să aplice documentul european și practica relevantă în materie. Potrivit art. 20 din Constituția României, "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". Pe de altă parte, pentru a putea reclama protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol la Convenție, reclamanții ar trebui să fie titularii "unui bun", în sensul dispoziției enunțate, care, în ceea ce privește pretențiile lor, ar consta în dreptul de creanță referitor la prețul de piață al imobilului sau, cel puțin, în speranța legitimă, că, potrivit legislației naționale unită cu o jurisprudență constată, ar putea beneficia de suma de bani echivalentă prețului de piață.

Reclamanții nu au un asemenea drept de creanță, potrivit legislației naționale, și nu au nicio speranță legitimă că ar putea obține o astfel de sumă de bani, din moment ce nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a beneficia de despăgubiri la valoarea pretinsă. Nu există nicio jurisprudență constantă care, pornind de la ideea de reparație integrală a prejudiciului creat cumpărătorilor chiriași, prin pierderea imobilului în urma unei hotărâri judecătorești irevocabile de desființare a actului juridic prin care au dobândit bunul, să le recunoască acestora dreptul la valoarea de piață a imobilului. În cazul reclamanților, nu se poate considera că s-ar fi procedat la o reparație inechitabilă prin obligarea pârâtului la restituirea prețului reactualizat.

Astfel, Legea nr. 112/1995 este o legislație de protecție a chiriașilor cu vocație la cumpărarea imobilelor care cad sub incidența acestei legi, ei plătind, în condițiile acestei legi, un preț inferior prețului de piață al apartamentelor cumpărate. În cazul desființării actelor juridice prin care au dobândit asemenea bunuri, pentru încălcarea legii sub imperiul căreia au fost încheiate, este firesc ca aceste persoane să recupereze prețul plătit reactualizat, iar nu prețul de piață al bunului. Textul din Legea nr. 10/2001, care permite obținerea prețului de piață, este o dispoziție de favoare pentru chiriașii cumpărători, caz în care aceștia trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, toate condițiile legii pentru a invoca beneficiul legii în discuție, impunerea acestor condiții intrând în marja de apreciere recunoscută statelor în adoptarea și aplicarea unei legislații reparatorii.

Cum, în speță, pentru argumentele deja arătate, reclamanții nu îndeplinesc aceste condiții, ei nu pot invoca protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol la Convenție, deoarece nu au "un bun" în sensul acestei dispoziții. Ca urmare, cum, în mod corect, a susținut și recurentul, în cazul cumpărătorilor cărora li s-au desființat contractele de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile din Legea nr. 10/2001, care prevăd restituirea, către aceste persoane, a prețului plătit, reactualizat, este în deplină concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cauza Raicu contra României, avută în vedere de instanța de apel la pronunțarea deciziei, nu este similară cu litigiul de față, pentru a se putea aplica, în prezenta speță, considerentele Curții Europene din acel proces.

Astfel, în acel litigiu, s-a constatat încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca urmare a anulării, prin intermediul exercitării unui recurs în anulare, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, prin care se confirmase dreptul de proprietate al reclamantei A.R. asupra apartamentului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, jurisdicțiile interne considerând-o de bună-credință la perfectarea actului juridic. În cauza de față, nu se poate pune problema desființării unei hotărâri irevocabile favorabile reclamanților, prin intermediul unei căi extraordinare de atac, aflată la îndemâna procurorului general, și nici a bunei-credințe a acestor părți la încheierea actelor juridice de cumpărare, dimpotrivă, instanțele reținând, în mod irevocabil, reaua lor credință la acest moment.

În concluzie, nici din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu se poate reține dreptul reclamanților la valoarea de piață a apartamentelor în litigiu. Referitor la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se constată, în mod frecvent, lipsa calității procesuale pasive a Statului, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, această susținere este neîntemeiată, deoarece nu în litigii ca cel de față există o asemenea jurisprudență, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conferind, în mod neechivoc, legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, atât în cazul pretențiilor cumpărătorilor chiriași de restituire a prețului de piață al imobilului, cât și în cazul pretențiilor vizând restituirea prețului reactualizat.

4. Cât privește obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți în fazele procesuale anterioare, față de soluția ce urmează a se pronunța în recurs, acesta va fi obligat la plata sumelor de bani aferente limitelor în care reclamanții au câștigat procesul și în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Ca urmare, pârâtul va fi obligat la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată, în fond apel, reprezentând 1.000 RON onorariu de avocat, în dosarul de apel și 3.000 RON onorariu de avocat în dosarul primei instanțe; suma de 2.190 RON, reprezentând onorariu de expert, va fi înlăturată de la plată, deoarece expertiza a fost dispusă în vederea stabilirii valorii de piață a imobilului în litigiu, sumă de bani care nu va fi obținută de reclamanți în urma admiterii recursului de față.

Referitor la eliminarea totală a obligației recurentului, de plată a cheltuielilor de judecată către părțile adverse, raportat la inexistența culpei procesuale și la pretinsa recunoaștere parțială a pretențiilor reclamanților, susținerile sunt neîntemeiate. Conform art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată. Una dintre cerințele înlăturării obligației de plată a cheltuielilor de judecată vizează, deci, ca recunoașterea să aibă loc la prima zi de înfățișare. Dispozițiile textului de lege citat nu își găsesc aplicare atunci când pârâtul, la un termen ulterior celui ce a constituit prima zi de înfățișare, declară că este de acord cu admiterea acțiunii.

În speță, prima zi de înfățișare a avut loc la termenul din 26 ianuarie 2009, când cauza a fost amânată pentru a se depune înscrisuri la dosar, respectiv contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și hotărârile judecătorești prin care aceste acte juridice au fost desființate, în consecință, pentru a se administra probe. Or, administrarea probelor presupune depășirea momentului procesual al primei zile de înfățișare, astfel cum este reglementat de art. 134 C. proc. civ., în sensul că părțile legal citate pot pune concluzii. Cum întâmpinarea prin care recurentul pârât a recunoscut că datorează reclamanților prețul reactualizat al imobilului a fost depusă la 11 mai 2009, după prima zi de înfățișare, recunoașterea pârâtului în sensul arătat nu atrage incidența art. 275 C. proc.

civ., în sensul înlăturării obligației sale de plată a cheltuielilor de judecată către reclamanți. De asemenea, pentru a nu fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul trebuie să recunoască integral pretențiile reclamanților, ceea ce nu este cazul, acesta susținând, chiar în raport de prețul reactualizat, că nu datorează suma aferentă comisionului de 1%, încasat de societatea care administra apartamentele vândute. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie, considerând că reclamanții au dreptul la prețul de piață al imobilului în litigiu, în raport de hotărârile judecătorești prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia, cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și în condiții de rea-credință.

În consecință, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va modifica în parte, în sensul că va admite, în parte, acțiunea reclamanților și îl va obliga pe pârât la plata prețului plătit de reclamanți, reactualizat în funcție de rata inflației la data plății, pentru apartamentele cuprinse în imobilul situat în Oradea, str. S., înscris în CF colectiv nr… , nr. top… , potrivit celor menționate în dispozitiv pentru fiecare apartament în parte. Îl va obliga pe pârât la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată, în fond și apel. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei, privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliului local al municipiului Oradea și respingerea acțiunii față de această parte, pentru lipsa calității procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, împotriva Deciziei nr. 109/2010-A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică, în parte, decizia atacată, în sensul că admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanții B.D.V., B.D., H.I.A., H.G., S.M.E. și S.F. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor. Obligă pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, la plata despăgubirilor reprezentând prețul plătit de reclamanți, reactualizat în funcție de rata inflației, la data plății, pentru apartamentele cuprinse în imobilul situat în Oradea, str. S., înscris în CF colectiv nr… , nr. top…

, astfel: - pentru apartamentul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, în favoarea familiei B., respectiv 16.385.610 ROL, preț reactualizat în funcție de rata inflației, la data plății; - pentru apartamentul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, în favoarea familiei H., respectiv 7.575.697 ROL, preț reactualizat în funcție de rata inflației, la data plății; - pentru apartamentul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2 septembrie 1996, în favoarea familiei S., respectiv 6.232.110 ROL, preț reactualizat în funcție de rata inflației la data plății. Obligă pe pârât la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată, în fond și apel.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei, privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliului local al municipiului Oradea și respingerea acțiunii față de această parte, pentru lipsa calității procesuale pasive. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21octombrie 2011.