ÎCCJ, Decizia nr. 173/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Hotărârea nr. 25J din 13 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, cu unanimitate, a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară și, cu majoritate, în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), a aplicat doamnei A. - judecător în cadrul Tribunalului Vrancea sancțiunea disciplinară constând în "retrogradarea din gradul profesional de tribunal în gradul profesional de judecătorie" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi raportat la art. 991 alin. (1) din același act normativ.

În motivarea hotărârii, instanța disciplinară a reținut situația de fapt expusă în continuare.

Pârâta judecător a fost învestită prin repartizare aleatorie cu dosarul nr. x/2018, cauza fiind soluționată la primul termen de judecată, prin sentința civilă nr. 25 din 30 ianuarie 2019 (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Sentința nr. 25/2019"), prin care a dispus admiterea acțiunii în anulare formulate de reclamantul B., anularea Ordinului Prefectului Județului Vrancea nr. 293/2018 și respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de intervenție accesorie formulată de C..

În motivarea Sentinței nr. 25/2019, s-au reținut, în esență, următoarele: (i) prin Ordinul nr. 293/10.10.2018, Prefectul Județul Vrancea a constatat încetat de drept, înainte de expirarea duratei normale, mandatul primarului Comunei Reghiu - B.. În drept, la emiterea ordinului au fost avute în vedere dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 raportat la art. 69 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 și Sentința penală nr. 524/2017 a Judecătoriei Focșani, rămasă definitivă prin Decizia nr. 770 A/27 iunie 2017, prin care reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 2531 C. pen. vechi (1969), cu suspendarea condiționată a executării, pe durata termenului de încercare de 4 ani, precum și cu suspendarea, pe aceeași durată, a executării pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții electorale; (ii) potrivit art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, calitatea de primar încetează de drept prin condamnarea prin hotărâre judecătorească definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; (iii) coroborând textul de lege precizat cu situația de fapt, reclamantului nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, întrucât nu a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, astfel cum prevede în mod expres legiuitorul, pedeapsa aplicată fiind suspendată împreună cu pedeapsa accesorie pe durata termenului de încercare; (iv) față de aceste considerente, în mod nelegal a fost emis Ordinul Prefectului Județului Vrancea nr. 293/2018, care a produs în mod evident o vătămare reclamantului, așa încât, în raport cu art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, va fi admisă cererea și anulat actul contestat.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs intervenientul accesoriu C., iar, prin Decizia nr. 304/19.03.2019, s-a luat act de renunțarea la calea de atac formulată. Reclamantul din dosarul nr. x/2018 se află în continuarea mandatului de primar al Comunei Reghiu.

În raport cu situația de fapt, instanța disciplinară a reținut că sunt îndeplinite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi coroborat cu art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pentru considerentele expuse rezumativ în continuare.

Din punctul de vedere al laturii obiective, în raport cu situația de fapt, au fost avute în vedere dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 și Decizia nr. 18/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 29 iunie 2015 (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept"), în considerentele căreia s-a reținut că: (i) legea se referă doar la tipul de pedeapsă aplicată (privativă de libertate) fără să distingă în funcție de modul de individualizare a executării pedepsei aplicate; (ii) faptul că un primar este condamnat la o pedeapsă cu suspendare înseamnă că acesta nu va executa pedeapsa în regim de detenție, iar, la împlinirea termenului de încercare, va înceta obligația de executare a pedepsei și va avea loc reabilitarea condamnatului; (iii) suspendarea condiționată a executării pedepsei nu are ca efect modificarea calificării juridice a pedepsei aplicate, ci are ca efect neexecutarea pedepsei privative de libertate pe durata termenului de încercare; (iv) legiuitorul a dispus foarte clar că mandatul va înceta atunci când primarul este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, iar nu în cazul în care o și execută în regim de detenție.

Totodată, prin Decizia nr. 544/2016, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, reținând și rezolvarea de principiu dată prin Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În dosarul în discuție, potrivit art. 521 alin. (3) și art. 425 lit. b) din C. proc. civ., pârâta judecător trebuia să analizeze legalitatea emiterii ordinului contestat din perspectiva dispozițiilor legale aplicabile, respectiv art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, astfel cum a fost acesta interpretat prin Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În cauza respectivă, pârâtul Prefectul județului Vrancea și intervenientul accesoriu C. au invocat în apărare aplicarea Deciziei nr. 18/2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum rezultă din întâmpinarea și cererea de intervenție accesorie depuse la dosar. Aceleași apărări au fost reiterate și cu ocazia concluziilor pe fond, aspect consemnat și în practicaua Sentinței civile nr. 25/2019.

Or, pârâta judecător a ignorat apărările formulate în cauză și a pronunțat o hotărâre judecătorească cu nerespectarea dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., care statuează obligativitatea aplicării deciziilor date de Înalta Curte de Casație și justiție în dezlegarea problemelor de drept, precum și cu nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. în condițiile în care, în motivarea Sentinței nr. 25/2019, nu se face nicio referire la apărările formulate de pârât și de intervenientul accesoriu și nici nu sunt prezentate argumentele pentru care au fost înlăturate apărările referitoare la aplicabilitatea Deciziei nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În apărările formulate în procedura disciplinară, pârâta judecător a susținut că, la pronunțarea Sentinței nr. 25/2019, chiar dacă nu a redat în considerente, a avut în vedere practica Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Lucky Dev împotriva Suediei, pct. 56) și a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-617/10, Åklagaren împotriva Hans Åkerberg Fransson), referitoare la Articolul 4 din Protocolul nr. 7 anexat la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, intitulat "Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori". De asemenea, pârâta a susținut că motivele pentru care nu a menționat în considerentele sentinței practica Curții Europene a Drepturilor Omului, ca răspuns la decizia Înaltei Curți invocată de pârât și de intervenient au fost reprezentate de: urgența pronunțării soluției din cauza organizării ședinței de bilanț imediat după terminarea ședinței de judecată; urgența redactării sentinței, ca urmare a declarării recursului; volumul mare de muncă.

Totodată, pârâta judecător a precizat că, în opinia sa, Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este contrară practicii Curții Europene a Drepturilor Omului menționate.

Instanța disciplinară a reținut că această apărare a pârâtei judecător tinde să completeze motivarea sentinței civile pe care a pronunțat-o, împrejurare care nu este posibilă deoarece raționamentul juridic ce a condus la adoptarea soluției pronunțate trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul considerentelor.

Referitor la apărarea pârâtei judecător în sensul că la nivelul instanței nu au mai existat spețe similare care să fi fixat o practică în materie nu este în măsură a înlătura culpa acesteia, întrucât, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Vrancea a dispus sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, care a fost respinsă prin Decizia nr. 229/2017, în considerentele căreia s-a făcut referire la Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că pârâta trebuia să aibă cunoștință despre practica existentă la nivelul instanței cu referire la problema de drept.

Referitor la latura subiectivă, s-a reținut că judecătorul care acționează cu rea-credință realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptând producerea unei vătămări, astfel că reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza sau accepta vătămarea intereselor uneia din părțile implicate în proces. Elementele psihice care formează structura internă a acestei forme de vinovăție sunt caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei.

Pentru a se constata săvârșirea acestei abateri disciplinare, este necesară în primul rând existența unei încălcări cu rea-credință a unor norme legale, iar respectiva greșeală trebuie să fie evidentă, să aibă consecințe grave și să nu își găsească nicio justificare.

La stabilirea vinovăției în săvârșirea unei fapte ilicite trebuie să se țină seama și de elemente de ordin subiectiv ce țin de circumstanțele concrete care decurg din împrejurările în care a fost comisă fapta.

În cauză, chiar din declarațiile pârâtei judecător rezultă că, la data pronunțării Sentinței nr. 25/2019, cunoștea Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe care, cu știință, a ignorat-o, acceptând vătămarea intereselor părților din cauza cu a cărei soluționare a fost învestită, deși decizia fusese invocată în dosar, în întâmpinare, în cererea de intervenție accesorie și cu ocazia concluziilor pe fond, aspect consemnat și în practicaua sentinței.

Aspectele invocate de pârâta judecător în apărare nu sunt de natură a o exonera de răspunderea disciplinară în condițiile în care judecătorul este obligat, prin natura funcției, să cunoască și să respecte regulile procedurale referitoare la activitatea de judecată, trebuind să dea dovadă de competență profesională, pentru asigurarea respectării și aplicării legii, iar pe de altă parte, este obligat să cunoască și să-și asume efectele încălcării normelor procedurale, atâta vreme cât acestea sunt prevăzute în mod expres, clar și fără echivoc în dispozițiile legale generale.

Referitor la consecințele produse, s-a reținut că s-a produs o vătămare gravă a drepturilor și intereselor părților, întrucât, ca urmare a soluției pronunțate de pârâta judecător, reclamantul a fost menținut în funcția de primar, deși Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat tocmai în sens contrar interpretării date de judecătorul cauzei.

La individualizarea sancțiunii, au fost avute în vedere împrejurările, gravitatea concretă și consecințele faptei săvârșite, precum și dispozițiile art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, instanța disciplinară reținând că se justifică aplicarea față de pârâtă a unei sancțiuni care să îi atragă atenția asupra consecințelor grave ale faptei săvârșite, respectiv a sancțiunii prevăzute de art. 100 lit. d)1) din Legea nr. 303/2004, constând în "retrogradarea din gradul profesional de tribunal în gradul profesional de judecătorie".

Împotriva hotărârii menționate la pct. 1 a declarat recurs pârâta A., în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și, în principal, în rejudecare, respingerea acțiunii disciplinare, iar, în subsidiar, să se constate că fapta pentru care s-a exercitat acțiunea disciplinară constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004 și să fie reindividualizată sancțiunea disciplinară aplicată, potrivit art. 100 din Legea nr. 303/2004.

Din perspectiva legalității, se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât fapta reținută în sarcina recurentei nu este incriminată ca abatere disciplinară, existând cel puțin o incertitudine cu privire la legalitatea incriminării, incompatibilă cu principiul legalității incriminării. Sub acest aspect, se arată că art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 incriminează numai fapta de nerespectare a deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii. Astfel, nerespectarea de către judecător a efectelor obligatorii ale deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura reglementată la art. 519 - 521 C. proc. civ. nu este incriminată ca abatere disciplinară.

Omisiunea legiuitorului de insera în conținutul abaterii disciplinare de la art. 99 lit. ș) și hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție reflectă intenția de a exclude din sfera răspunderii disciplinare nerespectarea de către judecători a dispozițiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ.. Sub acest aspect, se arată că propunerea legislativă PL-x nr. 418/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 (care va deveni Legea nr. 242/2018) a conținut propunerea de modificare a art. 99 lit. ș) în sensul cuprinderii în conținutul abaterii și a faptei de nerespectare a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, propunere care nu a fost menținută în forma finală a legii, ceea ce reflectă intenția clară a legiuitorului de a sancționa numai nerespectarea deciziilor Curții Constituționale și a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii.

Având în vedere principiul legalității incriminării, constituie o încălcare a principiului independenței judecătorului extinderea acestor cazuri prin analogie sau prin similaritate, în condițiile în care abaterile disciplinare pot fi stabilite numai prin lege, iar nu și pe cale de interpretare.

Subsumat aceleiași critici se arată că, prin faptele circumscrise abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ș), legiuitorul a înțeles, pe de o parte, să le excludă din conținutul abaterii disciplinare constând în exercitarea funcției cu rea-credință, iar, pe de altă parte, să le evalueze gradul abstract de gravitate ca fiind mai redus decât în cazul celor circumscrise abaterii de la art. 99 lit. t) teza întâi din lege. Această concluzie rezultă din faptul că, pentru abaterea de la art. 99 lit. t) teza întâi, cea mai ușoară sancțiune aplicabilă este "retrogradarea în grad profesional", în timp ce, pentru abaterea de la art. 99 lit. ș), cea mai ușoară sancțiune aplicabilă este "avertismentul".

În același sens, se arată că, dacă nerespectarea efectelor obligatorii ale unor hotărâri judecătorești sau ale Curții Constituționale ar fi intrat în mod natural în conținutul obiectiv al abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, nu s-ar mai fi justificat prevederea distinctă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ș) din lege.

Din acest punct de vedere, reprezintă o aplicare greșită a normelor de drept material aprecierea implicită a instanței disciplinare în sensul că abaterea prevăzută la art. 99 lit. t) teza întâi reprezintă normă cu caracter general în ceea ce privește situația încălcării normelor de procedură sau de drept material, în timp ce abaterea prevăzută la art. 99 lit. ș) este o normă specială, care prevede, pentru existența laturii obiective, încălcarea unor norme specifice. Având în vedere că abaterea constând în exercitarea funcției cu rea credință, prin regimul ei de sancționare, constituie una dintre cele mai grave abateri disciplinare ce poate fi săvârșită de un magistrat, aceasta nu poate constitui norma generală în care să se încadreze orice faptă care nu are o incriminare distinctă mai ușoară.

Este inechitabil ca, în timp ce nerespectarea unei decizii în interesul legii să poată fi sancționată cu "avertisment", deși fapta este incriminată în mod expres ca abatere disciplinară, nerespectarea unei hotărâri prealabile să fie sancționată cel puțin cu "retrogradarea în grad profesional", deși aceasta nu este prevăzută în mod expres ca abatere disciplinară.

A doua critică din recurs vizează greșita încadrare juridică a faptei imputate.

Sub aspectul laturii subiective, se apreciază că încălcarea normelor de procedură prevăzute la art. 521 alin. (3) și art. 425 lit. b) C. proc. civ. s-ar putea circumscrie cel mult gravei neglijențe.

În susținere, se arată că recurenta a avut un raționament logico-juridic propriu, care, chiar dacă nu este corect, exclude reaua-credință sub forma intenției directe de a vătăma interesele procesuale ale părților.

În realitate, superficialitatea cu care s-a făcut pronunțarea în dosarul nr. x/2018 se datorează unor împrejurări de fapt, care, deși nu înlătură răspunderea disciplinară, constituie elemente de circumstanțiere a formei de vinovăție.

Instanța de disciplină a reținut existența relei-credințe în încălcarea normelor de procedură plecând exclusiv de la apărările formulate de judecător în cadrul cercetării disciplinare. Aceasta a arătat, într-adevăr, că nu a respectat decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât ar contraveni deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, însă nicio altă probă din dosar nu dovedește dincolo de orice îndoială că modul de soluționare a cauzei se datorează relei-credințe și intenției directe de a crea prejudicii părților din dosar.

De asemenea, la aprecierea gravității faptelor instanța disciplinară nu a ținut seama de circumstanțele persoanele ale judecătorului, respectiv vechimea de peste 29 de ani, faptul că nu a mai fost niciodată sancționat disciplinar, a avut numai calificativul "Foarte bine" și a ocupat în anumite momente și funcții de conducere.

Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului formulat și menținerea hotărârii instanței disciplinare.

Se argumentează că "reaua-credință" presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza sau accepta vătămarea intereselor uneia din părțile implicate în proces. Elementele psihice care formează structura internă a acestei forme de vinovăție sunt caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei.

Pârâta judecător a avut cunoștință de Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar Inspecția judiciară a probat reaua-credință, aceasta rezultând fără echivoc din conduita manifestată de magistrat pe parcursul instrumentării cauzei, dar și în cadrul procedurii disciplinare.

Potrivit declarațiilor pe care le-a dat, pârâta, la data pronunțării Sentinței nr. 25/2019, cunoștea Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe care cu știință a ignorat-o, acceptând vătămarea intereselor părților din cauza cu a cărei soluționare a fost învestită, fiind astfel dovedit, fără nici un dubiu, că a refuzat, cu știință, să aplice o decizia respectivă, împrejurare care atribuie faptei o gravitate ridicată.

Susținerea din recurs referitoare la lipsa incriminării faptei de nerespectare a hotărârilor prealabile nu poate fundamenta modificarea încadrării juridice a abaterii săvârșite, având în vedere că unul dintre elementele materiale ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 îl constituie încălcarea normelor de drept procesual sau conținute în legile speciale din materia ce constituie obiectul cauzei instrumentate de judecător. Sub acest aspect, se susține că proiectele legislative nu pot constitui obiect al prezentului recurs, iar o analiză referitoare la încadrarea abaterii și sancțiunile corelative din această perspectivă nu este pertinentă.

Aspectele invocate de pârâta judecător în apărare referitoare la urgența pronunțării soluției pe motiv că era programată ședința de bilanț la care participa ministrul justiției ori practica neunitară de la nivelul secției cu referire la Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constituiau motive pentru amânarea pronunțării, instituție la care orice judecător riguros și diligent ar fi apelat în asemenea circumstanțe. Nici argumentul urgenței motivării pentru că partea ar fi declarat recurs nu este de natură a o exonera pe pârâtă de obligația redactării unor considerente care să susțină soluția adoptată.

Nu trebuie omisă urmarea directă a soluției pronunțate de pârâta judecător în dosarul nr. x/2018, constând în menținerea unei persoane în funcția de primar, contrar celor statuate prin Decizia nr. 18/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În dosarul nr. x/2020, la termenul de judecată din 5 octombrie 2020, recurenta A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004.

Prin Încheierea din 5 octombrie 2020, pronunțată în dosarul asociat nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurenta A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând hotărârea instanței disciplinare, atât din perspectiva legalității, cât și sub aspectul temeiniciei, prin prisma criticilor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pentru considerentele arătate în continuare.

Cu titlu prealabil, sub aspectul situației de fapt deduse judecății, se constată că circumstanțele cauzei, astfel cum au fost reținute în hotărârea atacată, nu sunt contestate de recurentă și nu fac obiectul criticilor din recurs.

În cauză, probatoriul administrat relevă faptul că, în soluționarea cauzei cu care a fost învestită, pârâta nu a respectat rezolvarea de principiu dată prin hotărârea prealabilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deși această obligație îi era impusă de art. 521 alin. (3) teza întâi din C. proc. civ., conform căruia "dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României".

Întrucât hotărârea prealabilă în discuție era publicată în Monitorul Oficial al României la data la care pârâta a pronunțat Sentința nr. 25/2019, conform dispozițiilor menționate, judecătorului îi revenea obligația de a respecta dezlegarea dată problemei de drept prin Decizia nr. 18/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Totodată, în circumstanțele de fapt expuse, pârâta nu a expus în considerentele Sentinței nr. 25/2019 motivele pentru care a pronunțat o soluție contrară hotărârii prealabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și pentru care a înlăturat apărările părților întemeiate pe hotărârea prealabilă, încălcând astfel și dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b), conform cărora:

"Art. 425 - Conținutul hotărârii

(1) Hotărârea va cuprinde: [...]

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

În acest context, în acord cu instanța disciplinară se reține că situația de fapt relevă încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Realizând propria analiză cu privire la condițiile de angajare a răspunderii disciplinare în contextul factual reținut în hotărârea atacată, necontestat de către recurentă, Înalta Curte reține că diferența de apreciere față de instanța disciplinară constă în aceea că fapta analizată nu întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi coroborat cu art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, constând în "exercitarea funcției cu rea-credință", ci întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, constând în "exercitarea funcției cu gravă neglijență", pentru argumentele arătate în continuare.

Conform art. 99 lit. t) coroborat cu art. 991 din Legea nr. 303/2004:

"Art. 99 - Constituie abateri disciplinare:

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Art. 991 - (1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

În circumstanțele cauzei, este necontestat că pârâta, pronunțând sentința în discuție, avea cunoștință că încalcă dispozițiile art. 521 alin. (3) teza întâi și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind îndeplinită prima condiție prevăzută de dispozițiile art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Însă, a doua condiție pentru a se putea reține exercitarea funcției cu rea-credință se apreciază a nu fi îndeplinită.

Pe de o parte, așa cum rezultă din susținerile pârâtei, nesocotirea dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. a fost determinată de convingerea judecătorului că hotărârea prealabilă contravine jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la principiul ne bis in idem. Inspecția Judiciară și instanța disciplinară au considerat că aceste susțineri ale pârâtei demonstrează reaua-credință a pârâtei în exercitarea funcției. Contrar convingerii împărtășite de instanța disciplinară, Înalta Curte constată că probatoriul administrat nu reflectă o atitudine volitivă a pârâtei de a nu respecta hotărârea prealabilă în scopul prevăzut de dispozițiile citate, și anume de a urmări sau de a accepta vătămarea vreuneia dintre părțile litigiului în care a pronunțat Sentința nr. 25/2019. Sub acest aspect, rațiunile avute în vedere de pârâtă nu sunt relative la vătămarea uneia dintre părțile în litigiu, ci sunt fundamentate pe un raționament logico-juridic întemeiat pe jurisprudență convențională și comunitară. Or, pentru a se reține existența unei conduite de rea-credință în sensul art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, este necesar ca circumstanțele cauzei să reflecte o atitudine psihică orientată spre vătămarea drepturilor ori intereselor legitime ale uneia dintre părțile cauzei. Însă, așa cum s-a arătat, conduita imputată pârâtei este justificată de rațiuni ce țin de prevalența unei orientări jurisprudențiale.

Pentru aceste argumente, în circumstanțele cauzei nu se poate reține că a fost demonstrată dincolo de orice dubiu atitudinea psihică pe deplin conștientă a pârâtei orientată spre vătămarea unora dintre părțile în litigiu, motiv pentru care nu se poate reține îndeplinirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare constând în exercitarea funcției cu rea-credință în sensul dispozițiilor art. 99 lit. t) teza întâi coroborat cu art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce privește "exercitarea funcției cu gravă neglijență", în jurisprudența în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor s-a reținut că această abatere, reglementată de art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarele condiții: (i) în exercitarea funcției, magistratul să încalce norme de drept material ori procesual; (ii) încălcarea normelor să se producă din culpă. Culpa este definită unitar de legiuitor în materie atât civilă (art. 16 alin. (3) C. civ.), cât și penală (art. 16 alin. (4) C. pen.), ca fiind atitudinea autorului faptei care fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă. Pentru abaterea disciplinară în discuție, forma de vinovăție impusă de lege este neglijența gravă (culpa lata), în sensul că și omul cel mai puțin avizat, cu un minim de diligență, ar fi prevăzut rezultatul faptei sale; (iii) încălcarea normelor de drept să genereze consecințe grave; (iv) încălcarea să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe, este necesar ca încălcarea să vizeze o normă de drept imperativă onerativă/prohibitivă ori să rezide în adoptarea unei decizii în afara oricăror norme de drept sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare. (Decizia nr. 48 din 27 februarie 2017, Decizia nr. 130 din 24 aprilie 2017).

În ceea ce privește prima condiție, așa cum s-a reținut anterior, modul în care pârâta a soluționat cauza, prin pronunțarea Sentinței nr. 25/2019, relevă cu evidență încălcarea dispozițiile imperative ale art. 521 alin. (3) și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Sub aspectul culpei, circumstanțele cauzei reflectă atitudinea pârâtei de prevedere, dar de neacceptare a rezultatului faptei sale, constând în nerespectarea dispozițiilor procedurale ca urmare a nerespectării dezlegării de principiu date de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și ignorării în totalitate a hotărârii prealabile cu ocazia motivării hotărârii judecătorești pronunțate.

Pe de o parte, neglijența gravă reținută în sarcina pârâtei este reliefată de faptul că modalitatea defectuoasă de exercitare a funcției are un caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală.

Caracterul evident, neîndoielnic, al încălcării este demonstrat de faptul că pârâtei i-a fost adusă la cunoștință, în mod repetat, în cadrul lucrărilor dosarului, incidența în cauză a hotărârii prealabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție pe care avea obligația de a o respecta, și anume: prin întâmpinare, prin cererea de intervenție accesorie, prin apărările formulate în cadrul concluziilor pe fond, care au fost chiar consemnate în practicaua sentinței în discuție.

Or, aceste aspecte reflectă o conduită reprobabilă de evidentă ignorare a dispozițiilor procesuale care impuneau pârâtei obligația de respectare a hotărârii prealabile și de expunere în considerentele hotărârii pe care a pronunțat-o a motivelor care justifică ignorarea hotărârii prealabile.

Pe de altă parte, conduita pârâtei este nejustificată și în vădită contradicție cu dispozițiile onerative ale art. 521 alin. (3) teza întâi din C. proc. civ., prin prisma pronunțări unei soluții contrare dezlegării de principiu date prin hotărârea prealabilă pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care constituia principala apărare a pârâtului din litigiu, reiterată prin toate mijloacele de apărare uzitate în cauză. Conduita pârâtei este lipsită de orice justificare în contextul în care, în motivarea hotărârii, nu se regăsește nicio referire la hotărârea prealabilă, judecătorul manifestând o atitudine de ignorare atât a deciziei pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cât și a obligației de a expune argumentele pentru care, la pronunțare soluției, nu a ținut cont de dezlegarea de principiu dată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În aprecierea gravei-neglijențe în exercitarea funcției se reține că fapta imputată reflectă o conduită reprobabilă de nerespectare a obligației ce incumbă judecătorului de a respecta dezlegările de principiu date de Înalta Curte prin intermediul unuia dintre cele două mecanisme procedurale de asigurare a unei practici judiciare unitare. În contextul în care unul dintre scopurile fundamentale ale sistemului judiciar este asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești, conduitele particulare de nerespectare sau ignorare a hotărârilor pronunțate de Înalta Curte tocmai pentru asigurarea unei practici judiciare unitare constituie vulnerabilități semnificative.

Critica din recurs referitoare la încălcarea principiului legalității incriminării, în susținerea căreia se invocă lipsa incriminării faptei imputate prin raportare la abaterea reglementată de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, nu poate fi primită pentru considerentele reține în continuare.

Este adevărat că art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 reglementează abaterea disciplinară constând în "nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii".

Lipsa unei incriminări distincte și exprese, ca abatere disciplinară, a nerespectării obligațiilor impuse de art. 521 alin. (3) și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu poate conduce la concluzia că o asemenea nerespectare este de plano exclusă din sfera răspunderii disciplinare a judecătorilor.

În cauză, grava neglijență în exercitarea funcției este conturată de ansamblul circumstanțelor de fapt expuse în considerentele precedente, nefiind fundamentată exclusiv pe fapta de simplă nerespectare a hotărârii prealabile. În aceste condiții, nu poate fi primită apărarea recurentei în sensul că fapta de nerespectare a hotărârii prealabile nu poate intra în conținutul constitutiv al abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) coroborat cu art. 991 din Legea nr. 303/2004, întrucât o asemenea faptă și-ar putea găsi reglementarea numai în ipoteza prevăzută de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004. Cu alte cuvinte, lipsa unei incriminări distincte a unei anumite deficiențe în exercitarea funcției de magistrat nu fundamentează concluzia excluderii definitive a acesteia din sfera răspunderii disciplinare prin raportare la fapte cu care prezintă o anumită similitudine și care sunt incriminate distinct.

Un argument în acest sens îl reprezintă faptul că, în jurisprudența în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, a fost reținută săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) coroborat cu art. 991 din Legea nr. 303/2004, în circumstanțele particulare ale fiecărui caz, pentru nerespectarea unor dispoziții legale care nu beneficiază de o incriminare distinctă, cum sunt, spre exemplu: nerespectarea dispozițiilor referitoare la taxele judiciare de timbru (Decizia nr. 30/2017); nerespectarea dispozițiilor art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 315 din C. proc. civ. din 1865 (Decizia nr. 69/2017); nerespectarea dispozițiilor art. 51 alin. (1) și (5), art. 234 alin. (1), art. 401 alin. (1) și (2) și art. 429 din C. proc. civ. (Decizia nr. 131/2017); nerespectarea dispozițiilor art. 206 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. (Decizia nr. 229/2017); încălcarea dispozițiilor art. 147, art. 256 alin. (1), art. 258 și art. 261 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. din 1865 (Decizia nr. 242/2019).

În acest context, se reține că dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 reprezintă o normă generală aplicabilă în situațiile în care circumstanțele diferendului disciplinar conturează o conduită de exercitare a funcției cu rea-credință ori cu gravă neglijență, în timp ce abaterea reglementată de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 reprezintă o normă specială aplicabilă în cele două ipoteze particulare prevăzute în text.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte reține că modul în care pârâta a înțeles să exercite funcția de judecător îmbracă forma gravei neglijențe în sensul dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

În contextul în care s-a reținut săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, procedând la individualizarea sancțiunii disciplinare în raport cu prevederile art. 100 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că, întrucât abaterea reținută prezintă o gravitate sporită prin prisma faptului că a fost constatată grava neglijență în exercitarea funcției, este justificată aplicarea unei sancțiuni mai severe, care să aibă potențialul de a-l determina pe magistrat să conștientizeze deficiența reținută în sarcina sa și să-l determine a-și adapta conduita viitoare în exercitarea funcției.

Se apreciază că scopul procedurii de angajare a răspunderii disciplinare poate fi atins prin aplicarea unei sancțiuni mai severe, și anume sancțiunea prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, constând în suspendarea din funcție. În raport cu limita maximă de 6 luni prevăzută de textul de lege, se consideră a fi suficientă suspendarea din funcție pentru o perioadă de 3 luni, în considerarea circumstanțele persoanele ale judecătorului, respectiv vechimea de peste 29 de ani și faptul că nu a mai fost sancționat disciplinar.

Pentru toate aceste considerente, va fi admis recursul declarat de recurenta A., va fi casată hotărârea atacată și, în rejudecare, va fi admisă acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară și, în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, va fi aplicată recurentei sancțiunea disciplinară constând în "suspendarea din funcție pe o perioadă de 3 luni", pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta A. împotriva Hotărârii nr. 25J din 13 noiembrie 2019, pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2019.

Casează hotărârea atacată și, rejudecând, admite acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară.

În baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, aplică recurentei A. - judecător în cadrul Tribunalului Vrancea sancțiunea disciplinară constând în "suspendarea din funcție pe o perioadă de 3 luni", pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2020.

Opinia separată în sensul admiterii recursului declarat de recurenta A. împotriva Hotărârii nr. 25J din 13 noiembrie 2019, pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2019; casării hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii disciplinare formulate de Inspecția Judiciară împotriva doamnei A. - judecător în cadrul Tribunalului Vrancea.

Considerentele pentru care am apreciat că recursul este fondat sunt următoarele.

Prin Rezoluția nr. 1875 din 12 iunie 2019 a Inspecției Judiciare s-a exercitat acțiunea disciplinară pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 pentru o faptă constând în omisiunea de a face aplicarea Deciziei nr. 18 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dezlegarea unor chestiuni de drept și absența din cuprinsul considerentelor Sentinței nr. 25/30 ianuarie 2019 a apărărilor cuprinse în întâmpinare și a argumentelor pentru care a înlăturat aceste apărări, anume cele cu privire la aplicabilitatea deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin hotărârea nr. 25 J din 13 noiembrie 2019 pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2019 s-a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară și, în majoritate, s-a aplicat recurentei, în baza art. 100 lit. d)/1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor sancțiunea disciplinară constând în retrogradarea din gradul profesional de tribunal în gradul profesional de judecătorie pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 991 alin. (1) din același act normativ.

Secția pentru judecători în materie disciplinară a apreciat că fapta recurentei, care constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 constă din punct de vedere obiectiv în:

- încălcarea dispozițiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., prin nerespectarea în cadrul soluționării dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Vrancea a efectelor obligatorii ale Deciziei nr. 18 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, cu modificările și completările ulterioare, sunt aplicabile în cazul condamnării prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, cu aplicarea art. 81-82, anume cu executarea în alte condiții decât cele prevăzute de art. 57 alin. (1) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. al României, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

- încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile în care în motivarea Sentinței civile nr. 25 din 30 ianuarie 2019, prin care s-a soluționat cauza, nu se face nici o referire la apărările formulate de pârât și intervenientul accesoriu și nici nu sunt prezentate argumentele pentru care au fost înlăturate aceste apărări, și anume aspectele referitoare la aplicabilitatea Deciziei nr. 18 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta a susținut, în esență, îndeplinirea condițiilor pentru reținerea cazului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât fapta constând în nerespectarea de către judecător a efectelor obligatorii ale unei decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unor chestiuni de drept nu este incriminată ca abatere disciplinară, concluzie care ar rezulta din faptul că legiuitorul a optat pentru reglementarea în mod distinct a în cadrul art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 ca abatere disciplinară doar nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii, precum și pentru un regim juridic sancționator mai grav al abaterii disciplinare reglementată de art. 99 alin. (1) lit. t) teza I, față de cea prevăzută la art. 99 lit. ș).

În prealabil, este de observat că încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. a fost reținută în legătură directă cu încălcarea dispozițiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., recurentei imputându-i-se, sub acest aspect, faptul că nu ar fi analizat apărarea pârâților în sensul aplicabilității în speță a Deciziei nr. 18 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce privește susținerea din recurs în sensul că fapta, constând în nerespectarea de către judecător a efectelor obligatorii ale unei decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unor chestiuni de drept, nu este incriminată ca abatere disciplinară, sunt de reținut următoarele.

Într-adevăr, potrivit art. 99 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii.

În primul rând, este de observat că deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea sesizărilor pentru a se pronunța o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei (art. 519 și urm. C. proc. civ.) fac parte din mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare reglementat în cadrul Titlului III din Cartea a doua a C. proc. civ., alături de deciziile pronunțate în soluționarea recursurilor în interesul legii.

Pentru ambele tipuri de decizii menționate anterior se prevede că dezlegarea dată este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, și anume în cadrul art. 517 alin. (4), respectiv art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, referitor la deciziile Curții Constituționale, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. În același sens sunt și prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Mai este de remarcat faptul că sub aspectul efectelor produse ca urmare a nerespectării fiecăreia dintre aceste decizii, nu se poate face o diferență care să justifice o încadrare diferită ca abatere disciplinară a nerespectării acestui tip de decizie în dispozițiile art. 99 lit. ș), respectiv art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Ca atare, atâta timp cât pentru toate aceste decizii există o dispoziție legală care prevede faptul că sunt obligatorii, dacă s-ar considera că legiuitorul ar fi înțeles să includă în cadrul abaterilor disciplinare reglementate în cadrul art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 simpla nerespectare a dispozițiilor legale care prevăd obligativitatea acestor decizii, nu rezultă rațiunea legiuitorului pentru care ar fi reglementat ca abatere disciplinară în mod distinct, în cadrul art. 99 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 303/2004, nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii.

Astfel, este întemeiată susținerea din recurs, conform căreia, printr-o astfel de reglementare distinctă a abaterii disciplinare din cadrul art. 99 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 303/2004 pentru cazul nerespectării doar a deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii, iar nu și a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept, legiuitorul a ales să nu sancționeze ca abatere disciplinară nerespectarea ultimului tip de decizii.

Această opțiune a legiuitorului este confirmată de faptul că prin propunerea legislativă PL-x nr. 418/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 (viitoarea Lege nr. 242/12.10.2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 868/15.10.2018), s-a propus modificarea art. 99 lit. ș) în sensul includerii în cadrul acestuia, printre altele, și a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, propunere care nu a fost votată în Parlament.

Opțiunea legiuitorului de a nu reglementa ca abatere disciplinară nerespectarea deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept poate fi explicată prin noutatea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, reglementat pentru prima dată prin Noul C. proc. civ., perioada incipientă în care este încurajată conformarea de bună-voie față de acesta.

Mai mult, așa cum corect se susține în recurs, această opțiune a legiuitorului este sprijinită de faptul că, atâta timp cât sub aspectul efectelor produse ca urmare a nerespectării fiecăreia dintre aceste decizii nu se poate face o diferență, nu rezultă rațiunea pentru care nerespectarea unei decizii prevăzute la art. 99 lit. ș) ar putea fi sancționată inclusiv cu avertisment, în timp ce nerespectarea deciziilor Înalta Curte de Casație și Justiție pronunțate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 99 lit. t) prima teză din Legea nr. 303/2004, abatere disciplinară reținută în speță în sarcina recurentei, nu ar putea fi sancționat decât cel puțin cu retrogradarea în grad profesional, sau eventual excluderea din magistratură, conform art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

În consecință, ținând cont că răspunderea disciplinară magistraților poate interveni doar pentru acele abateri disciplinare expres și limitativ prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, care nu pot fi extinse prin analogie, că, din interpretarea normelor juridice menționate anterior, rezultă opțiunea legiuitorului de a nu reglementa ca abatere disciplinară nerespectarea deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept sau, cel puțin, faptul că legea nu este clară în sensul incriminării ca abate