ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 115/2021

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019, după disjungerea din cauza înregistrată sub nr. x/2018, a capătului de cerere privind obligarea la plata daunelor morale, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu C. S.A., prin C.- Sucursala Județeană Buzău, au solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 1.004.023,05 RON, pentru suferințele pe care pârâta le-a provocat timp de peste patru ani, deși nu avea titlu executoriu împotriva lor, cu plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și următoarele și art. 1531 C. civ.

Prin sentința nr. 709 din 23 mai 2019, Tribunalul Buzău, secția I civilă a respins acțiunea.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin decizia nr. 3074 din 5 decembrie 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței tribunalului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și A..

Recurenții au susținut că instanțele anterioare au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1349 C. civ. atunci când au apreciat că intimata a formulat împotriva reclamanților acțiuni juridice prevăzute de lege, în condițiile în care aceasta, cunoscând că nu are o creanță valabilă împotriva acestora, a încercat să-i deposedeze de agoniseala de o viață.

Au mai susținut că instanțele anterioare au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1357, art. 1381 și art. 1385 C. civ., atunci când nu au observat că intimata, deși a acționat prin căi prevăzute de lege, a acționat împotriva reclamanților fără a avea vreun drept, fraudând legea, pentru obținerea unui scop nelegal.

Au arătat că instanțele anterioare nu au observat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1353 C. civ. privind abuzul de drept și că intimata - pârâtă nu s-a limitat la acțiuni de executare silită, ci a înțeles să cesioneze dreptul inexistent unei societăți recuperatoare de creanțe, care a mai tracasat reclamanții încă câțiva ani prin alte încercări de executare.

Urmare a acțiunilor intimatei, reclamanții au fost supuși unei traume psihice, le-a fost afectat prestigiul moral, aceștia dovedind toate situațiile de presiune și hărțuire la care au fost supuși de către intimată, soldate cu pierderea locului de muncă și a societății comerciale la care reclamantul A. era acționar.

Chiar și în momentul prezent, intimata nu a radiat ipoteca pe care a consemnat-o în cartea funciară, situație de natură să pună reclamanții în imposibilitatea de a se bucura de dreptul lor de proprietate.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata - pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în sensul că prejudiciul invocat de către reclamanți nu este justificat și nu există faptă culpabilă care să fie imputabilă băncii.

Recurenții au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor din actul procedural și admiterea recursului.

Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 4 noiembrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 27 ianuarie 2021.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul declarat de partea reclamantă B. și A., Înalta Curte constată că este nefondat.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de casare menționat, partea reclamantă a pretins că instanțele de fond au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385 C. civ. și art. 1353 C. civ.

În dezvoltarea criticii partea reclamantă a susținut că fapta ilicită imputată părții pârâte a constat în formularea de cereri de executare silită a unor debite cunoscând că nu mai deține o creanță valabilă și în cedarea creanței inexistente în favoarea unei societăți recuperatoare care, la rându-i, a formulat cerere de executare, astfel fiind tracasată încă câțiva ani.

Cum toate solicitările de executare silită au fost formulate abuziv și în scopul deposedării sale în mod nelegal de bunurile deținute ori de cele cu care a garantat restituirea creditelor, fapt dovedit prin anularea actelor de executare silită, în urma admiterii contestațiilor la executare pe care le-a formulat împotriva acestora, partea reclamantă a susținut că era îndreptățită la dezdăunare pentru prejudiciul moral suferit.

A reiterat partea reclamantă și faptul că partea pârâtă nu a radiat până în prezent ipoteca pe care a consemnat-o în cartea funciară, situație de natură să pună reclamanții în imposibilitatea de a se bucura de dreptul lor de proprietate.

Critica nu este fondată.

Cu titlu prealabil, se impune mențiunea că în ceea ce privește constatarea faptelor, astfel cum rezultă din probatoriile administrate de părți, aceasta este în competența instanțelor de fond și nu poate face obiectul analizei instanței de recurs.

În acest sens sunt dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Calificarea legală dată faptelor de instanța de apel și examinarea modului în care au fost respectate normele juridice se constituie într-o problemă de drept ce cade sub incidența motivului de recurs invocat, sens în care urmează a fi analizată.

Verificând susținerile părții reclamante formulate prin cererea de chemare în judecată ori prin concluziile orale, se constată că instanțele de fond au statuat în mod corect că au fost învestite cu judecata unei acțiuni în răspundere civilă delictuală.

Sediul materiei răspunderii civile delictuale se află în C. civ.. Dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ. prevăd că " Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare".

Partea reclamantă a pretins că angajarea răspunderii civile delictuale a părții pârâte se impunea în considerarea faptei ilicite săvârșite de aceasta constând în formularea unor cereri de executare silită împotriva sa și a societății comerciale în care a deținut calitate de acționar, în mod abuziv, cât timp creanța pretinsă era inexistentă (fiind stinsă prin plată) și cât timp scopul urmărit era acela de a o deposeda în mod nelegal de bunurile deținute.

În acest sens au fost invocate dispozițiile art. 1353 din C. civ. conform cărora "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv."

Potrivit considerentelor hotărârii recurate, soluția de respingere a cererii de despăgubire a fost fundamentată pe împrejurarea că faptele imputate părții pârâte, anume formularea de notificări de plată și de cereri de executare silită împotriva S.C. D. (la care partea reclamantă era acționar), nu se constituie în fapte ilicite în sensul dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ. și, în consecință, nu pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri morale părții reclamante.

Concluzia s-a impus în urma evaluării probatoriului care a evidențiat faptul că partea pârâtă a declanșat proceduri execuționale pentru recuperarea unor creanțe restante din contractele de creditare încheiate cu societatea comercială menționată, caz în care, scopul urmărit era legitim.

Constatările instanței de apel relative la lipsa caracterului ilicit al faptelor imputate părții pârâte se dovedesc a fi corecte cât timp înscrisurile probatorii invocate de partea reclamantă în susținerea pretenției de despăgubire evidențiază faptul că anularea actele de executare silită s-a dispus nu în considerarea inexistenței creanței părții reclamante ci ca urmare a intervenirii perimării executărilor silite ori ca urmare a incidenței excepției prescripției dreptului părții pârâte de a obține executarea silită.

Aplicarea sancțiunilor civile menționate în cadrul contestațiilor la executare formulate de societatea comercială la care partea reclamantă era acționar nu fundamentează, astfel cum eronat se invocă prin recurs, prezumția că partea pârâtă a declanșat procedurile execuționale în mod abuziv, în absența unei creanțe valabile și cu un scop ilicit, acela de a-și apropria în mod nelegal bunurile părții reclamante.

Perimarea este o sancțiune procesuală care determină stingerea actelor de executare ca o consecință a lipsei de diligență a creditorului, care nu a manifestat stăruință pentru realizarea executării silite începute la cererea sa.

La rându-i, prescripția dreptului de a obține executarea silită este tot o sancțiune civilă, întrucât stinge dreptul creditorului de a pune în executare silită titlul său executoriu, dacă a lăsat să treacă o anumită perioadă de timp prescrisă de lege.

Prescripția, potrivit dispozițiilor art. 707 alin. (1) C. proc. civ., nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate, caz în care partea care pretinde că nu datorează are alte mijloace procedurale pentru a acționa, nu invocarea prescripției.

În acest sens sunt considerentele hotărârii recurate prin care instanța de apel a evaluat înscrisurile probatorii administrate de partea reclamantă relative la procedurile execuționale și a constatat lipsa caracterului ilicit al faptei imputate părții pârâte.

Anume, considerentele prin care instanța de apel a reținut că în dosarul nr. x/2015, urmarea admiterii contestației la executare formulate de S.C. D. S.R.L., instanțele de judecată au constatat perimată de drept executarea silită din dosarele execuționale nr. x, 284, 285, 286, 287/2013 ale BEJ E., justificat de faptul că nu s-a mai efectuat nici un act de executare de mai mult de 6 luni de către partea pârâtă (creditoare în dosarele execuționale) și, totodată, intervenită prescripția dreptului material la acțiune, dat fiind că au trecut 3 ani de la ultimul act de executare efectuat de partea pârâtă, notificarea nr. x/09.10.2012.

În același sens sunt și considerentele relative la modalitatea de executare a contractului de ipotecă asupra imobilului casă și teren situate în orașul Cristian, județul Brașov (cesionat de partea pârâtă către S.C. F. SRL) cu privire la care instanța de apel a reținut că înscrisurile probatorii administrate (decizia nr. 1058/AP/26.06.2018 a Tribunalului Brașov, sentința nr. 12969/2017 a Judecătoriei Brașov și extrasele de carte funciară) evidențiază faptul că anularea actelor de executare silită din dosarul execuțional nr. x/2016 s-a dispus ca urmare a incidenței excepției prescripției dreptului creditoarei de a cere executarea silită și pentru motive de ordin procedural (neîndeplinirea procedurii de notificare conform dispozițiilor vechiul C. civ., prin executor judecătoresc sau prin acceptarea expresă de către debitor, ci prin transmitere prin poștă).

Susținerea părții reclamante potrivit căreia a solicitat anularea actelor de executare silită pentru motive de ordin procedural și nu în considerarea inexistenței creanței părții pârâte (care era stinsă prin plată) pentru a evita obligarea sa la plata unor taxe de timbru costisitoare, nu poate fundamenta, astfel cum eronat pretinde, caracterul abuziv al demersurilor părții pârâte.

În consecință, în lipsa altor dovezi, în mod corect instanța de apel a stabilit că partea reclamantă nu a probat săvârșirea de către partea pârâtă a unei fapte ilicite în exercitarea dreptului de a cere executarea silită, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1357 alin. (1) și art. 1353 C. civ., și a dispus, asupra caracterului neîntemeiat al cererii în despăgubire morală.

Cât privește susținerea părții reclamante potrivit căreia a fost împiedicată în mod abuziv de către partea pârâtă să-și exercite dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat cu care a garantat restituirea creditelor, se constată că nu se constituie într-o critică de nelegalitate la adresa hotărârii recurate.

Examinând argumentele invocate, instanța de apel a statuat că partea reclamantă nu poate imputa faptul neradierii ipotecii părții pârâte, care a cedat creanțele nerecuperate și garanțiile aferente acestora către S.C. F. S.R.L. (operațiune care nu a făcut obiectul unor critici de nelegalitate), că această problemă litigioasă a fost analizată în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Brașov și, în fine, că revine părții reclamante sarcina de a folosi mijloacele procedurale adecvate în vederea radierii dreptului de ipotecă din registrele de publicitate imobiliară.

În consecință, cât timp partea reclamantă a primit o dezlegare cu privire la această pretenție, care însă nu a fost criticată prin recurs pentru argumente de nelegalitate conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această dezlegare nu poate face obiectul analizei instanței de recurs.

Așa fiind, cum hotărârea necurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept incidente raportului juridic dedus judecății, în raport de situația de fapt stabilită de instanțele de fond, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de partea reclamantă, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 3074 din 5 decembrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2021.