ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1265/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 508/2004, reclamanta SC K. România SA a chemat în judecată pe pârâții A.N.V., D.R.V. Craiova și Ministerul de Finanțe, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună: suspendarea executării procesului-verbal de control din 04 decembrie 2003 încheiat de Autoritatea Națională de Control - A.N.V. - D.R.V. Craiova și a deciziei Ministerului de Finanțe nr. 60 din 26 februarie 2004, până la soluționarea irevocabilă a prezentei acțiuni, anularea deciziei Ministerului de Finanțe nr. 60 din 26 februarie 2004 și a procesului-verbal de control din 04 decembrie 2003. În temeiul dispozițiilor art. 60-63 C. proc.

civ., reclamanta a formulat și cerere de chemare în garanție a SC R. SA, în calitate de comisionar al societății, prin încheierea din data de 03 mai 2004, prima instanța dispunând citarea în cauză, în calitate de chemată în garanție, a SC R. SA. La data de 08 iunie 2004, reclamanta a formulat precizare la acțiune, solicitând atât anularea proceselor-verbale în cauză, cât și restituirea sumelor ce au fost executate în temeiul proceselor-verbale a căror nulitate se solicită, având în vedere H.G. nr. 803 din 19 mai 2004, prin care s-a statuat că, pentru toate importurile de oțel sub formă de bare, cu secțiunea circulară plină sau tubulară, având un conținut de carbon minimum 0,9%, dar maximum 1,15% și un conținut de crom de minimum 0,5%, dar maximum 2% și eventual, cu un conținut de molibden de maxim 0,5% din greutate, utilizate pentru producția de rulmenți, încadrarea tarifară corectă atât pentru trecut, cât și pentru viitor este la poziția tarifară 72.24.90.31.

Prin încheierea din data de 23 iunie 2004, prima instanță a dispus respingerea cererii de chemare în garanție a SC R. SA, ca inadmisibilă și respingerea cererii reclamantei, în sensul restituirii sumelor ce au fost executate în temeiul proceselor-verbale în litigiu, ca inadmisibilă, față de neîndeplinirea cerințelor art. 132 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1681 din 08 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând, în esență, că organul vamal a făcut o corectă încadrare tarifară a mărfurilor importate, că reclamanta nu a făcut dovada că mărfurile în cauză respectă condițiile tehnice și au fost utilizate cu respectarea destinației finale, pentru a-i fi aplicabile prevederile H.G.

nr. 803/2004. Împotriva acestei sentinței și a încheierii de ședință din data de 23 iunie 2004, a declarat recurs reclamanta SC K. România SA, iar prin decizia nr. 3444 din 24 mai 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus admiterea recursului, casarea sentinței atacate și implicit, a încheierii de ședință din data de 23 iunie 2004, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, apreciindu-se că unica probă științifică a cărei administrare se impune, pentru lămurirea aspectelor tehnice ale cauzei, este o expertiză tehnică judiciară, aceasta trebuind să aibă în vedere toate normele incidente speței, inclusiv H.G. nr. 803/2004, fiind necesar a se verifica dacă în categoria de oțeluri prevăzută de acest act normativ se încadrează și mărfurile importate de reclamantă.

Învestită cu rejudecarea pricinii, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a înregistrat cauza sub nr. 2979/2005. Prin încheierea din data de 24 ianuarie 2006, prima instanță a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în garanție a SC R. SA și a încuviințat, la cererea reclamantei, probe cu înscrisuri și expertize în specialitatea metalurgie și financiar-contabilă. Prin sentința civilă nr. 2214 din 10 octombrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 60 din 26 februarie 2004 și procesul-verbal din 04 decembrie 2003, exonerând reclamanta de la plata sumelor stabilite prin aceste acte.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că, potrivit concluziilor expertizei în specialitatea metalurgie, bunurile importate se încadrează la poziția tarifară 72.24.90.31, respectiv la poziția la care au fost încadrate prin declarația vamală de către reclamantă, avându-se în vedere ciclurile tehnologice identificate la societatea reclamantă, cât și dispozițiile H.G. nr. 803/2004. Împotriva sentinței civile nr. 2214 din 10 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și D.R.V. Craiova, în nume propriu și în reprezentarea A.N.V. Prin decizia nr. 3345 din 29 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile formulate, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a avut în vedere că aplicabilitatea în speță a dispozițiilor H.G. nr. 803/2004, raportat la caracterul său de act administrativ cu caracter interpretativ, a fost stabilită prin decizia de casare, dezlegarea dată acestei probleme de drept fiind obligatorie pentru judecătorii fondului conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte a mai reținut ca sunt contradictorii concluziile celor două expertize efectuate în cauză, sub aspectul unui element de bază în soluționarea cauzei, astfel că era necesară suplimentarea probatoriului pentru înlăturarea oricărei îndoieli în privința îndeplinirii cerințelor impuse de H.G. nr. 803/2004, referitoare la utilizarea importurilor pentru producția de rulmenți, inclusiv prin învederarea necesității unei noi expertize, în condițiile art. 212 alin. (1) C. proc.

civ., astfel încât respingerea cererii de verificare a obiecțiunilor părților, pentru simplul motiv că s-a răspuns la obiectivele fixate și înlăturarea expertizei contabile apar nejustificate. Concluzionând, instanța de control judiciar a constatat că instanța de rejudecare a încălcat principiul rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., urmând să facă aplicarea acestor din urmă dispoziții, administrând toate probele necesare pentru clarificarea acestui element de bază în soluționarea cauzei, ținând seama și de celelalte aspecte circumscrise acestuia prin cererile de recurs referitoare la existența sau inexistența anumitor operațiuni în cadrul fluxului tehnologic al producției de rulmenți.

Învestită cu rejudecarea pricinii aflate în al treilea ciclu procesual, Curtea de Apel București, secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal, a înregistrat cauza sub nr. 7104/2/2007. Prin încheierea de ședință din data de 29 noiembrie 2007, prima instanță a încuviințat obiecțiunile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și D.R.V. Craiova la raportul de expertiză tehnică judiciară, specialitatea metalurgie, efectuat de expertul B.A., obiecțiunile reclamantei, precum și cele ale pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală formulate la raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul contabil P.F., admițând cererea reclamantei de completare a raportului de expertiză contabilă efectuat de același expert, iar prin încheierea de ședință din 20 martie 2008, instanța a admis cererea reclamantei de înlocuire a expertului contabil P.F.

cu expertul R.M., în vederea completării raportului de expertiză cu noile obiective propuse și încuviințate reclamantei. Raportul de expertiză contabilă - completare, întocmit de expertul contabil R.M., a fost depus la dosarul cauzei la data de 18 iunie 2009, iar prin încheierea din data de 15 octombrie 2009, instanța a încuviințat obiecțiunile părților la raportul de expertiză contabilă completare, efectuat de expertul R.M., la care s-a răspuns de către expert.

Prin sentința civilă nr. 1589 din 31 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte, în fond după casare, acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC K. România SA în contradictoriu cu pârâții A.N.V., Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, Agenția Națională de Administrare Fiscală; a anulat în parte decizia nr. 60 din 26 februarie 2004 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și procesul-verbal de control din 04 decembrie 2003 încheiat de Autoritatea Națională de Control – A.N.V. – D.R.V. Craiova, în sensul menținerii obligației de plată a reclamantei pentru suma de 79.075,6779 RON (790.756.779 ROL) reprezentând diferențe drepturi de import și pentru dobânzile și penalitățile aferente calculate începând cu data de 12 decembrie 2003, conform O.G.

nr. 61/2002 (pentru perioada 12 decembrie 2003 – 31 decembrie 2003) și O.G. nr. 92/2003 (începând cu data de 01 ianuarie 2004); a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 29.540 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu expertize, tehnică și financiar - contabilă, respingând în rest acțiunea precizată, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență următoarele: Prin procesul-verbal de control din 04 decembrie 2003, încheiat de Autoritatea Națională de Control – A.N.V. – D.R.V.

Craiova - Serviciul Supraveghere Vamală și Luptă împotriva Fraudelor Vamale, s-a procedat la verificarea determinării corecte a încadrării tarifare a mărfurilor declarate la import la poziția tarifară 7224.90.31 „semifabricate din alte oțeluri aliate, laminate la cald sau obținute prin turnare continuă, cu un conținut de carbon de minim 0,9%, dar maximum 1,15% și un conținut de crom de minimum 0,5%, dar maximum 2% și eventual cu un conținut de molibden de maximum 0,5% din greutate, altele decât cu secțiunea transversală, pătrată sau dreptunghiulară" și care au avut ca țară de origine declarată Rusia sau Ucraina În perioada 27 octombrie 1998 – 28 septembrie 2003, reclamanta SC K. România SA a efectuat un număr de 700 operațiuni vamale de import definitiv de mărfuri încadrate la poziția tarifară 72.24.90.31, iar în scopul determinării cât mai corecte a parametrilor fizico-chimici ai produselor în cauză, condiție necesară în determinarea unei clasificări tarifare corecte, s-a solicitat sprijinul R. SA, iar rezultatele determinărilor și analizelor au fost transmise prin Certificatele de expertiză tehnică nr. x, y, z, w din 03 noiembrie 2003 emise de SC R. SA.

Organul de control vamal a concluzionat că încadrarea tarifară corectă a mărfurilor importate de societate este 72.28.30.49 „alte bare și tije simplu laminate trase sau extrudate la cald din oțeluri cu un conținut de carbon de minimum 0,9%, dar maximum de 1,15% și un conținut de crom de minimum 0,5% dar maximum 2% și eventual un conținut de molibden de maximum 0,5% din greutate, cu secțiunea circulară având diametrul sub 80 mm", iar prin recalcularea drepturilor vamale de import s-a stabilit că reclamanta SC K. România SA datorează bugetului de stat drepturi de import (diferențe taxe vamale - diferențe TVA), dobânzi și penalități de întârziere, în valoare totală de 292.503.157,064 ROL.

Reclamanta a formulat contestație împotriva măsurilor dispuse prin procesul-verbal de control din 04 decembrie 2003, iar prin decizia nr. 60 din 26 februarie 2004 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de soluționare a contestațiilor s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestației pentru suma de 147.819.708,166 ROL reprezentând diferențe taxe vamale și diferență de taxă pe valoare adăugată și respingerea ca nemotivată a contestației pentru suma totală de 144.683.448,898 ROL reprezentând dobânzi și penalități aferente diferenței de taxe vamale și diferenței de taxă pe valoare adăugată. Acțiunea dedusă judecății, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din data de 08 iunie 2004, are ca obiect anularea deciziei nr. 60 din 26 februarie 2004 și implicit, a procesului-verbal de control din 04 decembrie 2003 și restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrative contestate.

Prima instanță, din analiza H.G. nr. 803/2004 și a notei de fundamentare care a stat la baza adoptării acesteia, a constatat că a fost clarificată încadrarea tarifară 7224.90.31 din tariful vamal de import al României, arătându-se că este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv: (I) compoziția chimică a mărfii importate, care trebuie să fie cea prevăzută de acest act normativ și (II) marfa importată să fie folosită în producția de rulmenți, iar prin notele scrise formulate la data de 07 septembrie 2004 (în primul ciclu procesual, Dosar nr. 508/2004), pârâta A.N.V. a învederat instanței că reclamanta poate beneficia de facilitățile prevăzute de H.G. nr. 803/2004, numai în măsura în care mărfurile în cauză respectă condițiile tehnice și au fost utilizate cu respectarea destinației finale, precizate în acest act normativ.

Curtea de apel a avut în vedere faptul că instanța de control judiciar, în ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a prevederilor H.G. nr. 803/2004, a statuat, prin decizia nr. 3444 din 24 mai 2005, în sensul că această hotărâre de Guvern este un act administrativ cu caracter interpretativ care, în conformitate cu prevederile art. 67 din Legea nr. 24/2000, confirmă justețea încadrării la o anumită poziție tarifară a importului unor oțeluri aliate, fiind necesar a se verifica dacă în această categorie de oțeluri se încadrează și mărfurile importate de reclamantă, iar caracterul de act administrativ cu caracter interpretativ al H.G. nr. 803/2004 a fost subliniat de Înalta Curte de Casație și Justiție și în decizia nr. 3345 din 29 iunie 2007, dezlegarea dată de instanța de recurs acestei probleme de drept fiind obligatorie pentru judecătorii fondului, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Totodată, prima instanță a reținut că expertiza tehnică specialitatea metalurgie efectuată în cauză, a confirmat încadrarea tarifară dată de reclamantă oțelului importat, iar prin raportul de expertiză tehnică - specialitatea metalurgie - completare, întocmit de expertul B.A., s-a răspuns la obiecțiunile încuviințate de instanță și au fost menținute integral concluziile formulate în raportul de expertiză tehnică întocmit anterior. Astfel, a apreciat că îndeplinirea condițiilor prevăzute de H.G. nr. 803/2004 a fost dovedită în cauză nu numai prin raportul de expertiză tehnică judiciară - specialitatea metalurgie, întocmit de expertul B.A., dar și prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat de expertul S.S., în primul ciclu procesual, la care nici unul dintre pârâți nu a formulat obiecțiuni și ale cărui concluzii sunt în concordanță cu cele reținute prin expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză.

Prima instanță a mai reținut și faptul că raportul de expertiză contabilă efectuat de către expertul R.M., prin care a fost completată expertiza contabilă întocmită de expertul P.F., a răspuns atât la obiectivele formulate de pârâți, cât și la noile obiective stabilite de reclamantă și încuviințate de instanță. Astfel, expertul contabil a analizat documentele contabile ale SC K. România SA, a identificat cantitatea totală de oțel importată conform procesului verbal de control, cantitatea de oțel folosită în producția de rulmenți și cantitatea de oțel vândută ca materie primă și a reținut că 99,87% din oțel a fost folosit ca materie primă, iar 0,13% a fost vândut ca atare, fără nicio prelucrare prealabilă, în starea în care a fost importat, și în opinia expertului, faptul că peste 99% din oțelul importat a fost folosit ca materie primă conduce în mod evident la concluzia că oțelul importat de reclamantă a fost folosit ca materie primă pentru rulmenți.

Totodată, în răspunsul la obiecțiunile formulate de pârâta D.R.V. Craiova, expertul contabil R.M. a subliniat faptul că procentul de 0,13% din cantitatea totală de oțel importată nu are absolut nicio legătură cu procentele veniturilor obținute din vânzarea producției în total cifra de afaceri a societății și că, este lesne de înțeles faptul că o societate care își obține, în medie, peste 90% din venituri din vânzarea producției își folosește resursele pentru realizarea producției și nu pentru alte scopuri, expertul neprezentând și calculul diferențelor pe care SC K. România SA ar trebui să le plătească dacă taxele vamale ar fi 20%, astfel cum s-a stabilit prin procesul verbal de control, întrucât obiectivele expertizei nu au vizat această operațiune.

Așa fiind, prima instanța a apreciat că va determina diferențele de drepturi de import (taxe vamale, TVA și comision vamal), în sarcina de plată a reclamantei, în acord cu modalitatea de calcul propusă de expertul contabil, scăzând din sumele stabilite în varianta nr. 1 sumele stabilite în varianta nr. 2, rezultând astfel o diferență de drepturi de import în valoare de 790.755.779 ROL (1.507.094.678 ROL - 716.337.899 ROL), respectiv 79.075,6779 RON, reținând că atât expertiza financiar contabilă, cât și procesul verbal de control au exprimat toate calculele și cifrele în moneda leu vechi, deoarece prezentarea acestora în lei noi ar fi introdus distorsiuni și lipsa unei comparativități a datelor, după cum a remarcat expertul contabil R.M.

în lucrarea efectuată (Dosar nr. 7104/2/2007). În conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare (act normativ în vigoare până la data de 01 ianuarie 2004), prima instanță a constatat că reclamanta datorează dobânzi și penalități de întârziere aferente sumei de 79.075,677 RON reprezentând diferențe drepturi de import, calculate pentru perioada 12 decembrie 2003 - 31 decembrie 2003, iar în raport de prevederile O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., datorează dobânzi și penalități de întârziere, începând cu data de 01 ianuarie 2004. Totodată, a apreciat că dobânzile și penalitățile de întârziere se impun a fi calculate începând cu data de 12 decembrie 2003, conform prevederilor art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam.

al României (forma în vigoare la data încheierii procesului verbal de control - 04 decembrie 2003), întrucât diferențele în minus stabilite cu ocazia controlului vamal ulterior au fost comunicate titularului operațiunii comerciale și urmau a fi achitate în termen de 7 zile de la data comunicării, neplata diferenței datorate în acest termen atrăgând suportarea de majorări de întârziere aferente acestei diferențe, în cuantumul stabilit de lege. În speță, procesul verbal de control a fost comunicat reclamantei la data de 04 decembrie 2003, astfel că dobânzile și penalitățile de întârziere datorate de aceasta în conformitate cu legislația în vigoare la acea dată, se impuneau a fi calculate după expirarea termenului de 7 zile de la comunicarea diferenței de plată, respectiv, începând cu data de 12 decembrie 2003, iar nu de la data nașterii datoriei vamale (data importului), cum în mod eronat s-a stabilit de către organele vamale.

Controlul vamal ulterior a fost efectuat de autoritatea vamală în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 141/1997, potrivit cărora: „Autoritatea vamală are dreptul ca, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul vamal al operațiunilor", fiind astfel netemeinice susținerile reclamantei privitoare la neîndeplinirea condițiilor legale pentru efectuarea unui control vamal ulterior. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la restituirea sumelor executate, prima instanță a constatat că acesta nu poate fi admis în acest stadiu procesual, întrucât s-ar încălca principiul neagravării situației părții în propria cale de atac, consacrat expres de prevederile art. 296 C. proc.

civ. și aplicabil, pentru identitate de rațiune și în faza rejudecării fondului după casare. De asemenea, prima instanță a apreciat că nu se poate dispune compensarea obligației de plată în sumă de 79.075,6779 RON cu sumele executate și cu sumele reprezentând cheltuielile de judecată, întrucât instanța nu a fost învestită cu o astfel de cerere în termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ., solicitarea reclamantei fiind formulată după închiderea dezbaterilor, prin concluziile scrise, în al treilea ciclu procesual, având în vedere prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta SC K. România SA și cele trei autorități pârâte - Agenția Națională de Administrare Fiscală, D.R.V.

Craiova, în nume propriu și pentru A.N.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Criticile formulate de recurentă, subsumate acestui motiv de recurs, se referă la următoarele aspecte: 1) - instanța de fond în mod greșit a anulat în parte procesul verbal al organului de control motivat pe concluziile raportului de expertiză contabilă și dispozițiile H.G. nr. 803/2004. Se impunea anularea procesului-verbal în integralitatea sa și nu în parte, deoarece oțelul importat a întrunit cumulativ cele două condiții necesare – caracteristicile compoziției chimice și utilizarea sa pentru producția de rulmenți – pentru încadrarea tarifară aferente poziției 72.24.90.31 din C. vam., potrivit prevederilor H.G.

nr. 803/2004. Expertul tehnic, specialist în metalurgie, a concluzionat că, din punct de vedere metalurgic, oțelul importat îndeplinește toate condițiile pentru a fi încadrat tarifar la poziția 72.24.90.31, independent de faptul dacă a fost folosit sau nu în activitatea de producție de rulmenți. Susține recurenta-reclamantă că, faptul că o mică parte - 0,13% din acest oțel, a fost vândut, nu schimbă datele și aspectele legale ale cauzei deduse judecății, termenul folosit de H.G. nr. 803/2004 fiind acela de „utilizat pentru producția de rulmenți” și nicidecum „destinat propriei producții de rulmenți”. 2) - instanța de fond în mod greșit a respins cererea sa precizatoare prin care a solicitat restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrative atacate.

În speță, susține recurenta-reclamantă, nu este aplicabil textul art. 296 C. proc. civ., referitor la respectarea principiului neagravării situației părții în propria cale de atac, cauza fiind soluționată în rejudecarea fondului după casare. Pe de altă parte, precizează recurenta, procesul-verbal de control prin care s-au stabilit obligațiile de plată a fost anulat în parte, astfel că sumele încasate în temeiul acestuia nu pot rămâne în posesia autorităților pârâte, pentru că astfel s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză. 3) - prima instanță, în mod greșit, a respins cererea, ce au formulat-o privind compensarea obligației de plată cu sumele executate și cu sumele reprezentând cheltuieli de judecată.

În cauză, susține recurenta, operează prevederile art. 1143 C. civ., fiind vorba despre o compensare legală și/sau judiciară. Intimatele Agenția Națională de Administrare Fiscală și D.R.V. Craiova, în nume propriu și în numele și pentru A.N.V. au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanta SC K. România SA, Alexandria, ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală și a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. – și art. 304 1 C. proc. civ., susținând prin criticile formulate, următoarele: 1) - hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. Prima instanță, susține recurenta, nu a făcut altceva decât să preia în totalitate concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, fără a arăta motivele care i-au format convingerea în pronunțarea soluției. 2) - instanța de fond a preluat în totalitate concluziile raportului de expertiză contabilă, deși acesta nu a determinat efectiv, care este cantitatea de oțel utilizată ca materie primă pentru rulmenți. Expertul contabil a concluzionat că peste 99% din întreaga cantitate de oțel a fost folosită la fabricarea rulmenților, cu toate că nu s-a făcut dovada că oțelul importat a fost folosit la producția de rulmenți, în sensul că nu s-a făcut dovada trecerii sale prin toate fazele procesului de producție.

Încadrarea tarifară corectă este ce stabilită cu ocazia efectuării controlului vamal ulterior al operațiunilor, respectiv 72283049, întrucât importurile efectuate de reclamantă au fost transportate cu scrisori de trăsură tip. CIM, unde la rubrica „cod marfă” se regăsește o altă încadrare tarifară, față de cea declarată de societate. 3) - în privința dobânzilor și penalităților de întârziere, instanța de fond a constatat în mod eronat faptul că acestea se calculează începând cu data de 12 decembrie 2003, fără a avea în vedere și dispozițiile art. 141 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 141/1997, aplicabile în perioada verificată și conform cărora acestea se calculează de la momentul în care ia naștere datoria vamală și anume „de la momentul înregistrării declarației vamale”.

Se solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei. Recurenta D.R.V. Craiova, care a declarat recurs în nume propriu, precum și în numele și pentru A.N.V., și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „sentința a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. – „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină” și pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Criticile formulate sunt următoarele: 1) – pronunțând sentința nr. 1589 din 31 martie 2010, instanța de fond nu a indicat motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea că se impune a înlătura apărările de fapt și de drept formulate de D.R.V.

Craiova în nume propriu precum și în numele și pentru A.N.V., apărări prin care a susținut temeinicia și legalitatea actelor contestate. 2) – întreaga motivare a sentinței se întemeiază pe concluziile eronate ale celor două expertize: tehnică și contabilă. Expertul tehnic observând „ciclurile de producție” care alcătuiesc procesul tehnologic de fabricație al rulmenților a omis să observe, mai precis a ignorat un element extrem de important și anume faptul că în cadrul fluxurilor tehnologice nu există și operațiunile tehnologice de forjare sau laminare la cald cu ajutorul cărora semifabricatele sunt transformate în bare de oțel, element în funcție de care se stabilește dacă marfa importată reprezintă „bare de oțel” sau „semifabricate”.

Totodată, expertul tehnic, specialist în metalurgie, nu a analizat compoziția chimică a mărfii importate, pentru a stabili dacă aceasta corespunde celei indicate în H.G. nr. 803/2004, deși la sediul societății importatoare s-au aflat eșantioane din marfa importată. Același expert tehnic, precizează recurenta-pârâtă, nu a combătut în niciun fel constatările autorității vamale, ci s-a mulțumit să constate că încadrarea tarifară corectă este cea declarată de reclamantă. 3) – în ceea ce privește raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, recurenta pârâtă menționează că trebuiau înlăturate concluziile acestuia, proba nefiind încuviințată de instanță și în totală contradicție cu expertiza contabilă efectuată în instanță, concluziile acesteia din urmă fiind în sensul că societatea a obținut venituri din vânzarea materiei prime – oțel – provenită din import.

4) – instanța de fond a reținut în mod eronat că măsura schimbării încadrării tarifare a fost dispusă, în cadrul controlului ulterior, în mod arbitrar, deoarece determinarea poziției tarifare corecte s-a realizat pe baza analizelor chimice efectuate asupra eșantioanelor de marfă importată prelevate cu ocazia efectuării de analize și emiterii de buletine de control de către SC R. SA la cererea reclamantei. 5) – prima instanță a stabilit în mod eronat că dobânzile și penalitățile aferente diferenței de drepturi de import în sumă de 79.075,6779 RON, se calculează începând cu data de 12 decembrie 2003 și respectiv 1 aprilie 2004, ignorând faptul că dreptul de control poate fi exercitat de autoritatea vamală pe o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, precum și faptul că prin adoptarea art. 148 alin. (1) coroborat cu art. 141 alin. (1) C. vam.

aprobat prin Legea nr. 141/1997, legiuitorul a condiționat determinarea cuantumului drepturilor de import de elementele de taxare în vigoare în momentul nașterii datoriilor vamale adică al înregistrării declarației vamale, în cauză data înregistrării fiecărei declarații vamale de import definitiv. 5) – critica de nelegalitate a hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București vizează și soluția instanței de fond cu privire la obligarea autorităților pârâte la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 29.540 RON – onorariu de expertize tehnică și financiar contabile, fiind ignorate dispozițiile art. 296 C. proc. civ. deoarece în speță acțiunea reclamantei a fost admisă numai în parte. Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii, în totalitate, a contestației formulate de SC K. România SA, și menținerea actelor autorității fiscale și a celei vamale ca fiind temeinice și legale.

Reclamanta a depus la dosar concluzii scrise privind recursurile declarate de cele două autorități, fiscală și vamală, solicitând respingerea acestora ca nefondate. 1. Analizând, mai întâi, recursul formulat de reclamantă, prin prisma motivelor invocate, în raport de soluția pronunțată de instanța de fond, ansamblul probelor administrate în cauză precum și legislația incidentă în cauză, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat, în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Într-un prim motiv de recurs, recurenta reclamantă susține că instanța de fond trebuia să anuleze integral procesul-verbal al organului de control care stabilește în sarcina societății obligația de plată în sumă de 292.503.157,064 ROL, reprezentând diferențe taxe vamale și diferențe TVA, la care au fost calculate dobânzi și penalități de întârziere și nu parțial până la limita sumei de 790.759.779 ROL, astfel cum în mod eronat a procedat, deoarece potrivit expertului tehnic specialist în metalurgie, oțelul importat a îndeplinit toate condițiile pentru a fi încadrat tarifar la poziția 72.24.90.31, independent de faptul dacă a fost folosit sau nu în activitatea de producție de rulmenți. Este adevărată susținerea recurentei-reclamante cum că expertul tehnic a stabilit că oțelurile importate pentru fabricarea rulmenților la SC K. România, îndeplinesc condițiile prevăzute de H.G.

nr. 803/2004 privind încadrarea tarifară a importurilor unor oțeluri aliate, pentru încadrarea tarifară corectă a acestor importuri trebuind să se găsească menționat codul 72.24.90.31, însă nu trebuie ignorat faptul că prin decizia nr. 3345 din 29 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința pronunțată de instanța de fond, într-un al doilea ciclu procesual, a fost casată cu trimitere spre rejudecare, instanța de control judiciar găsind necesară administrarea de probe suplimentare pentru clarificarea unui aspect esențial și anume dacă materia primă importată de reclamantă a fost folosită integral pentru realizarea producției de rulmenți.

S-a impus acest lucru dată fiind contradictorialitatea dintre expertiza tehnică judiciară care a apreciat că importurile de oțel marca x au fost utilizate ca materie primă pentru fabricarea rulmenților și expertiza contabilă care a menționat că s-au înregistrat situații în care oțelul provenit din import a fost vândut ca atare, expertul contabil neprecizând în concret care au fost cantitățile destinate producției de rulmenți și pentru care s-ar fi impus reținerea încadrării tarifare prevăzute de H.G. nr. 803/2004, cu consecința diminuării corespunzătoare a obligațiilor de plată stabilite în sarcina societății reclamante.

Expertul contabil R.M., răspunzând acestui obiectiv, făcând și o analiză a veniturilor realizate de reclamantă în perioada octombrie 1998 – septembrie 2003, a stabilit că principala sursă de venituri a societății a fost reprezentată de vânzarea de produse finite realizate în cadrul procesului de producție al societății, ponderea acestora fiind cuprinsă între 82,24% și 99,93%, iar în perioada 2000-2003, acest procent fiind de peste 99% și numai o mică parte – sub 1% - a fost vândută ca atare (fără nicio prelucrare prealabilă) altor companii cu același obiect de activitate. În opinia expertului, faptul că o cantitate insignifiantă – sub 1% - a fost destinată vânzării, dar și aceasta unor companii cu același obiect de activitate, nu poate constitui un argument valabil în susținerea ideii că oțelul importat a avut altă destinație decât cea de materie primă pentru rulmenți, atâta timp cât peste 90% a fost folosit în procesul de producție al societății.

Aprecierea expertului este corectă și ea vine în sprijinul ideii că în mod corect expertul tehnic judiciar B.A. a concluzionat asupra încadrării tarifare la poziția 72.24.90.31, ca fiind cea corectă. Totuși, mergând pe raționamentul instanței de control judiciar care prin decizie de casare nr. 3345 din 29 iunie 2007 a considerat că este necesară determinarea în concret a cantităților de oțel importat, folosit în procesul de producție, respectiv vândut altor companii, este de la sine înțeles că recurenta-reclamantă nu poate rămâne nesancționată prin faptul că a vândut o cantitate de oțel, chiar dacă este într-un procent foarte mic, încălcând prevederile H.G. nr. 803/2004, aceasta fiind ținută astfel cum corect a stabilit și instanța de fond, pentru a suporta datoria vamală rezultată din diferențele de drepturi de import pentru oțelul vândut ca materie primă, precum și dobânzile și penalitățile aferente acesteia.

Suma a fost corect stabilită de instanța de fond, avându-se în vedere modalitatea de calcul stabilită de expert și anume prin scăderea sumelor stabilite în varianta a 2-a din sumele stabilite în varianta 1, rezultând astfel o diferență de drepturi de import în valoare de 790.735.790 ROL, respectiv 79.075,6779 RON. Modalitatea propusă de expert este una corectă deoarece calculul efectuat în varianta 1 a avut în vedere drepturi de import pentru oțelul vândut în condițiile în care taxele vamale ar fi fost 20% astfel cum stabilește procesul verbal de control. Față de cele expuse concluzia ce se desprinde este că prima critică formulată de recurentă este neîntemeiată. Cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă cu privire la respingerea ca neîntemeiată a cererii sale privind restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrative fiscale atacate, este însă întemeiată.

În mod greșit, a reținut instanța de fond că în speță este aplicabil art. 296 C. proc. civ., referitor la neagravarea situației părții în proprie cale de atac. Instanța de fond reține că din moment ce reclamanta nu a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 2214 din 10 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București – prin care acțiunea i-a fost admisă, dar fără a se dispune și restituirea sumelor deja executate, în faza procesuală următoare nu mai poate solicita acest lucru, deoarece dacă s-ar admite acest capăt de cerere s-ar agrava situația autorităților fiscale și vamale, acestea fiind singurele care au declarat recurs împotriva sentinței nr. 2214 din 10 iunie 2006. Dar, prin decizia civilă nr. 3345 din 29 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și D.R.V.

Craiova, în nume propriu și în reprezentarea A.N.V., a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cu îndrumarea de a se administra toate probele necesare în vederea lămuririi unor aspecte esențiale, necesare pronunțării unei soluții legale și temeinicie. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Deci judecata cauzei se reia de către instanța de fond, aceasta având obligația de a respecta prevederile textului art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în speță cauza fiind soluționată într-un al treilea ciclu procesual.

În considerentele deciziei nr. 3345 din 29 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dezlegat problema restituirii sumelor deja executate de către autoritățile pârâte, în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă, iar respectarea principiului neagravării situației părții în propria cale de atac prevăzută de art. 296 C. proc. civ., trebuie raportată la conținutul hotărârii atacate și nu la conținutul unei hotărâri date într-un ciclu procesual anterior. Textul de lege invocat, precizează clar că părții „nu i se poate crea în propria cale de atac o situația mai grea decât aceea din hotărârea atacată”. Pe de altă parte, astfel cum corect susține recurenta-reclamantă, procesul verbal de control prin care s-au stabilit obligațiile de plată în sarcina societății a fost anulat în parte, astfel încât se consideră că autoritatea implicată a încasat un drept care nu i se cuvenea în mod legal.

Așadar, sumele încasate în considerentul procesului verbal atacat și anulat în parte, nu pot rămâne în posesia intimatelor-pârâte de vreme ce temeiul de drept ce a determinat încasarea acestor sume nu mai subzistă. Se impune deci admiterea recursului și modificarea sentinței pe acest aspect în sensul obligării pârâtelor la restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrativ fiscale atacate și anulate parțial, mai puțin suma de 79.075,6779 RON cu dobânzile și penalitățile aferente. Cât privește critica recurentei-reclamante, ultima de fapt, referitoare la faptul că în mod greșit instanța de fond i-a respins cererea privind compensarea obligației de plată cu sumele executate și cu cele reprezentând cheltuieli de judecată, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.

Instanța de fond a dat o rezolvare corectă acestui capăt de cerere, fiind evident că recurenta-reclamantă nu a formulat această cerere cu respectarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., dar și pentru faptul că această procedură este una specială, ea fiind reglementată de art. 116 pct. 6 și 7 C. proc. fisc. Potrivit acestei proceduri, compensarea se constată de organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din oficiu, acesta fiind obligat a emite decizie cu privire la efectuarea compensării, în termen de 7 zile de la data efectuării operațiunii. Analizând recursurile formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și D.R.V. Craiova în nume propriu și în reprezentarea A.N.V., prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de ansamblul probator administrat în cauză precum și de legislația incidentă în cauză, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, astfel că în baza art. 312 C. proc.

civ. urmează a fi respinse potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. Precizăm că motivele de recurs formulate de autoritățile pârâte privesc în general aceleași critici astfel că ele vor fi analizate împreună. Toate cele trei recurente susțin, într-o primă critică formulată, că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prima instanță preluând în totalitate concluziile eronate ale rapoartelor de expertiză tehnică judiciară, specialitatea metalurgie și a celei contabile, din probatoriul administrat nerezultând faptul că oțelul importat a fost folosit la producția de rulmenți. Critica este neîntemeiată.

În cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 3345 din 29 iunie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a casat sentința nr. 2214 din 10 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, considerând necesară suplimentarea probatoriului, pentru înlăturarea oricărei îndoieli în privința îndeplinirii cerințelor impuse de H.G. nr. 803/2004 referitoare la utilizarea importurilor pentru producția de rulmenți, tocmai pentru a se înlătura contradicția dintre cele două expertize.

Expertul contabil R.M., care a efectuat lucrarea, răspunzând la obiecțiunile formulate de către Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, a precizat că analizând cifra de afaceri a societății, în perioada 1998 - septembrie 2003 a ajuns la concluzia că în această perioadă societatea a realizat între 82,24% și 99,93% din cifra de afaceri, din vânzarea produselor finite, iar în perioada 2000-2003 acest procent în mod cert a fost de peste 99%, adică din aproximativ 5 ani analizați în aproximativ 4 ani în proporție de peste 99% K. România SA și a obținut veniturile din vânzarea producției obținute.

Concluzia la care a ajuns expertul contabil este aceea că materiile prime care au intrat în gestiunea societății au fost consumate cu preponderență pentru obținere producției de rulmenți, chiar și în situația în care acest procent ar fi considerat la limita de 82,84%, fiind evident că societatea și-a folosit resursele pentru realizarea producției și nu pentru alte scopuri, însă acest procent, nu poate fi acceptat în această limită, ci în mod cert peste 90%. În privința argumentelor pe care recurentele pârâte le folosesc pentru a demonstra că și expertiza tehnică judiciară cuprinde concluzii eronate, trebuie precizat că de fapt acestea sunt critici ce au constituit obiecțiuni la raportul de expertiză inițial, obiecțiuni la care expertul tehnic B.A.

a răspuns, precizând că „în cadrul procesului tehnologic de la SC K. România SA nu există operații tehnologice de laminare la cald”, așa cum se sugerează prin obiecțiunile depuse, ci „există echipamente specializate în linii mecanizate pentru prelucrarea semifabricatelor primare din bare de oțel aliat tip x și transformarea lor în semifabricate de piese forjate, destinate realizării inelelor pentru rulmenți”, deci expertul a constatat existența fluxurilor tehnologice specifice activității de fabricație a rulmenților. Expertul a concluzionat că din punct de vedere metalurgic s-au îndeplinit toate condițiile pentru ca oțelurile importate sub formă de bare și care au fost destinate producției de rulmenți în perioada 1998 – 2003 la K. România, să fie asimilate semifabricatelor cu încadrarea tarifară 72.24.90.31, aceste condiții fiind și în conformitate cu cele prevăzute de H.G.

nr. 803/2004 privind încadrarea tarifară a importurilor unor oțeluri aliate. Făcând trimite la îndeplinirea condițiilor privind încadrarea tarifară prevăzută de H.G. nr. 803/2004, expertul tehnic a constatat a fi îndeplinită și condiția referitoare la compoziția chimică a oțelului aliat importat, care este de altfel prima condiție ce trebuie îndeplinită, codul 72.24.90.31 „semifabricate din alte oțeluri aliate laminate la cald sau obținute prin turnare continuă cu un conținut de crom de minimum 0,5% la maxim 2% și eventual un conținut de molibden de 0,5% în greutate” fiind specific semifabricatelor din oțeluri pentru rulmenți deja utilizați, față de codul tarifar 72.28.30.49 specific pentru „bare și profile din alte oțeluri aliate, bare și tije tubulare pentru foraj, din alte oțeluri aliate sau nealiate”, propus pentru încadrare de către Direcția Generală a Vămilor.

De altfel, expertul precizează că și R SA București prin certificatele de expertiză tehnică emise, confirmă fără echivoc faptul că, oțelul aliat, cu denumirea „semifabricat din oțel aliat” se încadrează compozițional la poziția tarifară 72.24.90.31. Constatând că încadrarea tarifară corectă este cea de la poziția tarifară 72.24.90.31 evident că expertul tehnic a considerat neconvingătoare argumentele autorităților pârâte pentru încadrarea tarifară de la poziția 72.28.30.49. Cât privește faptul că, instanța de fond și-a argumentat soluția și pe concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, expertiză ce nu trebuia avută în vedere, nefiind încuviințată de instanță, este de observat că instanța a făcut numai trimitere la acest raport de expertiză, ca fiind în concordanță cu constatările făcute de expertul tehnic B.A.

care a constatat îndeplinirea condițiilor prevăzute de H.G. nr. 803/2004 pentru încadrarea tarifară la poziția 72.24.90.31, acest ultim raport de expertiză fiind încuviințat de instanță. De menționat că suplimentarea probatoriului cu rapoartele de expertiză tehnică judiciară și contabilă s-a făcut de către instanțele de fond în cele două ultime cicluri procesuale, urmare îndrumărilor date în acest sens de către instanța supremă prin deciziile de casare cu trimitere a sentințelor pronunțate, expertizele efectuate în cauză aducând lămuriri cu privire la încadrarea tarifară corectă și cu privire la faptul că oțelul importat a fost folosit în producția de rulmenți în proporție de peste 90%, iar în perioada 2000-2003 chiar în procent de peste 99%.

Fiind probe științifice efectuate de specialiști cu pregătire în domeniu, instanța de fond nu putea să le înlăture, așa încât în mod corect soluția pronunțată s-a întemeiat pe constatările și concluziile acestor rapoarte de expertiză. Revenind la motivul de recurs acela că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, trebuie precizat că acesta este neîntemeiat. Dimpotrivă, instanța de fond a procedat la o motivare amplă a hotărârii luate, arătând motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea pentru pronunțarea soluției, fiind arătate și motivele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Așadar contrar celor susținute de recurentele-pârâte au fost respectate dispozițiile prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., fiind nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. De fapt, textul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu impune obligația de a se răspunde punctual la toate susținerile și afirmațiile părților, textul făcând referire expresă numai la indicarea motivelor pentru care au fost respinse „cererile” acestora, instanța având așadar posibilitatea de a proceda la sintetizarea acestora în raport de legătura lor logică, examinându-le grupat. O altă critică adusă sentinței se referă la faptul că instanța de fond a stabilit în mod eronat că dobânzile și penalitățile aferente diferenței de drepturi de import în sumă de 79.075,6779 RON se calculează începând cu 12 decembrie 2003 și respectiv 1 aprilie 2004, întrucât potrivit dispozițiilor C. vam.

aprobat prin Legea nr. 141/1997 acestea se calculează de la momentul nașterii datoriei vamale adică de la data înregistrării fiecărei declarații vamale de import definitiv. Critica este neîntemeiată, instanța de fond aplicând corect dispozițiile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României – forma în vigoare la data încheierii procesului-verbal de control – 04 decembrie 2003), dispoziții conform cărora diferențele în minus stabilite cu ocazia controlului vamal ulterior se comunică titularului operațiunii comerciale și urmează a fi achitate în termen de 7 zile de la data comunicării, iar neplata diferenței datorate în acest termen atrage suportarea de majorări de întârziere aferente acestei diferențe, în cuantumul stabilit de lege.

Deci, corect a stabilit instanța de fond că dobânzile și penalitățile încep să curgă după expirarea termenului de 7 zile de la comunicarea procesului-verbal de control (04 decembrie 2003) și anume de la data de 12 decembrie 2003. Ultima critică formulată de recurentele-pârâte se referă la faptul că în mod greșit prima instanță le-a obligat la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată în sumă de 29.540 RON, reprezentând onorarii experți, de vreme ce acțiunea reclamantei a fost admisă parțial, fiind ignorate astfel dispozițiile art. 296 C. proc. civ. Critica este neîntemeiată. Art. 276 C. proc. civ. prevede că „partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Cum acțiunea reclamantei a fost admisă, fiind anulate în parte decizia nr. 60 din 26 februarie 2004 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – precum și procesul verbal de control din 04 decembrie 2003 încheiat de A.N.V. – D.R.V. Craiova, menținându-se obligația de plată a reclamantei pentru suma de 79.075,6779 RON (din totalul de 29.250.315,7064 RON), recurentele-pârâte se consideră „căzute în pretenții” astfel încât în mod corect au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată. În raport de faptul că actele administrativ fiscale au fost anulate aproape integral, rămânând o sumă relativ redusă de plată în sarcina reclamantei, instanța de recurs apreciază că nu se justifică obligarea reclamantei la suportarea unei părți din cheltuielile de judecată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constatând că este fondat recursul declarat de reclamanta SC K. România SA urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. acesta să fie admis, iar hotărârea primei instanțe modificată în parte în sensul obligării pârâtelor la restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrativ fiscale atacate și anulate parțial, mai puțin pentru suma de 79.075,6779 RON, cu dobânzile și majorările aferente. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței. Recursurile declarate de pârâte, în baza aceluiași text de lege – art. 312 C. proc. civ. – urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC K. România SA împotriv