- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 21 octombrie 2008
- Stat pârât
- HUN
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Lajos Nemeth împotriva Ungariei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE LAJOS NÉMETH c. HUNGARY (Documentul nr. 3840/05) HOTĂRÂREA STASBOURG 21 octombrie 2008 FINAL 21/01/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Németh c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca Camera compusă din: Françoise Tulkens, Președintele Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebsky, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judecători, și Françoise Elens-Pasos, grefierul adjunct al secțiunii care a deliberat în privat la 30 septembrie 2008, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 3840/05) împotriva Republicii Ungariei depusă Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dl Lajos Németh („reclamantul”), la 21 ianuarie 2005. Reclamantul a fost reprezentat de dl I. Barbalics, avocat practicant la Budapesta.
Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl L. Höltzl, Agent, Ministerul Justiției și Execuției Legii. La 5 decembrie 2007, Președintele secțiunii a doua a hotărât să anunte cererea guvernului. FACTELE CIRCUMSTĂȚII CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1959 și trăiește în Győr. La 3 februarie 1995, compania G. a interzis o acțiune împotriva reclamantului, solicitând Curții de District Győr să dețină, printre altele , că încheierea unui contract de închiriere a contractului de închiriere a contractului a fost valabilă. La 12 octombrie 1995, instanța a adoptat o hotărâre parțială care a susținut că respingerea a fost valabilă și a solicitat reclamantului să abandoneze proprietatea imobiliară în cauză.
La recurs, la 7 noiembrie 1996, Curtea regională Győr-Moson-Sopron a anulat această hotărâre parțială și a respins cererea reclamantului cu privire la validitatea respingerii. În reluarea procedurii de primă instanță, la 3 iulie 1997, Curtea de District a ordonat reclamantului să plătească 1,1 milioane de forints maghiari (HUF) în compensare și a respins reclamațiile sale. La recurs, la 21 ianuarie 1998, Curtea regională a susținut decizia privind plata de 1,1 milioane HUF, dar a anulat restul deciziei de primă instanță. În reluarea procedurii de primă instanță, Curtea de District a organizat mai multe audieri, a obținut avizul unui expert și a respins reclamațiile reclamantei la 22 mai 2001. Prin apel, la 28 noiembrie 2001, Curtea regională a anulat decizia respectivă.
În reluarea procedurii, procesul a fost transferat în cadrul Curții Regionale competente pentru a se ocupa de aceasta. Curtea a avut mai multe audieri și a obținut avizul unui expert. La 6 aprilie 2004, reclamantul a fost acordat HUF 2,8 milioane plus dobânzi acumulate. La recurs, la 6 iulie 2004, Curtea de Apel a redus atribuirea. Această decizie a fost preluată la 29 iulie 2004. 10. Reclamantul a depus o cerere de reexaminare, susținând că decizia finală a fost nefondată și în contradicție cu legea materială relevantă. 11. Într-o examinare preliminară în temeiul articolului 273 din Codul de Procedură Civilă, la 5 noiembrie 2004, Curtea Supremă a refuzat să se ocupe de meritul cererei.
Acesta a aplicat secțiunea 270 § 2 din Codul de Procedură Civilă, astfel cum este în vigoare în perioada relevantă, conform căreia o revizuire a ilegalității substanțiale a deciziilor finale nu a fost admisibilă decât dacă o revizuire a fost considerată necesară din perspectiva armonizării sau dezvoltării aplicării legii. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil” a articolului 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 13. Guvernul a contestat acest argument. 14. Perioada care va fi luată în considerare a început la 3 februarie 1995 și s-a încheiat cel mai devreme la 29 iulie 2004. Astfel, a durat aproape nouă ani și jumătate timp de trei niveluri de competență.
Admisibilitate 15. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 17. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea Frydlender , citat mai sus).
18. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea constată că durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 19. Reclamantul se plângea, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de a aborda meritele cererii sale de reexaminare a constituit o încălcare a articolului 13 din Convenție.
În cele din urmă, el susține că deciziile instanțelor maghiare constituie o încălcare a drepturilor sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. 20. În ceea ce privește refuzul de a acorda reclamantului concediu de recurs, Curtea observă că Curtea Supremă a considerat că cauza reclamantului nu a ridicat un punct de drept de importanță generală a publicului, care era obligația de a acorda concediu.
În plus, subliniază că, în cazul în care o instanță supremă refuză să accepte un caz pe baza faptului că motivele juridice ale unei astfel de cazuri nu sunt formulate, raționarea foarte limitată poate îndeplini cerințele de la art. 6 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Nerva și alții c. Regatul Unit (dec.), nr. 42295/98; Iulie 2000). Acest principiu se extinde la hotărârile Curții Supreme maghiare privind cererile de concediu la recurs (Jaczkó c. Ungaria, nr. 40109/03, § 29, 18 iulie 2006). În lipsa oricărei apariții de arbitrare, această plângere este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. 21. În plus, Curtea consideră că plângerea reclamantului în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu dezvăluie nici o apariție a unei încălcări a drepturilor convenției sale, cazul său – un litigiu între părțile private – care a fost hotărât fără niciun semn de arbitrare.
El nu poate fi considerat ca fiind privat de proprietate de către stat. Prin urmare, această plângere este, de asemenea, evident nefondată în sensul art. 35 § 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. III. APLICAREA ART. 41 A CONVENȚIEI 22. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 200.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile materiale și 20.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 24. Guvernul a contestat aceste afirmații.
25. Curtea nu dispune de nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamantul trebuie să fi suportat unele prejudiciu moral. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale și 2.000 EUR pentru cele suportate în fața Curții, plus 1000 EUR pentru cheltuielile de președinte și poștale. 27. Guvernul nu a exprimat un aviz în această privință. 28. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea.
Curtea constată că reclamația costurilor reclamantului nu a fost justificată de niciun document relevant și, prin urmare, trebuie respinsă. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 4 800 EUR (4 mii opt sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care va fi transformat în forinturi maghiare la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 21 octombrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Pasos Françoise Tulkens Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
CASE OF LAJOS NÉMETH v. HUNGARY (Application no. 3840/05) JUDGMENT STRASBOURG 21 October 2008 FINAL 21/01/2009 This judgment may be subject to editorial revision. In the case of Németh v. Hungary, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of: Françoise Tulkens, President, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judges, and Françoise Elens-Passos, Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 30 September 2008, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 3840/05) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mr Lajos Németh (“the applicant”), on 21 January 2005.
The applicant was represented by Mr I. Barbalics, a lawyer practising in Budapest. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr L. Höltzl, Agent, Ministry of Justice and Law Enforcement.
On 5 December 2007 the President of the Second Section decided to give notice of the application to the Government. THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicant was born in 1959 and lives in Győr.
On 3 February 1995 company G. brought an action against the applicant, requesting the Győr District Court to hold, inter alia , that the termination of a lease contract was valid.
On 12 October 1995 the court adopted a partial decision holding that the termination was valid and requiring the applicant to vacate the real estate in question. On appeal, on 7 November 1996 the Győr-Moson-Sopron County Regional Court reversed that partial decision and dismissed the plaintiff’s claim concerning the validity of the termination.
In the resumed first-instance proceedings, on 3 July 1997 the District Court ordered the applicant to pay 1.1 million Hungarian forints (HUF) in compensation and rejected his counterclaims. On appeal, on 21 January 1998 the Regional Court upheld the decision about the payment of HUF 1.1 million but quashed the remainder of the first-instance decision.
In the resumed first-instance proceedings, the District Court held several hearings, obtained the opinion of an expert, and rejected the applicant’s counterclaims on 22 May 2001. On appeal, on 28 November 2001 the Regional Court quashed that decision.
In the resumed proceedings, the case was transferred to the bench of the Regional Court competent to deal with it. That court held several hearings and obtained the opinion of an expert. On 6 April 2004 the applicant was awarded HUF 2.8 million plus accrued interest. On appeal, on 6 July 2004 the Budapest Court of Appeal reduced the award. This decision was served on 29 July 2004.
The applicant filed a petition for review, alleging that the final decision was unfounded and at variance with the relevant substantive law.
In a preliminary examination under section 273 of the Code of Civil Procedure, on 5 November 2004 the Supreme Court refused to deal with the merits of the petition. It applied section 270 § 2 of the Code of Civil Procedure, as in force in the relevant period, according to which a review of the substantive unlawfulness of final decisions was only admissible if a review was considered necessary from the perspective of harmonising or developing the application of the law. THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
12. The applicant complained that the length of the proceedings was incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
The Government contested that argument.
The period to be taken into consideration began on 3 February 1995 and ended at the earliest on 29 July 2004. It thus lasted almost nine and a half years for three levels of jurisdiction. A. Admissibility
The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits
The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see Frydlender , cited above).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Having regard to its case-law on the subject, the Court finds that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1. II.
OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION
19. The applicant also complained that the Supreme Court’s refusal to deal with the merits of his petition for review amounted to a breach of Article 13 of the Convention. Lastly, he submitted that the Hungarian courts’ decisions constituted a violation of his rights under Article 1 of Protocol No. 1.
As regards the refusal to grant the applicant leave to appeal, the Court observes that the Supreme Court took the view that the applicant’s case did not raise a point of law of general public importance, which was the gateway requirement for leave to be granted. It further observes that where a supreme court refuses to accept a case on the basis that the legal grounds for such a case are not made out, very limited reasoning may satisfy the requirements of Article 6 of the Convention (see mutatis mutandis Nerva and Others v. the United Kingdom (dec.), no. 42295/98, 11 July 2000). This principle extends to the Hungarian Supreme Court’s decisions on applications for leave to appeal ( Jaczkó v. Hungary , no. 40109/03, § 29, 18 July 2006). In the absence of any appearance of arbitrariness, this complaint is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected, pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.
Moreover, the Court considers that the applicant’s complaint under Article 1 of Protocol No. 1 does not disclose any appearance of a violation of his Convention rights, his case – a dispute between private parties – having been adjudicated without any sign of arbitrariness. He cannot be regarded as having been deprived of property by the State. This complaint is therefore likewise manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected, pursuant to Article 35 § 4 of the Convention. III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
22. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage
The applicant claimed 200,000 euros (EUR) in respect of pecuniary damage and EUR 20,000 in respect of non-pecuniary damage.
The Government contested these claims.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, it considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him EUR 4,800 under that head. B. Costs and expenses
The applicant also claimed EUR 2,000 for the costs and expenses incurred before the domestic courts and EUR 2,000 for those incurred before the Court, plus EUR 1,000 in respect of clerical and postal expenses.
The Government did not express an opinion on the matter.
According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. The Court notes that the applicant’s costs claim has not been substantiated by any relevant documents and must therefore be rejected. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 4,800 (four thousand eight hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage, to be converted into Hungarian forints at the rate applicable at the date of settlement; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 21 October 2008, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Deputy Registrar President