SABEH EL LEIL c. FRANCE

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 34869/05 prezentate de Faruk SABEH EL LEIL împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 21 octombrie 2008 într-o cameră compusă din Rait Maruste, președinte, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Zdravka Kalaydjieva, judecători; și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 septembrie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl Farouk Sabeh El Leil, este un resortisant francez, născut în 1947 și rezident în Moisson. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Wague, avocat în Consiliul de Stat și Curtea de Casație. Guvernul francez ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-un contract pe durată nedeterminată din 25 august 1980, reclamantul a fost angajat, de către statul Kuweit, ca contabil al ambasadei koweitiene din Paris. El a devenit șef contabil începând cu 17 aprilie 1985. La 27 martie 2000, a fost concediat din motive economice. Având în vedere caracterul întemeiat al concedierii, reclamantul sesizează consiliul de prud-bărbați din Paris cu privire la diversele cereri la care acesta a făcut parțial dreptate. La 29 noiembrie 2000, Consiliul de Prud-bărbați, considerând că concedierea nu era o cauză reală și serioasă, a condamnat statul Kuweit să plătească reclamantului diverse sume cu titlu de indemnizație de preaviz, concedii plătite, indemnizații de concediere, ore suplimentare, daune-interese pentru nepreluarea de repaus compensatoriu, despăgubiri pentru prejudiciile legate de imposibilitatea de a primi indemnizații ASSEDIC din cauza neremiterii certificatului ASSEDIC și în temeiul articolului 700 din noul cod de procedură civilă. Consiliul de Prud'om a refuzat să accepte sfârșitul refuzului invocat de statul Kuweit și întemeiat pe imunitatea sa de jurisdicție. El a subliniat că dispozițiile articolului 31 din Convenția de la Viena privind imunitatea judiciară a statelor și a bunurilor acestora prevăd că, în cazul în care agentul diplomatic ar beneficia de imunitatea instanței penale a statului creditar și de imunitatea instanței sale civile și administrative, nu ar fi fost mai puțin adevărat că ar fi fost exclusă o acțiune referitoare la orice activitate profesională sau comercială exercitată de agentul diplomatic din statul acreditar în afara funcțiilor sale oficiale. Reclamantul fusese recrutat și lucrase în Franța, în cadrul unui contract de muncă pe durată nedeterminată semnat la Paris. În cazul de față, funcțiile de șef contabil al reclamantului exercitate în cadrul sarcinilor de gestiune internă se încadrau în limitele unei activități care intra în mod expres sub incidența dreptului privat și a instanțelor judiciare franceze, astfel cum se recunoaștea de către angajator. În plus, Consiliul de Prudamen a constatat că angajatorul pronunțase concedierea reclamantului din motive economice, nerespectând dispozițiile legislative și că concedierea era lipsită de o cauză reală și serioasă. Concedierea, care a avut loc în mod brutal după 20 de ani de muncă ireproșabilă fără nicio sancțiune sau reproș, îi deschidea reclamantului dreptul la indemnizații. Consiliul de Prudman i-a acordat reclamantului anumite sume, în special cu titlu de indemnizație compensatorie pentru preaviz, indemnizație de concediere, ore suplimentare, despăgubiri pentru neluarea de repaus compensatoriu, daune-interese pentru încălcarea abuzivă și prejudicii legate de imposibilitatea de a primi indemnizații ASSEDIC. În ceea ce privește sumele acordate, reclamantul a făcut apel împotriva acestei hotărâri. La 22 octombrie 2002, Curtea de Apel de la Paris a infirmat hotărârea și a arătat în special că ar trebui să se verifice dacă statul Kuweit beneficia în speță de imunitatea de jurisdicție a statelor străine. În această privință, Curtea de Apel a indicat că reclamantul a îndeplinit, în ultimă instanță, funcția de șef contabil responsabil al Departamentului de contabilitate la ambasadă. : responsabilitatea pentru afaceri administrative, răspunderea pentru afaceri juridice, răspunderea pentru plata și monitorizarea remunerațiilor financiare în ceea ce privește Comitetul pentru delimitarea frontierelor kowitiene, responsabilitatea pentru monitorizarea conturilor bancare ale Consiliului ambasadelor arabe. Având în vedere nivelul său de responsabilitate și natura tuturor funcțiilor sale, reclamantul nu îndeplinește doar acte de gestionare, ci dispunea de o autonomie care îl făcea să își exercite activitatea în interesul serviciului public diplomatic. El a participat astfel la exercitarea activității de putere publică a statului Kuweit prin intermediul reprezentării sale diplomatice în Franța. Prin urmare, cererile sale împotriva statului Kuweit au fost inadmisibile în temeiul principiului imunității de jurisdicție a statelor străine. Reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva acestei hotărâri. În special, acesta susținea că hotărârea atacată încălca art. 455 din noul cod de procedură civilă care îl declara inadmisibil în cererile formulate împotriva statului Kuweit pentru încălcarea contractului său de muncă. Acesta a susținut că simplele afirmații că, în afara funcțiilor sale contabile, acesta asigură responsabilități în materie de afaceri administrative, de afaceri juridice, de plată și de monitorizare a remunerațiilor financiare în ceea ce privește Comitetul pentru delimitarea frontierelor kowitiene și monitorizarea conturilor bancare ale Consiliului ambasadelor arabe nu constituie o motivare suficientă. El pretindea, de asemenea, că imunitatea de jurisdicție a statului străin nu juca, în ceea ce privește contractul de muncă, atunci când angajatul, ca și el, nu avea nicio responsabilitate specială în exercitarea serviciului public, astfel încât concedierea acestuia constituia un act de gestionare. O astfel de motivare nu poate justifica în mod legal soluția reținută, deoarece acestea erau simple afirmații, ceea ce a lipsit de la obligația de motivare prevăzută la art. 455 din noul Cod de procedură civilă. Prin hotărârea din 23 martie 2005, Curtea de Casație a considerat că motivul de casare nu era de natură să permită admiterea recursului. Dreptul internațional și practica internă relevantă Imunitatea de jurisdicție a statelor este reglementată de dreptul internațional cutumiar, a cărui codificare a fost realizată de Convenția Națiunilor Unite din 2 decembrie 2004 privind imunitatea jurisdicțională a statelor și a bunurilor lor. Aceasta se bazează pe distincția dintre actul de suveranitate sau de autoritate (act juriului imperial) ) și actul de comerț sau de gestionare (act juriul de gestiune art. 11 (contracte de muncă) din Convenție dispune (1) Cu excepția cazului în care statele în cauză convin altfel, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața unei instanțe dintr-un alt stat, competent în acest caz, într-o procedură care se referă la un contract de muncă între stat și o persoană fizică pentru o muncă desfășurată sau care urmează să fie efectuată, în totalitate sau parțial, pe teritoriul acelui alt stat. (2) Alin. (1) nu se aplică: (a) Dacă angajatul a fost angajat să îndeplinească funcții speciale în exercitarea autorității publice; (b) Dacă angajatul este: (i) agent diplomatic, așa cum este definit în Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961; (ii) funcționar consular, așa cum este definit în Convenția de la Viena privind relațiile consulare din 1963; (iii) membru al personalului diplomatic al unei misiuni permanente pe lângă o organizație internațională sau o misiune specială sau este angajat să reprezinte un stat în cadrul unei conferințe internaționale; sau (iv) În cazul oricărei alte persoane care beneficiază de imunitate diplomatică; (c) dacă acțiunea are ca obiect angajamentul, reînnoirea angajamentului sau reintegrarea unui candidat; (d) Dacă acțiunea are ca obiect concedierea sau rezilierea contractului unui angajat și dacă, în opinia șefului statului, a șefului guvernului sau a ministrului afacerilor externe al statului angajator, această acțiune riscă să interfereze cu interesele statului în materie de securitate; (e) dacă angajatul este resortisant al statului angajator în momentul inițierii acțiunii, cu excepția cazului în care acesta își are reședința permanentă în statul forului; sau (f) dacă angajatul și statul angajator sunt de acord altfel în scris, sub rezerva considerațiilor de ordine publică care conferă instanțelor statului jurisdicției exclusive din cauza obiectului acțiunii. În proiectul de articole privind imunitatea judiciară a statelor și a bunurilor acestora, adoptat de Comisie de dreptul internațional la cea de-a patruzeci și treia sesiune din 1999, și prezentat Adunării Generale la această sesiune, art. 11 a fost astfel redactat. (1) Cu excepția cazului în care statele în cauză convin altfel, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicție în fața unei instanțe dintr-un alt stat, competent în acest caz, într-o procedură referitoare la un contract de muncă între stat și o persoană fizică pentru o muncă desfășurată sau care urmează să fie realizată, în totalitate sau parțial, pe teritoriul acestui alt stat. (2) Alin. (1) nu se aplică (a) Dacă angajatul a fost angajat să îndeplinească funcții strâns legate de exercitarea autorității publice (b) Dacă acțiunea are ca obiect angajamentul, reînnoirea angajamentului sau reintegrarea unui candidat (c) Dacă angajatul nu era nici resortisant, nici rezident obișnuit al statului forului în momentul încheierii contractului de muncă (d) Dacă angajatul și statul angajator sunt de acord altfel în scris, sub rezerva considerațiilor de ordine publică care conferă instanțelor statului jurisdicției exclusive din cauza obiectului acțiunii. În observația din acest articol, Comisia preciza următoarele: Alineatul (2) litera (b) are scopul de a confirma practica actuală a statelor conform căreia regula imunității se aplică în ceea ce privește exercitarea de către statul de competență discreționară de a numi sau de a nu numi un particular într-un post oficial sau într-un loc de muncă. (...) Acesta este, de asemenea, cazul concedierii sau retrimiterii. Un angajat de stat, care are loc în mod normal după o anchetă efectuată în cadrul puterii disciplinare sau ierarhice exercitate de statul angajator. Acest paragraf se aplică, de asemenea, cazurilor în care angajatul încearcă să își reînnoiască contractul sau să fie reintegrat dacă acesta a fost pus capăt angajamentului său înainte de termen. Regula imunității nu se aplică decât în cazul recrutării, reînnoirii angajamentului sau reintegrării unui individ; aceasta nu aduce atingere acțiunilor care ar putea fi încă deschise în statul forului în scopul obținerii unei indemnizații sau a unor daune-interese în caz de concediere în mod abuzivă sau de nerespectare a obligației de a angaja sau de a reînnoi angajamentul. Pentru acest tip de litigiu, instanțele franceze recurg la distincția dintre actul de suveranitate sau de autoritate și actul de comerț sau de gestionare pentru a stabili dacă un stat străin este întemeiat sau nu să se prevaleze de imunitatea de jurisdicție. Ele examinează de la caz la caz dacă angajatul asigură o răspundere specială în exercitarea serviciului public (Cass. Civ. 1 e. , 11 februarie 1997, n 94-41871; Cass. Soc., 9 octombrie 2001, n 98-46214). Astfel, într-o hotărâre din 14 decembrie 2005, camera socială a Curții de Casație a statuat, cu privire la un angajat al serviciului național al unui consulat, că Curtea de Apel de la Versailles, sesizată în apel în urma concedierii sale, a respins în mod întemeiat excepția de imunitate invocată de statul străin, în cazul în care angajata concediată nu era angajată. nu există nicio responsabilitate specială în exercitarea serviciului public al consulatului mai mare (Cass. Soc., n 03-45973). GRIEF invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de acces la o instanță. Reclamantul susține că a fost privat de accesul la o instanță în temeiul principiului imunității statelor, deși nu era în discuție decât un litigiu de drept privat privind concedierea din motive economice a unui contabil salariat care nu dispunea de nicio prerogativă sau competență de autoritate publică. De asemenea, se plânge de încălcarea aceluiași drept din cauza refuzului Curții de Casație de a-și examina motivul de Casație. El invocă art. 6 alineatul (1) a cărui parte relevantă se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În primul rând, guvernul susține că reclamantul nu a invocat în susținerea recursului său în Casație, în mod explicit sau în esență, motivul întemeiat pe lipsa dreptului de acces la o instanță. Întradevăr, memoriul prezentat de reclamant în fața Curții de Casație era constituit dintr-un singur motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, și nu pe principiul în sine al imunității de jurisdicție a statului Kuweit. Or, Curtea de Casație exercită un control real al calificării funcțiilor exercitate de angajații diplomatici și consulari concediați și ar fi putut rupe hotărârea Curții de Apel dacă ar fi constatat că concedierea nu constituia decât un act de gestiune care nu intră sub incidența principiului imunității de jurisdicție a statelor. Reclamantul susține că, în înscrisurile sale de apel, acesta a susținut pe termen lung că statul Kuweit nu putea beneficia de imunitatea de jurisdicție în prezenta cauză, astfel încât a formulat, în esență, afirmația încălcării prezentate acum în fața Curții. Curtea reamintește că scopul regulii prevăzute la art. 35 alineatul (1) din Convenție este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a înjunghia persoana interesată să fi ridicat în fața autorităților naționale cel puțin în esență și în condițiile și termenele prevăzute de dreptul intern mai târziu la Strasbourg (Fressoz și Roire c. Franța [GC], n 29185/95, § 37, EHR 1991-I). Curtea arată că reclamantul a contestat în recurs afirmațiile Curții de Apel cu privire la întinderea exactă a funcțiilor și responsabilităților sale. Acesta a subliniat în special că imunitatea de jurisdicție a statului străin nu a jucat, în ceea ce privește contractul de muncă, atunci când angajatul, ca și el, nu avea nicio responsabilitate specială în exercitarea serviciului public, astfel încât concedierea acestuia constituia un act de gestionare. Cu toate că nu s-a evaluat în prealabil încălcarea articolului 6 din Convenție, Curtea consideră că a invocat acest motiv în esență și, prin urmare, ar trebui respinsă excepția guvernului în această privință. Guvernul subliniază că din documentele din dosar reiese că reclamantul își asuma, pe lângă funcțiile sale de șef contabil responsabil de departamentul de contabilitate la ambasada Kuweit, responsabilitățile administrative și juridice, precum și monitorizarea remunerațiilor financiare pentru Comitetul de delimitare a frontierelor kowitiene și a conturilor bancare ale Consiliului ambasadelor arabe. În pofida naturii speciale a acestor funcții, condițiile stabilite de Curte în jurisprudența Vilho Eskelinen și altele c. Finlanda ([GC], n 63235/00, 19 aprilie 2007, EHR 2007-...) nu par să fie efectiv îndeplinite, deoarece dreptul intern nu l-a exclus în mod expres pe solicitant de la accesul la o instanță. Prin urmare, guvernul se bazează pe înțelepciunea Curții pentru a aprecia dacă litigiul dintre reclamant și statul Kuweit trebuie privit ca intrând în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1). Fogarty c. Regatul Unit Al-Adsani c. Regatul Unit ([GC], n 37112/97 și n 35763/97, 21 noiembrie 2001, EHR 2001-XI), guvernul susține că restricția privind dreptul reclamantului de a avea acces la o instanță avea un scop legitim și avea un caracter proporțional. În cele din urmă, guvernul subliniază că, după examinarea naturii efective a funcțiilor reclamantului și pornind de la principiul că imunitatea de jurisdicție a statelor nu este absolută și că se aplică numai actelor autorității publice, Curtea de Apel a concluzionat că imunitatea de jurisdicție a statului Kuweit este aplicabilă. În exercitarea puterii sale de apreciere a elementelor de fapt și de probă care i-au fost prezentate, Curtea de Apel a considerat că, având în vedere nivelul de responsabilitate și natura tuturor funcțiilor pe care reclamantul le exercita în cadrul ambasadei, acesta își exercita funcțiile specifice în exercitarea autorității publice. Reclamantul reține că funcțiile sale de contabil pe care le-a desfășurat la ambasadă până la concediere nu l-au implicat în exercitarea autorității publice. Reclamantul susține că nu poate fi contestat faptul că exercită funcții administrative simple în interiorul ambasadei fără nicio legătură cu suveranitatea statului Kuweit. El prezintă un certificat întocmit de ambasadă în 1985 privind organizarea serviciului contabil, din care rezultă că funcțiile sale sunt următoarele: : să supravegheze toate activitățile acestui serviciu, precum și angajații care lucrează acolo la nivelul sarcinilor care le-au fost atribuite; să semneze toate ordinele de plată, facturile și orice altceva legat de această activitate ; să îndeplinească sarcinile administrative; reclamantul subliniază în același timp că concedierea sa constituia un simplu act de gestionare care intra în sfera de competență a instanțelor franceze. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu a fost identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Claudia Westerdiek Rait Maruste Modulul Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

34869/05

présentée par Farouk SABEH EL LEIL

contre la France

La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 21 octobre 2008 en une chambre composée de

:

Rait Maruste,

président,

Jean-Paul Costa,

Karel Jungwiert,

Renate Jaeger,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Zdravka Kalaydjieva,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 23 septembre 2005,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Farouk Sabeh El Leil, est un ressortissant français, né en 1947 et résidant à Moisson. Il est représenté devant la Cour par M

e

C.

Waquet, avocate au Conseil d'Etat et à la Cour de cassation. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par un contrat à durée indéterminée du 25 août 1980, le requérant fut engagé, par l'Etat du Koweït, comme comptable de l'ambassade koweitienne à Paris. Il devint chef comptable à compter du 17

avril

Contestant le bien-fondé du licenciement, le requérant saisit le conseil de prud'hommes de Paris de diverses demandes auxquelles celui-ci fit partiellement droit.

Le 29 novembre 2000, le conseil de prud'hommes, jugeant que le licenciement était sans cause réelle et sérieuse, condamna l'Etat du Koweït à payer au requérant diverses sommes à titre d'indemnité de préavis, de congés payés, d'indemnité de licenciement, d'heures supplémentaires, de dommages-intérêts pour non-prise de repos compensateur, d'indemnité en réparation du préjudice lié à l'impossibilité de percevoir des indemnités ASSEDIC pour cause de non-remise d'attestation ASSEDIC et sur le fondement de l'article 700 du nouveau code de procédure civile.

Le conseil de prud'hommes refusa de faire droit à la fin de non-recevoir soulevée par l'Etat du Koweït et fondée sur son immunité de juridiction.

Il souligna que les dispositions de l'article 31 de la Convention de Vienne sur l'immunité juridictionnelle des Etats et de leurs biens prévoyaient que si l'agent diplomatique jouissait de l'immunité de la juridiction pénale de l'Etat accréditaire et de l'immunité de sa juridiction civile et administrative, il n'en demeurait pas moins que c'était à l'exclusion d'une action concernant une activité professionnelle ou commerciale quelle qu'elle soit, exercée par l'agent diplomatique dans l'Etat accréditaire en dehors de ses fonctions officielles. Le requérant avait été recruté et travaillait en France, dans le cadre d'un contrat de travail à durée indéterminée signé à Paris. En l'espèce, les fonctions de chef comptable du requérant exercées dans le cadre des tâches de gestion interne s'inscrivaient dans les limites d'une activité qui relevait expressément du droit privé et des juridictions de l'ordre judiciaire français, ainsi que l'employeur le reconnaissait.

De plus, le conseil de prud'hommes constata que l'employeur avait prononcé le licenciement du requérant pour motif économique au mépris des dispositions législatives et que le licenciement était dépourvu de cause réelle et sérieuse. Le licenciement, étant intervenu de façon brutale après vingt ans d'un travail irréprochable sans aucune sanction ni reproche, ouvrait droit au requérant à des indemnités.

Le conseil de prud'hommes alloua au requérant certaines sommes, notamment à titre d'indemnité compensatrice de préavis, d'indemnité de licenciement, d'heures supplémentaires, de dommages et intérêts pour non prise de repos compensateur, de dommages-intérêts pour rupture abusive et de préjudice lié à l'impossibilité de percevoir des indemnités ASSEDIC.

Contestant les montants accordés, le requérant interjeta appel contre ce jugement.

Le 22 octobre 2002, la cour d'appel de Paris infirma le jugement. Elle releva notamment qu'il convenait de rechercher si en l'espèce l'Etat du Koweït bénéficiait de l'immunité de juridiction des Etats étrangers. A cet égard, la cour d'appel nota que le requérant exerçait en dernier lieu la fonction de chef comptable responsable du département de la comptabilité à l'ambassade. Le requérant assumait par ailleurs des responsabilités supplémentaires

: responsabilité des affaires administratives, responsabilité des affaires juridiques, responsabilité du paiement et du suivi des rémunérations financières concernant le comité de la délimitation des frontières koweitiennes, responsabilité du suivi des comptes bancaires du Conseil des ambassades arabes. Compte tenu de son niveau de responsabilité et de la nature de l'ensemble de ses fonctions, le requérant n'accomplissait pas de simples actes de gestion mais disposait d'une autonomie qui le faisait exercer ses activités dans l'intérêt du service public diplomatique. Il participait ainsi à l'exercice de l'activité de puissance publique de l'Etat du Koweït par l'entremise de sa représentation diplomatique en France. Ses demandes contre l'Etat du Koweït étaient donc irrecevables en vertu du principe de l'immunité de juridiction des Etats étrangers.

Le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt.

Il soutenait notamment que l'arrêt attaqué violait l'article 455 du nouveau code de procédure civile qui le déclarait irrecevable en ses demandes formées à l'encontre de l'Etat du Koweït au titre de la rupture de son contrat de travail. Il soutenait que les simples affirmations qu'en dehors de ses fonctions comptables, il assurait des responsabilités en matière d'affaires administratives, d'affaires juridiques, du paiement et du suivi des rémunérations financières concernant le comité de la délimitation des frontières koweitiennes, et du suivi des comptes bancaires du Conseil des ambassades arabes ne constituait pas une motivation suffisante.

Il prétendait aussi que l'immunité de juridiction de l'Etat étranger ne jouait pas, en matière de contrat de travail, lorsque le salarié, comme lui, n'avait aucune responsabilité particulière dans l'exercice du service public, de sorte que son licenciement constituait un acte de gestion. Une telle motivation ne saurait justifier légalement la solution retenue, parce qu'il s'agissait là de simples affirmations, ce qui méconnaissait l'obligation de motivation posée par l'article 455 du nouveau code de procédure civile.

Par un arrêt du 23 mars 2005, la Cour de cassation jugea que le moyen de cassation n'était «

pas de nature à permettre l'admission du pourvoi

».

B.

Le droit international et la pratique interne pertinents

L'immunité de juridiction des Etats est régie par le droit international coutumier, dont la codification a été réalisée par la Convention des Nations Unies du 2 décembre 2004 sur l'immunité juridictionnelle des Etats et de leurs biens. Elle repose sur la distinction entre acte de souveraineté ou d'autorité (

acte jure imperii

) et acte de commerce ou de gestion (

acte jure gestionis

).

L'article 11 (contrats de travail) de la Convention dispose

:

«

a) Si l'employé a été engagé pour s'acquitter de fonctions particulières dans l'exercice de la puissance publique;

b) Si l'employé est :

i) Agent diplomatique, tel que défini dans la Convention de Vienne sur les relations diplomatiques de 1961;

ii) Fonctionnaire consulaire, tel que défini dans la Convention de Vienne sur les relations consulaires de 1963;

iii) Membre du personnel diplomatique d'une mission permanente auprès d'une organisation internationale, ou d'une mission spéciale, ou s'il est engagé pour représenter un État lors d'une conférence internationale; ou

iv) S'il s'agit de toute autre personne jouissant de l'immunité diplomatique;

c) Si l'action a pour objet l'engagement, le renouvellement de l'engagement ou la réintégration d'un candidat;

d) Si l'action a pour objet le licenciement ou la résiliation du contrat d'un employé et si, de l'avis du chef de l'État, du chef du gouvernement ou du Ministre des affaires étrangères de l'État employeur, cette action risque d'interférer avec les intérêts de l'État en matière de sécurité;

e) Si l'employé est ressortissant de l'État employeur au moment où l'action est engagée, à moins qu'il n'ait sa résidence permanente dans l'État du for; ou

f) Si l'employé et l'État employeur en sont convenus autrement par écrit, sous réserve de considérations d'ordre public conférant aux tribunaux de l'État du for juridiction exclusive en raison de l'objet de l'action.

»

Dans le projet d'articles sur l'immunité juridictionnelle des Etats et de leurs biens, adopté par la Commission du droit international à sa quarante-troisième session, en 1999, et soumis à l'Assemblée générale à cette session, l'article 11 était ainsi rédigé

:

«

:

a) Si l'employé a été engagé pour s'acquitter de fonctions étroitement liées à l'exercice de la puissance publique

;

b) Si l'action a pour objet l'engagement, le renouvellement de l'engagement ou la réintégration d'un candidat

;

c) Si l'employé n'était ni ressortissant ni résident habituel de l'Etat du for au moment où le contrat de travail a été conclu

;

d) Si l'employé et l'Etat employeur en sont convenus autrement par écrit, sous réserve de considérations d'ordre public conférant aux tribunaux de l'Etat du for juridiction exclusive en raison de l'objet de l'action.

»

Dans le commentaire de cet article, la Commission précisait ce qui suit

:

«

L'alinéa b du paragraphe 2 a pour objet de confirmer la pratique actuelle des Etats selon laquelle la règle de l'immunité s'applique en ce qui concerne l'exercice par l'Etat du pouvoir discrétionnaire de nommer ou de ne pas nommer un particulier à un poste officiel ou à un emploi. (...) Tel est également le cas du «

licenciement

» ou «

renvoi

» d'un employé par l'Etat, qui a normalement lieu après une enquête menée dans le cadre du pouvoir disciplinaire ou hiérarchique exercé par l'Etat employeur. Cet alinéa s'applique aussi aux cas dans lesquels l'employé cherche à faire renouveler son contrat ou à être réintégré s'il a été mis fin à son engagement avant terme. La règle de l'immunité ne s'applique que dans le cas de recrutement, de renouvellement de l'engagement ou de réintégration d'un particulier

; elle est sans préjudice des recours qui pourraient encore être ouverts dans l'Etat du for aux fins d'obtenir une indemnité ou des dommages-intérêts en cas de «

licenciement abusif

» ou de non-respect de l'obligation d'engager ou de renouveler l'engagement.

»

Pour ce type de litige, les juridictions françaises recourent à la distinction entre acte de souveraineté ou d'autorité et acte de commerce ou de gestion pour déterminer si un Etat étranger est fondé ou non à se prévaloir de l'immunité de juridiction. Elles examinent au cas par cas si l'employé assure une «

responsabilité particulière dans l'exercice du service publique

» (Cass. Civ. 1

ère

, 11 février 1997, n

o

94-41871

; Cass. Soc., 9 octobre 2001, n

o

98-46214).

Ainsi, dans un arrêt du 14 décembre 2005, la chambre sociale de la Cour de cassation a jugé, au sujet d'une employée de bureau du service national d'un consulat, que la cour d'appel de Versailles, saisie en appel à la suite de son licenciement, avait à bon droit rejeté l'exception d'immunité soulevé par l'Etat étranger, dès lors que l'employée licenciée n'exerçait «

aucune responsabilité particulière dans l'exercice du service public du consulat

» (Cass. Soc., n

o

03-45973).

GRIEF

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d'une violation de son droit d'accès à un tribunal.

EN DROIT

Le requérant prétend avoir été privé de l'accès à un tribunal en vertu du principe de l'immunité des Etats, alors que n'était en cause qu'un litige de droit privé portant sur le licenciement pour motif économique d'un comptable salarié ne disposant d'aucune prérogative ni compétence de puissance publique. Il se plaint également de la violation du même droit en raison du refus de la Cour de cassation d'examiner son moyen de cassation. Il invoque l'article 6 § 1 dont la partie pertinente se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

1.

En premier lieu, le Gouvernement soutient que le requérant n'a pas soulevé à l'appui de son pourvoi en cassation, explicitement ou en substance, le moyen tiré de l'absence de droit d'accès à un tribunal. En effet, le mémoire présenté par le requérant devant la Cour de cassation était constitué d'un unique moyen, fondé sur la violation de l'obligation de motivation, et non sur le principe même de l'immunité de juridiction de l'Etat de Koweït. Or la Cour de cassation exerce un réel contrôle de la qualification des fonctions exercées par les salariés diplomatiques et consulaires licenciés et aurait pu casser l'arrêt de la Cour d'appel si elle avait constaté que le licenciement ne constituait qu'un acte de gestion non couvert par le principe de l'immunité de juridiction des Etats.

Le requérant affirme que, dans ses écritures d'appel, il a longuement tiré argument de ce que l'Etat de Koweït ne pouvait bénéficier de l'immunité de juridiction dans la présente affaire, de sorte qu'il a formulé en substance l'allégation de la violation présentée maintenant devant la Cour.

La Cour rappelle que la finalité de la règle énoncée à l'article 35 § 1 de la Convention est de ménager aux Etats contractants l

'

occasion de prévenir ou de redresser – normalement par la voie des tribunaux – les violations alléguées contre eux avant qu

'

elles ne soient soumises à la Cour. Cette disposition doit s

'

appliquer «

avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif

»

; il suffit que l

'

intéressé ait soulevé devant les autorités nationales «

au moins en substance, et dans les conditions et délais prescrits par le droit interne

» les griefs qu

'

il entend formuler par la suite à Strasbourg (

Fressoz et Roire c. France

[GC], n

o

29183/95, §

37, ECHR 1991-I).

La Cour relève que le requérant a contesté dans son pourvoi les affirmations de la cour d'appel quant à l'étendue exacte de ses fonctions et de ses responsabilités. Il souligna notamment que l'immunité de juridiction de l'Etat étranger ne jouait pas, en matière de contrat de travail, lorsque le salarié, comme lui, n'avait aucune responsabilité particulière dans l'exercice du service public, de sorte que son licenciement constituait un acte de gestion. Bien que ne s'étant pas prévalu de la violation de l'article 6 de la Convention, la Cour considère qu'il a invoqué ce grief en substance.

Il convient donc de rejeter l'exception du Gouvernement à cet égard.

2.

Le Gouvernement souligne qu'il ressort des pièces du dossier que le requérant assumait, en sus de ses fonctions de chef comptable responsable du département de la comptabilité à l'ambassade de Koweït, des responsabilités administratives et juridiques, ainsi que le suivi des rémunérations financières concernant le Comité de la délimitation des frontières koweitiennes et des comptes bancaires du Conseil des ambassades arabes. Malgré la nature particulière de ces fonctions, les conditions fixées par la Cour dans la jurisprudence

Vilho Eskelinen et autres c. Finlande

([GC], n

o

63235/00, 19 avril 2007, ECHR 2007-...) ne semblent pas véritablement remplies, le droit interne n'ayant pas expressément exclu le requérant de l'accès à un tribunal. Dès lors le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour pour apprécier si le litige opposant le requérant à l'Etat du Koweït doit être regardé comme entrant dans le champ de l'article 6 § 1.

Se prévalant des arrêts

Fogarty c. Royaume-Uni

et

Al-Adsani c. Royaume-Uni

([GC], n

o

37112/97 et n

o

35763/97, 21

novembre 2001, ECHR 2001-XI), le Gouvernement soutient que la restriction au droit du requérant d'accéder à un tribunal poursuivait un but légitime et revêtait un caractère proportionné.

Enfin, le Gouvernement souligne qu'après examen de la nature effective des fonctions du requérant et partant du principe que l'immunité de juridiction des Etats n'est pas absolue et qu'elle ne s'applique qu'aux actes de la puissance publique, la cour d'appel a conclu à l'applicabilité de l'immunité de juridiction de l'Etat de Koweït. Dans l'exercice de son pouvoir d'appréciation des éléments de fait et de preuve qui lui étaient soumis, la cour d'appel a estimé que, compte tenu du niveau de responsabilité et de la nature de l'ensemble des fonctions que le requérant exerçait à l'ambassade, il s'acquittait de fonctions particulières dans l'exercice de la puissance publique.

Le requérant rétorque que les fonctions de comptable qu'il exerçait à l'ambassade jusqu'à son licenciement ne le faisaient pas participer à l'exercice de la puissance publique.

Le requérant prétend qu'il ne peut être contesté qu'il exerçait de simples fonctions administratives au sein de l'ambassade sans aucun lien avec la souveraineté de l'Etat de Koweït. Il produit une attestation établie par l'ambassade en 1985, concernant l'organisation du service de la comptabilité, d'où il ressort que ses fonctions étaient les suivantes

: superviser toutes les activités de ce service ainsi que les employés y travaillant au niveau des tâches qui leur étaient imparties

; signer tous les ordres de paiement, les factures et tout ce qui avait trait à cette activité

; s'acquitter des tâches administratives. Le requérant souligne alors que son licenciement constituait un simple acte de gestion qui relevait de la compétence des juridictions françaises.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit qu'il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête recevable,

tous moyens de fond réservés.

Claudia Westerdiek

Rait Maruste

Greffière

Président