ÎCCJ, Decizia nr. 191/2020

Asupra recursului de față, reține următoarele:

I. Acțiunea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2019, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea unei sancțiuni disciplinare doamnei A., judecător în cadrul Judecătoriei Onești, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004).

II. Hotărârea instanței de disciplină

Prin Hotărârea nr. 1J din 22 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară și, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, a aplicat doamnei A., judecător în cadrul Judecătoriei Onești, sancțiunea disciplinară constând în "avertisment" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a raportat la art. 99

1

alin. (2) din aceeași lege.

Pentru a hotărî astfel, instanța de disciplină a constatat că, prin încheierea nr. 991 din 10 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Onești, judecătorul de cameră preliminară A. a respins ca tardivă plângerea formulată împotriva ordonanței de clasare din 26 februarie 2018 și a ordonanței nr. 39/II/2/2018 din 8 mai 2018 a prim-procurorului, apreciind că termenul de 20 de zile prevăzut de art. 340 alin. (1) din C. proc. pen. a început să curgă de la data de 14 martie 2018, când a fost comunicată ordonanța nr. 39/II/2/2018.

Sub aspectul laturii obiective, instanța de disciplină a reținut că pârâta nu a avut în vedere faptul că, la data de 14 martie 2018, a fost comunicată petentului doar ordonanța de clasare din 26 februarie 2018.

Ordonanța nr. 39/II/2/2018 din 8 mai 2018 a prim-procurorului a fost comunicată petentului ulterior, respectiv la data de 11 mai 2018.

Astfel, de la această din urmă dată a început să curgă termenul de 20 de zile prevăzut de art. 340 alin. (1) din C. proc. pen.

Susținerea pârâtei, conform căreia la dosarul penal nu era atașată dovada de comunicare a ordonanței nr. 39/II/2/2018, nu a fost primită pentru motivul că Parchetul de pe lângă Judecătoria Onești a emis adresa din 4 iunie 2019, prin care a înaintat, la solicitarea pârâtei, atât dosarul de urmărire penală, cât și copia dovezii de comunicare a ordonanței respective.

Referitor la apărarea pârâtei, în sensul că dovada de comunicare a ordonanței nr. 39/II/2/2018 nu era cusută la dosar la momentul pronunțării, instanța de disciplină a constatat că, din verificările efectuate în cadrul cercetării disciplinare, a rezultat că pe prima copertă a dosarului de urmărire penală, atașat la dosarul instanței, erau capsate atât adresa din 4 iunie 2019, cât și copia dovezii de comunicare a ordonanței nr. 39/II/2/2018.

În acest context, s-a apreciat că fapta pârâtei se circumscrie elementului material al abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.

Sub aspectul laturii subiective, instanța de disciplină a reținut că pârâta avea obligația de a studia cu responsabilitate dosarul penal cu a cărui soluționare a fost învestită, raportându-se la toate înscrisurile atașate acestuia.

Împrejurarea că dovada de comunicare a ordonanței nr. 39/II/2/2018 din 8 mai 2018 nu era cusută la dosar, ci capsată pe coperta dosarului de urmărire penală nu justifică omisiunea pârâtei.

De asemenea, pârâta putea să observe că plângerea era formulată împotriva unei ordonanțe pronunțate la data de 8 mai 2018, ulterioare datei de 14 martie 2018 la care s-a raportat când a calculat termenul prevăzut de art. 340 alin. (1) din C. proc. pen.

Instanța de disciplină a reținut că neglijența pârâtei a produs consecințe grave asupra înfăptuirii actului de justiție având în vedere că soluția de respingere ca tardivă a plângerii l-a privat pe petent de dreptul la un proces echitabil, în modalitatea îngrădirii accesului la justiție.

A mai apreciat că volumul de activitate al pârâtei nu este de natură să justifice culpa sa, ci poate fi avut în vedere ca element de circumstanțiere a sancțiunii aplicate.

Prin urmare, instanța de disciplină a reținut că fapta pârâtei nu se circumscrie unei culpe scuzabile de natură a înlătura răspunderea sa disciplinară.

III. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanței de disciplină, A. a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și, în urma rejudecării, respingerea acțiunii disciplinare.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut că atât acțiunea disciplinară, cât și hotărârea atacată au fost comunicate președintelui Judecătoriei Onești, deși comunicarea trebuia făcută numai către judecătorul cercetat disciplinar, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, art. 58 alin. (1) și art. 62 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii și cele ale Regulamentului UE 2016/679.

Aceeași parte a învederat că excepția nulității absolute a rezoluției de începere a cercetării disciplinare a fost respinsă în mod greșit de instanța de disciplină. În acest sens, a arătat că i-a fost comunicată o copie de pe rezoluția de începere a cercetării disciplinare care nu era semnată de inspectorul judiciar, nu era avizată, datată și semnată de directorul Direcției de Inspecție Judiciară pentru Judecători și nici confirmată de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare. Or, aceste cerințe sunt prevăzute de art. 18 alin. (1) și art. 31 alin. (3)-(4) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție.

Totodată, a susținut că adresa de înaintare a copiei de pe rezoluția de începere a cercetării disciplinare, aflată la dosarul de cercetare disciplinară, este semnată de inspectorul judiciar la data de 30 iulie 2019, când acesta figura în concediu de odihnă, potrivit referatului de la fila x din același dosar.

Cu privire la motivul de nulitate calificat de instanța de disciplină ca fiind o apărare de fond, recurenta a învederat că acțiunea disciplinară a fost exercitată și pentru o faptă ce vizează obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente pentru care nu există un act de sesizare, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare, conform art. 24 alin. (3) și (4) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție.

Aceeași parte a subliniat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 278 din C. proc. pen. și art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât fapta pentru care a fost sancționată disciplinar reprezintă o simplă eroare materială în activitatea sa de judecată ce nu poate forma obiectul acțiunii disciplinare.

Recurenta a mai arătat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 având în vedere că fapta respectivă nu îndeplinește cerințele caracterului grav, neîndoielnic și nescuzabil prevăzute de art. 99

1

alin. (2) din același act normativ.

Totodată, a învederat că Inspecția Judiciară nu a probat că dovada de comunicare a ordonanței prim-procurorului era capsată pe coperta dosarului de urmărire penală la momentul pronunțării asupra excepției tardivității.

De altfel, inclusiv apărătorii intimaților și procurorul de ședință s-au raportat la dovada de comunicare din 14 martie 2018, depusă și numerotată în dosarul de urmărire penală, imediat după ordonanța prim-procurorului.

A mai susținut că adresa de înaintare din 4 iunie 2018 și copia dovezii de comunicare a ordonanței prim-procurorului nu au fost înregistrate în sistemul Ecris, așa cum rezultă din fișa dosarului penal nr. x/2020

De asemenea, a subliniat că modul de lucru defectuos al grefierilor arhivari, concluziile puse de apărătorii intimaților și de procurorul de ședință în dosarul penal, precum și neînregistrarea dovezii respective în sistemul Ecris constituie împrejurări care justifică eroarea produsă.

Recurenta a mai învederat că eroarea respectivă este scuzabilă inclusiv prin raportare la volumul sporit de activitate constând în numărul semnificativ de dosare preluate de la un alt complet și ședințele de judecată planificate la intervale scurte de timp.

În plus, aceeași parte a subliniat că a desfășurat și activități administrative, fiind delegată cu pregătirea profesională a personalului auxiliar de specialitate și cu activități în cadrul biroului de executări penale.

De asemenea, a arătat că eroarea produsă reprezintă un caz izolat în cariera sa profesională.

Recurenta a mai învederat că nu este îndeplinită nici condiția producerii unei consecințe grave asupra înfăptuirii actului de justiție. În acest sens, a arătat că dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se referă la hotărârile judecătorești prin care se soluționează fondul cauzei.

Or, plângerea împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului nu reprezintă o etapă procesuală în care se rezolvă fondul cauzei, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 17 din 19 martie 2007 și nr. 7 din 17 aprilie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii judiciare și cele ale Deciziei nr. 1174 din 15 septembrie 2011 a Curții Constituționale.

În drept, recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, a susținut că fapta imputată recurentei nu reprezintă o eroare materială în sensul art. 278 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât acest text de lege vizează erorile materiale din cuprinsul hotărârii, iar nu conduita culpabilă constând în încălcarea cu gravă neglijență a unei norme de drept procesual.

Intimata a mai arătat că nu conduc la stabilirea caracterului scuzabil al culpei recurentei circumstanțele constând în deficiențele în activitatea personalului auxiliar, concluziile procurorului de ședință, lipsa înregistrărilor în sistemul Ecris și volumul sporit de activitate.

În acest sens, a subliniat că circumstanțele anterior menționate nu înlătură obligația judecătorului de a studia cu responsabilitate dosarele sale și de a depune diligențele necesare pentru corecta lor soluționare.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei, reiterând, în esență, susținerile din cererea de recurs.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, criticile și apărările formulate în recurs, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că se impune analizarea prioritară a criticilor referitoare la neregularitățile procedurale invocate de recurentă.

Astfel, critica referitoare la comunicarea acțiunii disciplinare și a hotărârii atacate către președintele Judecătoriei Onești, deși este dovedită de înscrisurile anexate cererii de recurs, nu atrage nulitatea hotărârii atacate, de vreme ce aceste acte procedurale au fost comunicate în aceeași zi recurentei.

În aceste condiții, recurenta a avut posibilitatea de a formula apărări împotriva acțiunii disciplinare și de a formula recurs împotriva deciziei instanței de disciplină cu respectarea termenului legal.

Critica referitoare la greșita soluționare a excepției nulității rezoluției de începere a acțiunii disciplinare este nefondată având în vedere că respectarea cerințelor formale trebuie raportate la exemplarul original al rezoluției, iar nu la copia de pe rezoluția respectivă.

Or, la dosarul de cercetare disciplinară se află, în original, rezoluția de începere a cercetării disciplinare, aceasta fiind semnată de inspectorul judiciar, avizată de directorul Direcției de Inspecție Judiciară pentru Judecători și confirmată de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare.

În plus, dosarul de cercetare disciplinară, care include și exemplarul original al rezoluției respective, a fost pus la dispoziția recurentei în etapa cercetării disciplinare, astfel cum rezultă din procesul-verbal din 17 septembrie 2019.

Critica referitoare la semnarea adresei de înaintare a copiei de pe rezoluția de începere a cercetării disciplinare, într-o zi în care inspectorul judiciar se afla în concediu de odihnă, nu poate fi primită de vreme ce data menționată pe adresa respectivă nu reprezintă data semnării, ci data comunicării rezoluției de începere a cercetării disciplinare.

Cu privire la susținerea că acțiunea disciplinară a fost exercitată și pentru o faptă ce vizează obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente pentru care nu există un act de sesizare, se constată că judecata în fața instanței de disciplină a vizat exclusiv abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.

De altfel, nerespectarea unei obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente intră în conținutul constitutiv al abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004. Or, în cuprinsul hotărârii recurate nu există nicio referire la această din urmă abatere disciplinară, recurenta fiind cercetată și sancționată numai pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a din același act normativ.

Ca atare, criticile recurentei referitoare la încălcarea dreptului său la apărare sunt nefondate.

Cu privire la elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, se reține că, potrivit acestui text de lege, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Conform art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Această abatere disciplinară vizează încălcarea normelor de drept material sau procesual, de natură a afecta valabilitatea actelor întocmite de magistrat sau a vătăma în mod grav drepturile ori interesele părților și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare.

Sub aspectul laturii obiective, se constată că fapta imputată recurentei vizează încălcarea dispozițiilor art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., conform cărora, "persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță."

Încălcarea acestor dispoziții procesuale este evidentă de vreme ce recurenta a calculat termenul de 20 de zile prin raportare la dovada de comunicare a ordonanței de clasare din 26 februarie 2018, deși plângerea viza atât ordonanța respectivă, cât și ordonanța din 8 mai 2018 a prim-procurorului.

Astfel, recurenta nu a avut în vedere faptul că, la data de 14 martie 2018, a fost comunicată petentului doar ordonanța de clasare din 26 februarie 2018. În schimb, ordonanța din 8 mai 2018 a prim-procurorului a fost comunicată petentului ulterior, respectiv la data de 11 mai 2018.

Critica conform căreia hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 278 din C. proc. pen., întrucât fapta pentru care a fost aplicată sancțiunea disciplinară reprezintă o simplă eroare materială în activitatea de judecată ce nu poate forma obiectul acțiunii disciplinare, nu poate fi primită pentru motivul că lipsa de diligență a recurentei a condus la respingerea ca tardivă a plângerii petentului, deși fusese formulată în termenul legal.

Inexistența unei erori materiale în sensul art. 278 din C. proc. pen. rezultă din faptul că și dacă s-ar fi apelat la procedura reglementată de acest text de lege, soluția ar fi fost aceeași, și anume respingerea ca tardivă a plângerii.

De altfel, pe calea procedurii reglementate de art. 278 din C. proc. pen. pot fi îndreptate numai erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural care, însă, nu afectează soluția pronunțată în cauză.

Susținerea în sensul că a fost încălcat art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 este, de asemenea, nefondată, întrucât fapta imputată recurentei vizează lipsa de diligență a acesteia, iar nu raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției pe care pronunțat-o.

Ca atare, fapta imputată recurentei se circumscrie elementului material al abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.

Sub aspectul laturii subiective, trebuie subliniat că grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil a normelor de drept material ori procesual, astfel cum rezultă din conținutul art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Așadar, pentru existența gravei neglijențe este necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de acest text de lege.

Prima condiție impune ca nesocotirea din culpă a normelor de drept material ori procesual să aibă un caracter grav. Acest caracter poate fi reținut atunci când încălcarea normelor de drept au produs consecințe însemnate asupra înfăptuirii actului de justiție.

Or, încălcarea art. 340 alin. (1) din C. proc. pen. întrunește cerința caracterului grav, deoarece calcularea greșită a termenului instituit de acest text de lege a condus la respingerea ca tardivă a plângerii formulate de petent.

Chiar dacă plângerea împotriva ordonanțelor procurorilor nu reprezintă o etapă procesuală în care se rezolvă fondul cauzei, astfel cum s-a statuat prin deciziile indicate de recurentă, petentul a fost privat de dreptul de acces la o instanță conferit de o normă de drept procesual penal.

A doua condiție instituită de art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004 se referă la caracterul neîndoielnic al nesocotirii normelor de drept material sau procesual.

Această condiție este, de asemenea, îndeplinită având în vedere că norma de la art. 340 alin. (1) din C. proc. pen. este clară, nefiind susceptibilă de interpretări diferite în privința momentului de la care începe să curgă termenul de 20 de zile.

Ultima condiție care impune ca nesocotirea din culpă a normelor de drept material ori procesual să fie nescuzabilă nu este, însă, îndeplinită.

În aprecierea caracterului nescuzabil, etalonul care trebuie avut în vedere este acela al judecătorului diligent, care acționează cu grijă față de interesul public al înfăptuirii justiției.

Totuși, verificarea existenței abaterii disciplinare presupune examinarea temeinică a circumstanțelor în care a trebuie să lucreze magistratul.

În speță, lipsa de diligență imputată recurentei este rezultatul unui concurs de împrejurări externe conduitei sale, în absența cărora eroarea nu s-ar fi produs.

Astfel, pornind de la faptele necontestate de părți, instanța supremă reține că dovada de comunicare a ordonanței prim-procurorului nu era cusută și numerotată în dosarul penal și nici în dosarul de urmărire penală.

De asemenea, dovada de comunicare a ordonanței prim-procurorului nu era înregistrată în sistemul Ecris.

Totodată, la termenul de dezbateri din dosarul penal, inclusiv reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere ca tardivă a plângerii prin raportare la dovada de comunicare a ordonanței de clasare.

Or, în condițiile în care și reprezentantul Ministerului Public a avut o opinie concordantă soluției pronunțate în cauză, raportându-se la aceeași dovadă de comunicare la care s-a raportat și recurenta, rezultă că lipsa de diligență imputată acesteia nu reprezintă o eroare macroscopică pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare.

De asemenea, trebuie avut în vedere și volumul considerabil de activitate al recurentei în perioada în care a soluționat dosarul penal respectiv. Astfel, se constată că aceasta a avut pe rol un număr de dosare peste media instanței la care activează și a participat la ședințe de judecată planificate la intervale scurte de timp.

În plus, recurenta a desfășurat și activități administrative, fiind delegată cu pregătirea profesională a personalului auxiliar de specialitate și cu activități în cadrul compartimentului de executări penale.

Toate aceste circumstanțe relevă că fapta imputată recurentei se circumscrie unei culpe scuzabile ce nu poate atrage răspunderea sa disciplinară în condițiile art. 99 lit. t) teza a II-a raportat la art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 raportat la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, cu majoritate, va admite recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 1J din 22 ianuarie 2020, pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2019, pe care o va casa și, rejudecând, va respinge acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 1J din 22 ianuarie 2020, pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2019.

Casează hotărârea atacată și, rejudecând, respinge acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 noiembrie 2020.

Opinia separată

a doamnei judecător B.

Prin prezenta opinie separată îmi exprim convingerea contrară față de opinia majoritară în ceea ce privește întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare imputate pârâtei.

Apreciez că, în circumstanțele cauzei, astfel cum au fost reținute în hotărârea instanței disciplinare și avute în vedere la pronunțarea prezentei decizii, fapta imputată pârâtei A., judecător în cadrul Judecătoriei Onești, întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004").

Împărtășind opinia și considerentele deciziei în ceea ce privește latura obiectivă a abaterii disciplinare, formularea prezentei opinii separate este fundamentată pe convingerea că sunt întrunite și celelalte elemente constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv latura subiectivă, producerea unui rezultat vătămător și existența unei legături de cauzalitate.

Analiza condițiilor de angajare a răspunderii disciplinare este circumscrisă, în speță, abaterii disciplinare reglementate de dispozițiile art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, conform cărora:

"Art. 99. - Constituie abateri disciplinare:

t) exercitarea funcției cu [...] gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Art. 99

1

. - [...]

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Referitor la abaterea disciplinară constând în "exercitarea funcției cu gravă neglijență", în jurisprudența în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor s-a reținut că această abatere presupune îndeplinirea cumulativă a următoarele condiții: (i) în exercitarea funcției, magistratul să încalce norme de drept material ori procesual; (ii) încălcarea normelor să se producă din culpă. Culpa este definită unitar de legiuitor în materie atât civilă (art. 16 alin. (3) C. civ.), cât și penală (art. 16 alin. (4) C. pen.), ca fiind atitudinea autorului faptei care fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă. Pentru abaterea disciplinară în discuție, forma de vinovăție impusă de lege este neglijența gravă (culpa lata), în sensul că și omul cel mai puțin avizat, cu un minim de diligență, ar fi prevăzut rezultatul faptei sale; (iii) încălcarea normelor de drept să genereze consecințe grave; (iv) încălcarea să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe, este necesar ca încălcarea să vizeze o normă de drept imperativă onerativă/prohibitivă ori să rezide în adoptarea unei decizii în afara oricăror norme de drept sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare. (Decizia nr. 48 din 27 februarie 2017, Decizia nr. 130 din 24 aprilie 2017, Decizia nr. 173 din 5 octombrie 2020).

Așa cum s-a reținut și s-a argumentat atât în hotărârea instanței disciplinare, cât și în considerentele prezentei decizii, latura obiectivă a abaterii disciplinare este conturată de faptul că pârâta, în soluționarea cauzei cu care a fost învestită, a nesocotit în mod evident norma de drept procesual de la art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., prin faptul că a calculat termenul de 20 de zile pentru formularea căii de atac de la 14 martie 2018, când a fost comunicată ordonanța procurorului de clasare din 26 februarie 2018, iar nu de la 11 mai 2018, când a fost comunicată ordonanța prim-procurorului de clasare din 8 mai 2018, în condițiile în care calea de atac viza ambele ordonanțe.

Sub aspectul laturii subiective a abaterii disciplinare este necesar a se verifica dacă circumstanțele cauzei reflectă o culpă gravă, neîndoielnică și nescuzabilă.

În condițiile în care a fost săvârșită fapta, culpa gravă, neîndoielnică și nescuzabilă derivă din modul defectuos în care pârâta a instrumentat dosarul cu care era învestită.

Caracterul neîndoielnic și nescuzabil este conturat de faptul că pârâta, deși era învestită - așa cum s-a reținut expres în încheierea nr. 911 din 10.12.2018 (dosarul de cercetare disciplinară nr. 19-2269 - cu plângerea formulată împotriva Ordonanței prim-procurorului nr. 39/II/2/2018 din 8 mai 2018, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Ordonanței de clasare din 26 februarie 2018, emisă de procuror în dosarul nr. x/2017, a calculat termenul pentru formularea plângerii prin raportare la data de 14 martie 2018, când a fost comunicată prima ordonanță din 26 februarie 2018.

Superficialitatea de care a dat dovadă pârâta nu poate fi privită ca îndoielnică sau scuzabilă, în condițiile în care, în primul rând, calea de atac, cu care era învestită în temeiul art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., nu putea să vizeze Ordonanța procurorului din 26 februarie 2018, ci numai Ordonanța prim-procurorului din 8 mai 2018, iar, subsecvent, termenul pentru formularea plângerii împotriva ordonanței din 8 mai 2018, nu putea fi calculat de la data de 14 martie 2018, anterioară datei emiterii actului contestat.

Aceste circumstanțe demonstrează săvârșirea de către pârâtă a unei erori macroscopice, care nu poate fi justificată de existența unui concurs de împrejurări externe conduitei sale. De asemenea, nu poate fi primită nici apărarea pârâtei în sensul că dovada de comunicare a ordonanței prim-procurorului nu era cusută și numerotată în dosarul penal și nici în dosarul de urmărire penală. Sub acest aspect, probatoriul administrat demonstrează fără dubiu faptul că, prin adresa din 4 iunie 2019, Parchetul de pe lângă Judecătoria Onești a înaintat dosarul de urmărire penală și copia dovezii de comunicare a Ordonanței prim-procurorului din 8 mai 2018, iar verificările efectuate în cadrul cercetării disciplinare confirmă faptul că atât adresa respectivă, cât și dovada de comunicare a ordonanței din 8 mai 2018 erau atașate pe prima copertă a dosarului de urmărire penală, procedură uzitată și în cazul altor dosare similare cu care a fost învestită pârâta.

Chiar și în prezența acestor apărări, eroarea neîndoielnică și nescuzabilă săvârșită de pârâtă constă în faptul că, în calculul termenului prevăzut de art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., s-a raportat la o dată a comunicării anterioară emiterii actului ce forma obiectul plângerii cu care era învestită.

Toate aceste circumstanțe relevă neîndoielnic o gravă neglijență săvârșită în instrumentarea dosarului penal, care nu poate îmbrăca forma unei culpe scuzabile.

Rezultatul vătămător al gravei neglijențe constă în lipsirea părții de posibilitatea de a supune controlului instanței soluția de clasare dată în dosarul penal, rezultatul fiind produs de conduita imputată pârâtei ce nu poate fi considerată scuzabilă nici de existența unui volum excesiv de activitate în perioada de referință, nici de apărările și sesizarea formulată de pârâtă cu privire la eventuale nereguli în privința modului de atașare a actelor care însoțesc dosarul de urmărire penală și nici de concluziile procurorului de ședință.

În circumstanțele cauzei, prin respingerea, ca tardivă, plângerea nu a fost supusă unei analize pe fond, ceea ce, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în componenta sa referitoare la îngrădirea accesului la justiție, întrucât, din cauza modului deficitar de exercitare a funcției de către magistrat, partea a fost privată de beneficiul unei căi de atac ordinare sau extraordinare apte să îi asigure exercițiul efectiv al acestui drept.

Vătămarea produsă prin fapta imputată pârâtei prezintă o relevanță superioară în contextul în care a fost generată de nesocotirea unui drept legitim ce decurge din norme de drept public, în speță norme de drept penal și procesual penal, caracterizate de preeminența interesului public de protejare a unor valori esențiale pentru societate, asigurată finalmente prin intermediul actului de justiție.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii disciplinare, în acord cu instanța disciplinară, apreciez că, în condițiile în care pârâta nu a mai fost anterior sancționată disciplinar, scopul procedurii disciplinare este atins prin aplicarea primei sancțiuni, în ordinea severității, prevăzută de art. 100 din Legea nr. 303/2004, constând în "avertisment", care are potențialul de a atrage atenția magistratului cu privire la conduita neconformă și consecințele pe care aceasta le-a produs și de a determina evitarea unor neconformități viitoare de aceeași natură în exercitarea funcției.

Pentru aceste considerente, cu opinie separată, apreciez că se impunea următoarea soluție:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 1J din 22 ianuarie 2020, pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2019.