ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5509/2019

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2019

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 352 din 30 ianuarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 191/F- CONT din 17 octombrie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a casat în tot sentința recurată, și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată; a respins recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 191/F- CONT din 17 octombrie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, a formulat cerere de revizuire, în termen, reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea acesteia și schimbarea în tot a deciziei nr. 352/2019, în sensul respingerii recursului formulat de intimată împotriva sentinței nr. 191/F- CONT; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente soluționării prezentei cauze.

În esență, în susținerea motivelor de revizuire, apreciază că decizia nr. 352/2019 aduce atingere principiilor dreptului comunitar, așa cum au fost interpretate prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, instanța de recurs a înțeles să opună societății comportamentul fiscal neadecvat al cocontractanților săi, acesta fiind singurul argument utilizat de instanță în susținerea nerealității achizițiilor de produse farmaceutice.

Decizia nr. 352/2019 nu conține niciun alt argument în sprijinul acestei constatări în schimb omite să facă vreo referire la numeroasele probe aduse de societate în susținerea tranzacțiilor sale.

Printr-o jurisprudența constantă, CJUE a stabilit în mod explicit că dreptul unional este incompatibil cu refuzul dreptului de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate sau achitate pentru serviciile care i-au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi au săvârșit nereguli sau fraude.

De asemenea, CJUE a arătat că dreptul de deducere a TVA este garantat unei persoane impozabile, chiar și în situația în care furnizorul de la care a achiziționat bunuri/servicii a fost declarat inactiv de către administrația fiscală.

În acest context, în opinia revizuentei, se poate concluziona că decizia nr. 352/2019 nesocotește în mod flagrant principiul priorității dreptului Uniunii Europene.

De asemenea, deși instanța de recurs a reținut că societății îi este imputat propriul comportament fiscal neadecvat, solicită a se observa că societatea a produs dovezi suficiente în justificarea dreptului de deducere a TVA și că reținerile instanței de recurs se bazează exclusiv pe pretinsul comportament fiscal neadecvat al furnizorilor.

În cauză au fost administrate mai multe probe care dovedesc realitatea operațiunilor taxabile și trasabilitatea produselor farmaceutice achiziționate, pe care instanța de recurs nu le-a avut în vedere.

De asemenea, raportul de expertiză judiciară fiscală a confirmat calitatea de document justificativ a facturilor prezentate de către societate, fapt complet ignorat de către instanța de recurs.

De asemenea, instanța de recurs nu a avut în vedere constatările consemnate în Ordonanța nr. 265/P/2016 din 21.04.2016.

Consecința directă a nesocotirii probelor produse de societate este încălcarea dreptului comunitar iar decizia instanței de recurs încalcă însăși jurisprudența CJUE citată în cuprinsul ei.

În condițiile nesocotirii celei mai mari părți a probatoriului administrat de prima instanță, nu se poate susține că instanța de recurs a efectuat o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt din litigiul cu care a fost sesizată.

Instanța de recurs și-a fundamentat decizia pe constatările autorități fiscale, cu consecința respingerii dreptului de deducere al societății pe unicul considerent al comportamentului neadecvat al furnizorilor, ceea ce contravine jurisprudenței obligatorii a CJUE, pe care a citat-o în cuprinsul cererii de revizuire.

În concluzie, susține că decizia nr. 352/2019 intră în directă contradicție cu jurisprudența europeană (din care menționează hotărârile pronunțate în cauzele reunite C 439/04 și 440/04 Kittel și Recolta Recycling, în cauza C 285/11 Bonik EOOD și în cauzele conexate C 80/11 și C 142/11) și cu dreptul comunitar în materia TVA, impunându-se revizuirea acesteia.

Depune la dosar înscrisuri.

Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a formulat întâmpinare, prin care, pe cale de excepție, a invocat excepțiile tardivității și inadmisibilității cererii de revizuire, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca nefondată.

Cu privire la termenul de exercitare a revizuirii, invocă excepția tardivității cererii, raportat la art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004.

În opinia intimatei, motivul invocat de revizuient nu se circumscrie motivelor expres și limitativ prevăzute de dispozițiile invocate.

De fapt, prin cererea de revizuire se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional precum și faptul că prin cererea de revizuire se urmărește și schimbarea cauzei juridice a cererii.

Prin răspunsul la întâmpinare, revizuienta a solicitat respingerea excepțiilor invocate și a menținut, pe fondul cererii de revizuire, același punct de vedere exprimat.

II. Soluția instanței de revizuire

Cu privire la excepția tardivității cererii de revizuire, instanța constată că cererea a fost depusă în termenul legal.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cererea de revizuire se introduce în termen de o lună de la data comunicării hotărârii definitive.

Decizia nr. 352/2019 a fost comunicată societății la data de 28.06.2019 iar cererea de revizuire a fost depusă prin scrisoare recomandată la data de 29.07.2019, astfel că a fost respectat termenul de o lună, calculat potrivit prevederilor art. 181 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, se va respinge excepția tardivității depunerii cererii de revizuire.

Referitor la excepția inadmisibilității cererii de revizuire, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată, cererea fiind admisibilă din perspectiva temeiului de drept invocat de revizuientă, respectiv art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Revizuenta a invocat încălcarea dreptului comunitar de către instanța de recurs astfel că, formal, se poate încadra în cazul expres prevăzut de textul legal indicat mai-sus, urmând a fi analizate motivele de revizuire, pe fondul acesteia.

Analizând motivele de revizuire învederate de revizuientă, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a respinge cererea.

Prin decizia nr. 352/30.01.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 191/F- CONT din 17 octombrie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a casat în tot sentința recurată, și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată; a respins recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 191/F- CONT din 17 octombrie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, s-a reținut, în esență că, pentru verificarea realității și legalității tranzacțiilor comerciale efectuate de recurenta reclamantă cu "furnizorii", organele de inspecție fiscală au avut în vedere, cu respectarea prevederilor exprese ale art. 65 din Codul de procedură fiscală, și informațiile existente în baza de date a A.N.A.F., potrivit cărora aceste societăți nu funcționau la sediul declarat, nu au depus situații financiare, deconturi de TVA, declarațiile informative privind livrările/prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național cod MFP 394.

În cauză, existând indicii vădite de nerealitate a operațiunilor, datele și documentele suplimentare erau necesare cu evidență, iar contribuabilul care susține efectivitatea operațiunilor nu ar trebui să aibă dificultăți insurmontabile de a prezenta astfel de date sau documente.

De asemenea, în mod greșit prima instanță a reținut că autoritatea recurentă i-ar fi imputat recurentei reclamante comportamentul fiscal inadecvat al pretinșilor săi furnizori.

În fapt, din motivarea actelor contestate în cauză reiese că acesteia i s-a imputat propriul său comportament fiscal, respectiv pretinderea de deduceri fără a face dovada realității/efectivității operațiunilor înscrise în facturile pe baza cărora s-au efectuat înregistrările contabile și pe care s-au bazat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.

Este adevărat că prin Hotărârea pronunțată la 06.122012 în cauza C-285/11 Bonik EOOD, invocată prin întâmpinare de recurenta reclamantă, CJUE a arătat că nu poate fi refuzat dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă unei livrări de bunuri pentru motivul că, "ținând seama de fraude sau de nereguli săvârșite anterior sau ulterior acestei livrări, se consideră că livrarea ulterioară nu a fost efectiv realizată, fără să se fi stabilit, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul de livrări, aspect a cărui verificare cade în sarcina instanței de trimitere".

Ulterior însă, prin hotărârea pronunțată la 18.07.2013 în cauza C-78/12 Evita-K EOOD, aceeași instanță europeană a statuat că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretată în sensul că, în contextul exercitării dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, "Instanța de trimitere are sarcina de a efectua, în conformitate cu normele interne în materia administrării probelor, o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt din litigiul cu care este sesizată pentru a determina dacă livrările de bunuri în discuție în litigiul principal au fost efectiv realizate și dacă, eventual, dreptul la deducere poate fi exercitat pentru respectivele livrări".

La rândul său, Înalta Curte a arătat în mod constant în jurisprudența sa că trebuie operată o distincție între condiția legală cerută pentru exercitarea dreptului de deducere TVA, pe de o parte, și condiția legală privind sarcina probei realității stării fiscale pretinse de contribuabil, pe de altă parte.

În acest sens, art. 65 din Codul de procedură fiscală impune contribuabilului sarcina de a dovedi actele și faptele care au stat la baza declarațiilor sale și a oricăror cereri adresate organului fiscal, în timp ce pentru organul fiscal stabilește obligația de a-și motiva decizia, prevăzând expres posibilitatea acestuia de a lua în considerare, pe lângă probe, și constatări proprii.

De altfel, practica CJUE precitată confirmă ideea că, dincolo de întrunirea cerinței existenței facturii fiscale pentru exercitarea dreptului de deducere, este necesar să rezulte și efectivitatea/realitatea livrării de bunuri menționate de respectiva factură.

Or, în speță, datele fiscale coroborate infirmă situația operațiunilor prezentate în facturi.

În sfârșit, Înalta Curte apreciază ca nerelevantă pentru realitatea operațiunilor și susținerea recurentei reclamante privind existența autorizațiilor de punere pe piață și a indicativelor de loturi pentru medicamente.

Astfel, simpla deținere de către o societate a APP pentru un medicament ori existența mențiunilor privind indicativul de lot nu constituie o dovadă a faptului că aceasta a și comercializat pe o anumită piață acel medicament și, cu atât mai puțin, că l-a vândut către un anumit client.

Prin urmare, reapreciind întregul probatoriu administrat, Înalta Curte constată că actele administrativ - fiscale contestate, respectiv Decizia privind soluționarea contestației administrative nr. 199/04.02.2016 și Decizia de impunere nr. x/29.05.2015, precum și raportul de inspecție fiscală au fost emise în mod legal, nerezultând realitatea operațiunilor în legătură cu care recurenta reclamantă a formulat pretenții de deducere a cheltuielilor și a taxei pe valoare adăugată.

Totodată, în discuție fiind posibilitatea sau nu de exercitare a dreptului de deducere a unor cheltuieli și al TVA, nu se pune problema aplicării "principiului proporționalității" pentru ca patrimoniul privat să nu sufere "efecte negative evident disproporționate" cu deficiențele constatate, în sensul apărării subsidiare a recurentei reclamante din întâmpinare.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale (îndeosebi a art. 65 din Codul de procedură fiscală) la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinței recurate, cu consecința respingerii în tot a acțiunii reclamantei, iar nu numai a celor două capete de cerere referitoare la restituirea sumei de 1.522.624 RON și la anularea acordului de principiu.

Revizuenta a invocat, ca și temei de drept al cererii de revizuire, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora " Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare".

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este o cale extraordinară de atac însă motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și a fost edictat în scopul de a asigura respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Principiul priorității dreptului european la care face referire art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vizează aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii, în integralitatea sa, indiferent de rangul normei de drept a Uniunii, față de dreptul național, consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Principiul priorității dreptului Uniunii Europene este unul fundamental, consacrat la nivel constituțional prin art. 11, art. 20 și art. 148, însă motivul de revizuire întemeiat pe art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nu presupune redeschiderea judecății sine die, în funcție de interpretările pe care Curtea de Justiție le oferă în materia analizată, pe calea hotărârii preliminare.

Prin hotărârea pronunțată la data de 16 martie 2006 de Curtea de Justiție a Comunității Europene, în cauza Rosmarie Kapferer v. Schlank & Schick GmbH, C-234/2004 (procedura pronunțării unei hotărâri preliminare), s-a statuat că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză. În acest sens, Curtea de Justiție a reținut că principiul autorității de lucru judecat are o importanță deosebită atât în ordinea de drept comunitar, cât și în cadrul ordinii juridice a fiecărui stat membru, fiind o garanție a stabilității raporturilor juridice.

În Hotărârea din 30 septembrie 2003 pronunțată în cauza C-224/01 Köbler, CJCE a arătat că este necesar să se considere că recunoașterea principiului răspunderii statului în urma unei hotărâri a unei instanțe de ultim grad de jurisdicție nu are în sine drept consecință punerea în discuție a autorității de lucru judecat a unei astfel de hotărâri. O procedură care vizează angajarea răspunderii statului nu are același scop și nu implică în mod necesar aceleași părți ca procedura care a dus la hotărârea care a dobândit autoritatea de lucru judecat. În fapt, reclamantul într-o acțiune în răspundere împotriva statului obține, în caz de succes, obligarea acestuia la repararea prejudiciului suferit, dar nu în mod necesar punerea în discuție a autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești care a cauzat prejudiciul. În orice caz, principiul răspunderii statului inerent ordinii juridice comunitare prevede o astfel de reparație, dar nu și revizuirea hotărârii judecătorești care a cauzat prejudiciul.

Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie pusă în discuție (CEDO, Brumărescu c. României, par. 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (CEDO, Riabykh c. Rusiei, par. 52).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dispozițiile Convenției nu garantează dreptul de a obține redeschiderea unei proceduri încheiate. O cale procesuală extraordinară nu îndeplinește criteriile "accesibilității" și "eficacității" (a se vedea, decizia de inadmisibilitate din data de 10 aprilie 2012 pronunțată în cauza S.C. B. S.R.L. c. României, cererea nr. x/08, și, mutatis mutandis, Anghel c. României, 4 octombrie 2007, nr. 28183/03, par. 72).

În ceea ce privește condițiile aprecierii unei încălcări a dreptului comunitar, din jurisprudența CJUE rezulta ca acestea sunt: norma juridica încălcată are ca obiect să confere drepturi persoanelor particulare, încălcarea este suficient de grava si există o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației care revine statului si prejudiciul suferit de persoanele vătămate (hotărârea Haim, C-424/97, par. 36).

În analiza cererii de revizuire trebuie avută în vedere Decizia Nr. 45/2016 din 12 decembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a statuat că:

- paragraful 72: " În lumina considerentelor precedente este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunțate de CJUE sau dispoziții de drept unional neinvocate în cauză sau, deși invocate, netratate de instanță), se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorității de lucru judecat".

- paragraful 73: " Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în fața instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și această instanță a analizat-o, partea nu poate critica soluția pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluția instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competența instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea".

- paragraful 74:" Această soluție, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naționale, respectă principiul echivalenței din dreptul european și principiul securității juridice".

- paragraful 78: "Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluționării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac".

- paragraful 84:" Revine însă instanței de judecată obligația să verifice admisibilitatea revizuirii, raportat la cazul concret dedus judecății, orientându-se după reperele menționate mai sus și, dacă este cazul, fără să se limiteze la ele, stabilind dacă dispozițiile de drept european erau sau nu în vigoare la data faptelor relevante în cauză, dacă ele au făcut sau nu obiectul analizei instanței de judecată ori dacă prin cererea de revizuire se urmărește schimbarea cauzei juridice a cererii sub aspectul faptelor relevante pe care s-au întemeiat motivele de nelegalitate".

În cazul de față, în viziunea revizuentei, prin modul în care au fost interpretate probele administrate sau chiar prin eludarea dovezilor propuse, instanța de recurs a pronunțat decizia atacată cu încălcarea priorității dreptului Uniunii

În urma lecturării considerentelor instanței de recurs se reține că s-a făcut o analiză a probatoriului administrat în cauză iar consecința evaluării probatoriului și a stabilirii situației de fapt a fost faptul că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale, îndeosebi a art. 65 din Codul de procedură fiscală, la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat.

Deducția instanței de control judiciar a fost în sensul că, "în cauză, existând indicii vădite de nerealitate a operațiunilor, datele și documentele suplimentare erau necesare cu evidență, iar contribuabilul care susține efectivitatea operațiunilor nu ar trebui să aibă dificultăți insurmontabile de a prezenta astfel de date sau documente".

Astfel, au fost analizate apărările formulate de reclamanta-intimată, argumentele ce au fundamentat raționamentul juridic fiind expuse în considerentele deciziei ce face obiectul revizuirii, iar procedând astfel nu s-a adus atingere principiilor și jurisprudenței comunitare invocate de revizuentă.

Mai mult, instanța de recurs a avut în vedere jurisprudența CJUE, respectiv cauza C -285/11 Bonik EOOD, invocată prin întâmpinare de recurenta-reclamantă însă a coroborat-o cu hotărârea pronunțată la 18.07.2013 în cauza C-78/12 Evita-K EOOD prin care instanța europeană a statuat că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretată în sensul că, în contextul exercitării dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, "Instanța de trimitere are sarcina de a efectua, în conformitate cu normele interne în materia administrării probelor, o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt din litigiul cu care este sesizată pentru a determina dacă livrările de bunuri în discuție în litigiul principal au fost efectiv realizate și dacă, eventual, dreptul la deducere poate fi exercitat pentru respectivele livrări".

Or, instanța de recurs a procedat în consecință și, cu respectarea jurisprudenței CJUE, în urma analizării probelor administrate, a ajuns la concluzia că datele fiscale coroborate infirmă situația operațiunilor prezentate în facturi.

În realitate, prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii și prin prisma criticilor formulate, revizuenta tinde la obținerea unui efect devolutiv și la o rejudecare a cauzei prin reinterpretarea întregului probatoriu administrat în cauză, însă tocmai acest fapt este de natură să conducă la încălcarea principiului securității juridice, cererea de revizuire fiind neîntemeiată din acest punct de vedere, față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Se constată astfel că, în integralitatea lor, motivele invocate de către revizuentă prin cererea de revizuire, cu accent pe jurisprudența CJUE și dreptul unional sunt de fapt, aspecte care vizează rejudecarea cauzei și nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Or, nu este posibil a solicita instanței învestită cu cererea de revizuire, să efectueze o reapreciere a probelor care ar avea drept consecință o schimbare a însăși situației de fapt și ar fi de natură să imprime un caracter devolutiv unei căi de atac de retractare. De asemenea, prin intermediul invocării formale a textului art. 21 din Legea nr. 554/2004, nu poate constitui motiv legal de revizuire neanalizarea de către instanța de recurs a unei Ordonanțe de clasare pronunțate în cadrul unui dosar penal.

Motivul de revizuire prevăzut în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi analizat decât în contextul reglementării generale a căii de atac de retractare, extraordinare, a revizuirii, întrucât dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să reia în discuție fondul litigiului și să înlăture aplicarea normelor interne care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri (Cauza Rosemarie Kapferer, hotărârea din 16 martie 2006).

Această concluzie se desprinde din întreaga argumentare a Deciziei nr. 45/2016 din 12 decembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept astfel că, nu vor fi reținute susținerile revizuentei în sensul că instanța de recurs a pronunțat hotărârea cu încălcarea jurisprudenței CJUE invocată, întrucât nu acesta este rolul cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. O astfel de interpretare ar conduce la concluzia ca instanța sesizată cu cererea de revizuire ar avea posibilitatea să reexamineze soluția instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii.

Analizând construcția juridică expusă de revizuentă, se deduce că, sub pretextul încălcării jurisprudenței unionale, de fapt, aceasta nu este de acord cu motivele inserate în considerentele hotărârii pronunțate de instanța de recurs, criticile aduse vizând chiar raționamentul logico-juridic al instanței de control judiciar, solicitându-se instanței învestite cu soluționarea cererii de revizuire să intervină în acest raționament și să îl modifice în sensul dorit de revizuentă, ceea ce este inadmisibil prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii.

În acest context, în cadrul procesual al examinării unei cereri de revizuire, nu se pot analiza înscrisurile anexate de revizuentă iar această solicitare excedează însuși rolului pe care îl are exercitarea unei căi extraordinare de atac, instanța învestită cu analizarea strict a cazului de revizuire, neavând posibilitatea procedurală de a efectua o analiză (sau de a reanaliza) probe propuse de parte astfel că înscrisurile depuse sunt inutile soluționării prezentei cereri de revizuire.

În concluzie, nu se poate identifica o încălcare a jurisprudenței relevante a CJUE sub aspectele invocate de revizuentă în sensul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 întrucât motiv al revizuirii întemeiate pe aceste prevederi legale îl constituie "calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecății, care reprezintă un element imutabil al litigiului" (paragraful 79 din Decizia nr. 45/2016 din 12 decembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție."

Pentru considerentele arătate, în raport cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 513 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile tardivității și inadmisibilității cererii de revizuire, invocate de intimată.

Respinge cererea de revizuire formulată de A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 352 din 30 ianuarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2019.