CASE OF LAJOS NEMETH v. HUNGARY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 6 - Right to a fair trial
CASE OF LAJOS NEMETH v. HUNGARY (CtEDO, 2008)
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE LAJOS NÉMETH c. HUNGARY (Documentul nr. 3840/05) HOTĂRÂREA STASBOURG 21 octombrie 2008 FINAL 21/01/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Németh c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca Camera compusă din: Françoise Tulkens, Președintele Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebsky, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judecători, și Françoise Elens-Pasos, grefierul adjunct al secțiunii care a deliberat în privat la 30 septembrie 2008, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 3840/05) împotriva Republicii Ungariei depusă Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dl Lajos Németh („reclamantul”), la 21 ianuarie 2005. Reclamantul a fost reprezentat de dl I. Barbalics, avocat practicant la Budapesta. Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl L. Höltzl, Agent, Ministerul Justiției și Execuției Legii. La 5 decembrie 2007, Președintele secțiunii a doua a hotărât să anunte cererea guvernului. FACTELE CIRCUMSTĂȚII CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1959 și trăiește în Győr. La 3 februarie 1995, compania G. a interzis o acțiune împotriva reclamantului, solicitând Curții de District Győr să dețină, printre altele , că încheierea unui contract de închiriere a contractului de închiriere a contractului a fost valabilă. La 12 octombrie 1995, instanța a adoptat o hotărâre parțială care a susținut că respingerea a fost valabilă și a solicitat reclamantului să abandoneze proprietatea imobiliară în cauză. La recurs, la 7 noiembrie 1996, Curtea regională Győr-Moson-Sopron a anulat această hotărâre parțială și a respins cererea reclamantului cu privire la validitatea respingerii. În reluarea procedurii de primă instanță, la 3 iulie 1997, Curtea de District a ordonat reclamantului să plătească 1,1 milioane de forints maghiari (HUF) în compensare și a respins reclamațiile sale. La recurs, la 21 ianuarie 1998, Curtea regională a susținut decizia privind plata de 1,1 milioane HUF, dar a anulat restul deciziei de primă instanță. În reluarea procedurii de primă instanță, Curtea de District a organizat mai multe audieri, a obținut avizul unui expert și a respins reclamațiile reclamantei la 22 mai 2001. Prin apel, la 28 noiembrie 2001, Curtea regională a anulat decizia respectivă. În reluarea procedurii, procesul a fost transferat în cadrul Curții Regionale competente pentru a se ocupa de aceasta. Curtea a avut mai multe audieri și a obținut avizul unui expert. La 6 aprilie 2004, reclamantul a fost acordat HUF 2,8 milioane plus dobânzi acumulate. La recurs, la 6 iulie 2004, Curtea de Apel a redus atribuirea. Această decizie a fost preluată la 29 iulie 2004. 10. Reclamantul a depus o cerere de reexaminare, susținând că decizia finală a fost nefondată și în contradicție cu legea materială relevantă. 11. Într-o examinare preliminară în temeiul articolului 273 din Codul de Procedură Civilă, la 5 noiembrie 2004, Curtea Supremă a refuzat să se ocupe de meritul cererei. Acesta a aplicat secțiunea 270 § 2 din Codul de Procedură Civilă, astfel cum este în vigoare în perioada relevantă, conform căreia o revizuire a ilegalității substanțiale a deciziilor finale nu a fost admisibilă decât dacă o revizuire a fost considerată necesară din perspectiva armonizării sau dezvoltării aplicării legii. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil” a articolului 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 13. Guvernul a contestat acest argument. 14. Perioada care va fi luată în considerare a început la 3 februarie 1995 și s-a încheiat cel mai devreme la 29 iulie 2004. Astfel, a durat aproape nouă ani și jumătate timp de trei niveluri de competență. Admisibilitate 15. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 17. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 18. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea constată că durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 19. Reclamantul se plângea, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de a aborda meritele cererii sale de reexaminare a constituit o încălcare a articolului 13 din Convenție. În cele din urmă, el susține că deciziile instanțelor maghiare constituie o încălcare a drepturilor sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. 20. În ceea ce privește refuzul de a acorda reclamantului concediu de recurs, Curtea observă că Curtea Supremă a considerat că cauza reclamantului nu a ridicat un punct de drept de importanță generală a publicului, care era obligația de a acorda concediu. În plus, subliniază că, în cazul în care o instanță supremă refuză să accepte un caz pe baza faptului că motivele juridice ale unei astfel de cazuri nu sunt formulate, raționarea foarte limitată poate îndeplini cerințele de la art. 6 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Nerva și alții c. Regatul Unit (dec.), nr. 42295/98; Iulie 2000). Acest principiu se extinde la hotărârile Curții Supreme maghiare privind cererile de concediu la recurs (Jaczkó c. Ungaria, nr. 40109/03, § 29, 18 iulie 2006). În lipsa oricărei apariții de arbitrare, această plângere este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. 21. În plus, Curtea consideră că plângerea reclamantului în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu dezvăluie nici o apariție a unei încălcări a drepturilor convenției sale, cazul său – un litigiu între părțile private – care a fost hotărât fără niciun semn de arbitrare. El nu poate fi considerat ca fiind privat de proprietate de către stat. Prin urmare, această plângere este, de asemenea, evident nefondată în sensul art. 35 § 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. III. APLICAREA ART. 41 A CONVENȚIEI 22. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 200.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile materiale și 20.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 24. Guvernul a contestat aceste afirmații. 25. Curtea nu dispune de nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamantul trebuie să fi suportat unele prejudiciu moral. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale și 2.000 EUR pentru cele suportate în fața Curții, plus 1000 EUR pentru cheltuielile de președinte și poștale. 27. Guvernul nu a exprimat un aviz în această privință. 28. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. Curtea constată că reclamația costurilor reclamantului nu a fost justificată de niciun document relevant și, prin urmare, trebuie respinsă. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 4 800 EUR (4 mii opt sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care va fi transformat în forinturi maghiare la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 21 octombrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Pasos Françoise Tulkens Președintele adjunct al grefierului