ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4554/2019

Ședința publică din data de 8 octombrie 2019

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 11.06.2015, reclamantul A. - viceprimar al Orașului Mioveni, județul Argeș a solicitat, în contradictoriu cu Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/26.05.2015 întocmit în lucrarea nr. 51079/S/II din 20.04.2011 de către Agenția Națională de Integritate, prin care s-a reținut că reclamantul, în calitate de viceprimar al Orașului Mioveni, județul Argeș nu a respectat regimul juridic al conflictelor de interese, participând în calitate de consilier local la deliberarea și adoptarea hotărârilor Consiliului Local Mioveni, privind aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli, în baza cărora au fost semnate contractele de finanțare a B., în cadrul căruia acesta deține calitatea de membru asociat, începând cu data de 8.08.2006, având și funcția de vicepreședinte al Consiliului director, în perioada 25.09.2006 - 23.04.2011, perioada exercitării mandatelor de viceprimar al Orașului Mioveni fiind 2008-2012 și 2012-2016, încălcând prevederile art. 77 din Legea nr. 161/2003, coroborat cu dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și art. 75 lit. p), art. 77 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 393/2004,

Prin încheierea de ședință din 14.12.2015, Curtea de apel a dispus sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate ridicată de reclamant.

Prin sentința nr. 194 din 15 decembrie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal:

- a luat act de renunțarea la cererea de suspendare a judecății până la soluționarea sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate formulată de către reclamantul A.;

- a respins ca nefondată contestația formulată de reclamantul A. împotriva Raportului de evaluare nr. x/26.05.2015 întocmit în lucrarea 51079/S/II/20.04.2011 de către pârâta Agenția Națională de Integritate.

Împotriva sentinței nr. 194 din 15 decembrie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând hotărârea netemeinică și nelegală.

A arătat că, în considerentele raportului de evaluare, intimata pârâtă Agenția Națională de Integritate a susținut că s-ar fi încălcat prevederile art. 70 si art. 71 din Legea nr. 161/2003, instanța de fond neținând cont de aspectul că nu au fost aduse dovezi în acest sens.

Hotărârea primei instanțe este rezultatul unei greșite interpretări a dispozițiilor legale, motivat de următoarele:

Textul de lege ce definește conflictul de interese se găsește în Legea nr. 161/2003 în art. 70 din cadrul Cap. 2 "Conflictul de interese": "Prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative".

Această lege-cadru face trimitere la Legea nr. 215/2001, art. 77 prevăzând: "conflictele de interese pentru președinții și vicepreședinții consiliilor județene sau consilierii locali și județeni sunt prevăzute în art. 47 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, cu modificările și completările ulterioare".

Respectivul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală prevede faptul că "nu poate lua parte la deliberare și la adoptarea hotărârilor, consilierul local care, fie personal, fie prin soț, soție, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local".

Or, instanța reține că recurentul ar fi încălcat dispozițiile art. 77 din Legea nr. 161/2003 coroborat cu art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2011 și art. 75 lit. b), f), art. 77 din Lege nr. 393/2004, respectiv că avea un interes personal ca asociația B. (la care este membru asociat si vicepreședinte al Consiliului Director) să primească bani de la Consiliul Local al Orașului Mioveni, în urma adoptării unor hotărâri de către Consiliul Local al Orașului Mioveni de aprobare a bugetelor locale de venituri si cheltuieli.

În raportul întocmit de Agenția Națională de Integritate, precum și în hotărârea instanței de fond, se face referire la prevederile Legii nr. 393/2004 si ale Legii nr. 161/2003, care însă nu pot fi aplicate împreună raportului litigios dedus judecății, fiind în contradicție, deoarece interesul personal prevăzut de art. 77 din Legea nr. 393/2004 nu este același lucru cu interesul material prevăzut de art. 77 din Legea nr. 161/2003 (și de Legea nr. 215/2001), care nu poate fi extins Ia un interes de orice natură, câtă vreme legea nu face această precizare.

Pe de altă parte, Legea nr. 176/2010 fiind adoptată ulterior Legii nr. 393/2004, prevederile acestui din urmă act normativ ce vin în contradicție cu prevederile legii noi urmează a fi considerate abrogate tacit, aspect întărit de conținutul art. 32 din Legea nr. 176/2010.

În plus, chiar și în situația în care Legea nr. 393/2004 (art. 77 și art. 75 lit. b),f) ar fi aplicabilă, recurentul nu se găsește în situația unui conflict de interese.

Potrivit art. 47 din Legea nr. 393/2009, aleșii locali sunt obligați să menționeze expres situațiile în care interesele lor personale contravin intereselor generale.

Per a contrario, in cazul în care interesul personal nu are caracter patrimonial, consiliile locale pot permite participarea la vot a consilierului.

Potrivit art. 77 din Legea nr. 161/2003, conflictele de interese pentru președinții și vicepreședinții consiliilor județene sau consilierii locali și județeni sunt prevăzute în Legea Administrației Publice locale nr. 215/2011, care în art. 46 dispune că "nu poate lua parte la deliberare și la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soț, soție, afini și rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local.

În sensul Legii nr. 161/2003, prin conflict de interese se înțelege situațiile în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative, iar principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public.

De asemenea, Legea nr. 393/2004 prevede la art. 75 că aleșii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: "b) orice persoană fizică sau juridică cu care au o relație de angajament, indiferent de natura acestuia; (…) f) o asociație sau fundație din care fac parte;".

Or, extinderea interpretării legii și aplicarea ei la orice interes, de orice natură, fără o prevedere expresă, reprezintă o exercitare a dreptului de apreciere al Agenției Naționale de Integritate prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Interpretarea dată de pârâtă dispozițiilor art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003 și extinderea lor la alte feluri de interes decât cele la care legea se referă expres constituie un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, precum și o încălcare a dispozițiilor art. 10 din Noul C. civ., cu aplicabilitate generală în materia drepturilor civile.

Se mai reține că asociația B. "este o instituție subordonată din punct de vedere financiar Consiliului Local Mioveni", motivare total eronată, întrucât între B. si Consiliul Local Mioveni nu există și nu a existat niciodată un raport de subordonare.

Conform statutului său, B. este o persoană juridică de drept privat, nonguvernamentală, apolitică, fără scop patrimonial, autonomă din punct de vedere organizatoric, juridic si financiar, având caracter personal si independent de orice organizație de stat sau privată.

În acest context, activitatea unei fundații nu poate fi interpretată ca fiind derulată în satisfacerea unui interes personal, individual, astfel cum consideră intimata și instanța.

Conflictul de interes este definit de legea cadru și vizează interesul personal de natură patrimonială, însă faptele imputate nu se circumscriu unui atare interes. Fundația nu poate avea prin lege scop patrimonial, iar activitatea recurentului în cadrul fundației este, de asemenea, lipsită de caracter patrimonial, acesta neprofitând de vreun folos de pe urma hotărârilor de consiliu local sau a contractelor la care face referire raportul de evaluare.

In cuprinsul statutului B. se menționează faptul că patrimoniul acestuia este dezvoltat prin contribuția membrilor clubului, precum si prin finanțare de la Consiliul Local Mioveni, sponsorizări, donații etc.

În acest sens, între B. si Consiliul Local al Orașului Mioveni au fost încheiate mai multe contracte de finanțare a activităților din cadrul programului "Promovarea Sportului de Performanță", contracte încheiate in conformitate cu prevederile legale.

În ceea ce privește posibilitatea de a anticipa decizia autorității publice, a reiterat recurentul afirmația că, raportat la cele rezultate din actele de la dosarul cauzei, nu se relevă un interes personal de natură patrimonială, iar faptele imputate nu se circumscriu sferei conflictului de interese, astfel cum este reglementat de lege.

Nu avea posibilitatea de a anticipa un eventual beneficiu material pentru sine, întrucât nu exista si nu a existat vreodată vreun folos material al său, nefiind retribuit în calitate de membru al clubului.

Prin cererea de recurs formulată, a solicitat recurentul și proba cu înscrisuri, fără a preciza care sunt acestea și fără a atașa înscrisuri suplimentare față de cele prezentate la instanța de fond.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata pârâtă a depus întâmpinare la dosar, solicitând respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că prin probele administrate a fost confirmată starea de conflict de interese și, prin aceasta, legalitatea și temeinicia raportului de evaluare.

Recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin noul apărător angajat, reiterând principalele susțineri din recurs și din cererea de chemare în judecată.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 569/2016 s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. 77 din Legea nr. 393/2004, invocată de recurentul reclamant în fața instanței de fond.

Intimata pârâtă ANI a depus note de ședință, invocând Recomandarea nr. 10/2000 a Consiliului și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în spețe similare.

Prin cel de-al treilea apărător angajat, recurentul reclamant a depus la 02.05.2018 o cerere prin care a arătat că înțelege să invoce drept "motive de recurs de ordine publică": încălcarea art. 76 din Legea nr. 161/2003, care era aplicabil în cauză, eronat reținându-se incidența art. 77; încălcarea art. 3 și urm. din Legea nr. 69/2000, act normativ în baza căruia funcționează B., precum și încălcarea par. 26-30 din Decizia Curții Constituționale nr. 449/2015. A invocat, ca temei legal al acestei cereri, Decizia nr. 36/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și prevederile art. 174 și art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Intimata pârâtă ANI a formulat o completare a întâmpinării, față de "motivele de ordine publică", susținând tardivitatea completării motivelor de recurs și inadmisibilitatea completării în recurs a apărărilor de fond împotriva raportului de evaluare.

Tot la data de 02.05.2018, recurentul reclamant A. a depus și o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 76 alin. (1), art. 77 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, cu referire la art. 46 din Legea nr. 215/2001, art. 75 din Legea nr. 393/2004, art. 3 din Legea nr. 69/2000.

La 13.06.2018, recurentul reclamant a depus și o cerere de completare a cererii de sesizare a Curții Constituționale, arătând că înțelege să critice pentru neconstituționalitate prevederile art. 76 alin. (1) și art. 77 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și prin referire la art. 87, art. 88 din aceeași lege.

De asemenea, a depus o cerere de recalificare a "motivelor de recurs de ordine publică" în "excepții de ordine publică", invocând prevederile art. 246 din C. proc. civ., art. 4 din Legea nr. 554/2004, Decizia nr. 36/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și decizia (de speță) nr. 3784/2017 a instanței supreme.

A formulat, totodată, o "cerere de probe întemeiată pe art. 293 din C. proc. civ.." (reiterată de recurent și respinsă de instanța de recurs în ședința publică din 17.10.2018), solicitând depunerea la dosar a corespondenței dintre intimata pârâtă și SRI în legătură cu recurentul reclamant A. și să se precizeze care au fost propriu-zis acțiunile de colaborare între cele două instituții în activitatea de evaluare a stării de conflict interese în discuție.

Prin încheierea de ședință din 13.06.2018, Înalta Curte a respins cererea recurentului reclamant de suspendare a judecății până la pronunțarea Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

Totodată, a luat act de precizarea recurentului reclamant în sensul că nu a înțeles să formuleze excepție de nelegalitate a raportului de evaluare în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, ci a solicitat recalificarea motivelor de recurs de ordine publică în excepții de ordine publică, iar în cazul în care nu se va proceda la această recalificare, să se rețină că acestea reprezintă doar o prelungire a motivelor de recurs deja formulate în termenul legal.

Prin aceeași încheiere, Înalta Curte - după ce a pus în discuția părților și calificarea motivelor de recurs intitulate de recurentul reclamant "motive de ordine publică" (și pentru care s-a solicitat recalificarea ca "excepții de ordine publică") - a constatat tardivă completarea motivelor de recurs, apreciind că este vorba de susțineri noi, care nu se circumscriu noțiunii de motive de ordine publică prevăzute de art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Totodată, a constatat că - aceste motive fiind, în fapt, critici noi de nelegalitate a raportului de evaluare - o astfel de completare a acțiunii în anulare este inadmisibilă în recurs, conform art. 494 coroborat cu art. 478 din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13.06.2018 pronunțată în dosar asociat nr. x/2015, s-a admis cererea recurentului reclamant de sesizare a Curții Constituționale.

La termenul de judecată din 17.10.2018, recurentul reclamant a invocat excepțiile de nelegalitate a raportului de evaluare, în sensul că: raportul de evaluare se referă la fapte din anul 2008, în condițiile în care Legea nr. 176/2010 a intrat în vigoare abia la 05.09.2010; raportul de evaluare încalcă prevederile art. 76 și face aplicarea art. 77 din Legea nr. 161/2003, fiind încălcate și art. 26 din C. proc. civ., principiile unui proces echitabil și ale unui termen rezonabil prevăzute de art. 6 din Convenție, par. 26-28 din Decizia nr. 449/2015 a Curții Constituționale și art. 3 din Legea sportului nr. 69/2000.

Prin încheierea de ședință din 17.10.2018, Înalta Curte a respins ca inadmisibile excepțiile de nelegalitate, reținând că nu se poate invoca nelegalitatea aceluiași act administrativ, de către aceeași parte, atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție, iar susținerile din dezvoltarea excepțiilor de nelegalitate reprezintă, în fapt, tocmai motivele intitulate "de recurs de ordine publică", pentru care s-a solicitat recalificarea în "excepții de ordine publică" și cu privire la care instanța de recurs se pronunțase anterior.

Prin încheierea de ședință din 17.10.2018, Înalta Curte a respins ca inadmisibile excepțiile de nelegalitate, reținând că nu se poate invoca nelegalitatea aceluiași act administrativ, de către aceeași parte, atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție, iar susținerile din dezvoltarea excepțiilor de nelegalitate reprezintă, în fapt, tocmai motivele intitulate "de recurs de ordine publică", pentru care s-a solicitat recalificarea în "excepții de ordine publică" și cu privire la care instanța de recurs se pronunțase anterior.

La data de 22.03.2019, recurentul reclamant a depus la dosar cererea prin care a arătat că înțelege să invoce "excepție de ordine publică generată de modificarea art. 25 din Legea nr. 176/2010 prin introducerea alin. (5) ce a operat prin Legea nr. 54/2019", în speță fiind lipsit de interes și scop actual raportul de evaluare, ca urmare a împlinirii termenului de 3 ani de la data săvârșirii faptei nemaiputând fi angajată răspunderea civilă, administrativă, disciplinară.

La 08.04.2019 au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul recurentului reclamant numiții C., D. și E..

Prin încheierea de ședință de la 25.09.2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de intervenție accesorie.

La aceeași dată, recurentul reclamant a invocat în ședință publică, prin apărător, "excepția lipsei capacității și competenței" Agenției intimate, depunând și cerere scrisă "în condițiile art. 245 din C. proc. civ..", prin care a precizat că formulează "motivul de ordine publică, respectiv lipsa capacității ANI de a face activități de evaluare a interesului personal la care se referă art. 77 și 75 din Legea nr. 393/2004", această autoritate neavând competența să completeze prevederile Legii nr. 161/2003.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurentul reclamant a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Raportul de evaluare nr. x/26.05.2015 emis de intimata pârâtă ANI.

Acțiunea sa a fost respinsă, prima instanță apreciind ca fiind temeinic și legal actul administrativ contestat, motiv pentru care recurentul a exercitat prezenta cale de atac.

Cu prioritate, referitor la invocarea, pe calea "excepției de ordine publică", a modificării art. 25 din Legea nr. 176/2010 prin introducerea alin. (5) ce a operat prin Legea nr. 54/2019, în conformitate cu care răspunderea civilă, administrativă sau disciplinară în această materie poate fi angajată doar în condițiile în care nu este depășit termenul general de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii faptelor, Înalta Curte constată că această critică a fost formulată ca un motiv de nelegalitate distinct, dar invocat pentru prima dată în recurs, analiza acestuia de către instanța de control judiciar fiind inadmisibilă din perspectiva art. 494 raportat la art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, legea mai sus menționată a fost adoptată în contextul pronunțării unor decizii de către Curtea Constituțională, dar prescripția dreptului de a constata fapta de conflict de interese nu a fost invocată în termenul procedural de contestare a raportului de evaluare, deși prescripția la care se referă Decizia nr. 449/2015 era prevăzută în Decretul nr. 167/1958 și, respectiv, în C. civ., la momentul introducerii acțiunii.

Tot astfel, erau deja cunoscute considerentele Deciziei CCR nr. 449/2015 (aceasta fiind publicată în Monitorul Oficial al României) până la primul termen de judecată în fața primei instanțe, dar recurentul reclamant nu și-a completat cererea în termenul prevăzut de C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte consideră că susținerea recurentului în sensul că înlăturarea răspunderii disciplinare ca urmare a intervenirii prescripției ar avea drept consecință lipsa de interes în menținerea raportului contestat nu este fondată, întrucât o eventuală imposibilitate de punere în executare a unui act administrativ nu se poate constitui într-un motiv de nulitate intrinsecă a acestuia.

Mai mult, Înalta Curte reține că, ulterior emiterii Deciziei nr. 449/2015, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 456/2018, a arătat: "79. Or, C. civ., care cuprinde Cartea a Vl-a "Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor" și care este reglementarea comună în materie de prescripție extinctivă, la art. 2.500 alin. (1), prevede că dreptul material la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termenul general de prescripție de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen [art. 2.517 din C. civ..], în timp ce textul criticat se referă la faptele săvârșite de persoanele aflate în exercitarea demnităților publice sau funcțiilor publice ce determină existența conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ce se prescriu în termen de 3 ani de la data săvârșirii lor. Însă, prescripția extinctivă este definită ca fiind acel mod de înlăturare a răspunderii civile, constând în stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege.

Aceste statuări referitoare la incidența, nu doar a termenelor de prescripție, ci a întregii instituții a prescripției extinctive, inclusiv a prevederilor legale referitoare la întreruperea sau suspendarea termenelor în discuție sunt reiterate identic și în cuprinsul par. 33,34 din Decizia nr. 682/2018 a instanței de contencios constituțional, fiind pe deplin valabile și în prezenta speță, în care declanșarea procedurii de evaluare a avut loc înlăuntru termenului general de prescripție de 3 ani de la data adoptării primei hotărâri în stare de conflict de interese.

De altfel, chiar și modificarea adusă prin Legea nr. 54/2019, invocată de recurentul reclamant face referire la termenul general de prescripție, fără vreo derogare de la prevederile C. civ. care stipulează cazurile de întrerupere și suspendare ale termenului respectiv (această împrejurare existând și pentru situațiile în care prescripția a început să curgă sub imperiul Decretului nr. 167/1958).

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), se reține că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile Legii nr. 161/2003, recurentul arătând că art. 77 din această lege face trimitere doar la art. 47 din Legea nr. 215/2001, nefiind aplicabile dispozițiile art. 77 și art. 75 lit. b), f) din Legea nr. 393/2004, invocate în raport.

În ceea ce privește așa-zisa "excepție a lipsei capacității și competenței" Agenției intimate, respectiv "motivul de ordine publică" reprezentat de "lipsa capacității ANI de a face activități de evaluare a interesului personal la care se referă art. 77 și 75 din Legea nr. 393/2004", invocate de recurentul reclamant în fața instanței de recurs, Înalta Curte arată, pe de o parte, că sunt valabile cele expuse în cuprinsul încheierii din 13.06.2018, prin care a constatat tardivă completarea motivelor de recurs cu susțineri noi, care nu se circumscriu noțiunii de motive de ordine publică prevăzute de art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, susținerile privind "excesul de putere" (în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004) în emiterea raportului de evaluare și "excepția lipsei capacității și competenței" Agenției/"motivul de ordine publică" reprezentat de "lipsa capacității ANI de a face activități de evaluare a interesului personal la care se referă art. 77 și 75 din Legea nr. 393/2004", această autoritate neavând "competența să completeze prevederile Legii nr. 161/2003", constituie critici noi de nelegalitate aduse raportului de evaluare, care nu au fost invocate în termenul procedural de contestare a acestuia, ci pentru prima oară în faza procesuală a recursului, în condițiile în care modificarea acțiunii în anulare (schimbarea cauzei juridice a acesteia), așa cum am arătat deja, este inadmisibilă în recurs, conform art. 494 coroborat cu art. 478 din C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte nu va efectua controlul judiciar decât asupra aspectelor cu privire la care instanța de fond și, respectiv, instanța de recurs au fost învestite în termenele legale.

În această ordine de idei, se reține că situația de fapt rezultată din probele administrate la fond constă în aceea că recurentul reclamant a exercitat funcția de viceprimar pentru mandatul 2008-2012, iar începând cu data de 21.06.2012, pentru mandatul 2012-2016, conform hotărârilor Consiliului Local Mioveni nr. 2/20.06.2008, nr. 2/21.06.2012, nr. 5/20.06.2008 și nr. 5/21.06.2012.

Din 08.08.2006, a avut calitatea de membru asociat al B., iar în perioada 25.09.2006 - 23.04.2011 a deținut și funcția de vicepreședinte al Consiliului Director al B., conform Statutului și Actului constitutiv al clubului, hotărârii AGA a B. nr. 1/08.08.2006, hotărârilor nr. 220/25.09.2006 și nr. 2/24.032011 ale Consiliului Director al B..

În calitate de consilier local (statut păstrat și după alegerea sa ca viceprimar, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001), recurentul a participat la deliberare și la adoptarea hotărârilor Consiliului Local Mioveni nr. 33/17.03.2009, nr. 12/18.02.2010, nr. 25/09.02.2011, nr. 17/06.02.2012 și nr. 38/28.03.2013 privind aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli pentru anii 2009, 2010, 2011, 2012 și 2013, în cadrul bugetelor aprobate cuprinse în anexele acestor hotărâri fiind prevăzute - la capitolul bugetar 67.02 "Cultură, recreere și religie,"; subcapitolul "Sport" - sume din care s-a finanțat activitatea B., în baza contractelor de finanțare încheiate între Consiliul local și club.

Contrar susținerii recurentului reclamant, acestuia nu i s-a imputat prin raportul de evaluare încheierea contractelor de finanțare (pe care nu el le-a semnat), aceste acte juridice fiind menționate doar în contextul demonstrării modului în care s-a conturat interesul recurentului în deliberarea și adoptarea hotărârilor consiliului care au precedat finanțările.

Înalta Curte reține că art. 77 al Legii nr. 161/2003 prevede:

"Conflictele de interese pentru președinții și vicepreședinții consiliilor județene sau consilierii locali și județeni sunt prevăzute în art. 47 (n.r. art. 46 anterior republicării) din Legea Administrației publice locale nr. 215/2001, cu modificările și completările ulterioare."

Potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 215/2001:

"(1) Nu poate lua parte la deliberare si la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soț, soție, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local. (2) Hotărârile adoptate în consiliul local cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) sunt nule de drept. Nulitatea se constată de către instanța de contencios administrativ. Acțiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată."

Însă, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 215/2001, legiuitorul a înțeles să reglementeze detaliat, printr-un act normativ distinct, statutul aleșilor locali, la art. 75 (cuprins în capitolul "Registrul de Interese") din Legea nr. 393/2004 prevăzând:

"Aleșii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: (...); b) orice persoană fizică sau juridică cu care au o relație de angajament, indiferent de natura acestuia; (...) f) o asociație sau fundație din care fac parte."

De asemenea, în art. 77 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, se stipulează: "(1) Consilierii județeni și consilierii locali nu pot lua parte la deliberarea și adoptarea de hotărâri dacă au un interes personal în problema supusă dezbaterii.

(2) în situațiile prevăzute la alin. (1), consilierii locali și consilierii județeni sunt obligați să anunțe, la începutul dezbaterilor, interesul personal pe care îl au în problema respectivă.'

(3) Anunțarea interesului personal și abținerea de la vot se consemnează în mod obligatoriu în procesul-verbal al ședinței".

Nu există nicio contradicție (cu atât mai puțin o abrogare tacită) sub aspectul regimului conflictului de interese între prevederile Legilor nr. 161/2003, Legii nr. 215/2001 și Legii nr. 393/2004, astfel cum fără temei susține recurentul.

Faptul că art. 77 din Legea nr. 161/2003 face referire expresă doar la art. 47 (fost 46) din Legea nr. 215/2001 se explică prin aceea că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003, Legea nr. 393/2004 nu fusese încă adoptată, iar nu prin faptul că intimata ANI nu ar putea evalua și din perspectiva art. 77 din Legea nr. 393/2004 respectarea sau nu a regimului conflictelor de interese în privința aleșilor locali, întrucât legea se interpretează în sensul în care produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce niciun efect.

De asemenea, trebuie avute în vedere definiția conflictului de interese din legea-cadru în materie, nr. 161/2003, precum și faptul că, potrivit art. 71 din această lege, "Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public".

În concret, recurentul-reclamant, în calitatea sa de consilier local al Orașului Mioveni (statut păstrat și pe perioada exercitării mandatului de viceprimar), prin participarea și votarea, în cadrul ședințelor Consiliului Local Mioveni, a bugetului anual al B., al cărui membru asociat și membru al Consiliului Director era, a contribuit la transferarea către această asociație fără scop patrimonial a unor sume substanțiale.

Astfel, Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute și de judecătorul fondului, că recurentul avea un evident interes personal în adoptarea bugetelor în care erau incluse cheltuieli pentru finanțarea clubului, deoarece avea posibilitatea să anticipeze că aprobarea respectivelor structuri ale bugetelor anuale reprezintă un beneficiu pentru B., persoană juridică de drept privat (în cadrul căreia recurentul deține calitatea de membru, iar până la data de 23.04.2011 a deținut și funcția de vicepreședinte al Consiliului director).

De altfel, acest interes nu trebuie neapărat să se și materializeze, opțiunea legiuitorului fiind ca simpla existență a acestuia la nivel potențial să fie suficientă pentru a fi reținută incidența conflictului de interese.

Așa fiind, în speță nu prezintă relevanță cuantumul folosului material obținut efectiv de clubul sportiv, ci producerea unui beneficiu material în favoarea acestuia prin deliberarea și votul favorabil exprimat de recurent la adoptarea hotărârilor Consiliului local și posibilitatea prefigurării acestui beneficiu, împrejurări de natură a afecta îndeplinirea cu obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor ce-i reveneau potrivit legii.

Or, în aceste condiții, se constată că recurentul reclamant a încălcat dispozițiile art. 77 din Legea nr. 161/2003 coroborate cu dispozițiile alin. (1) al art. 47 (fost art. 46 înainte de republicarea legii) din Legea nr. 215/2001 și art. 75 lit. f) din Legea nr. 393/2004, nefiind respectate dispozițiile art. 77 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 393/2004, impuse de regimul juridic al conflictelor de interese inerent exercitării funcției de consilier local.

Susținerea recurentului reclamant în sensul că probele administrate în cauză nu relevă un interes personal de natură patrimonială, iar faptele imputate nu se circumscriu sferei conflictului de interese, astfel cum este reglementat de lege, este vădit nefondată.

Înalta Curte constată, din cuprinsul proceselor-verbale și al hotărârilor depuse la dosarul de fond, că recurentul-reclamant a participat, în intervalul 2008-2012, la ședințele Consiliului local al Orașului Mioveni în care s-au aprobat și alocat, în scopul finanțării anuale, sume considerabile din bugetul autorității publice B..

În condițiile în care era membru al clubului și membru al Consiliului director al CS Mioveni, asociație care a beneficiat de finanțare în baza hotărârilor adoptate de consiliul local, recurentul avea obligația de a-și anunța la începutul ședinței interesul personal și de a se abține de la vot, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel de consemnări neregăsindu-se în procesele-verbale ale respectivelor ședințe ale consiliului local, fiind deci încălcate dispozițiile art. 77 din Legea nr. 393/2004.

Finanțările obținute de către B. se înscriu în sfera noțiunii de beneficiu din conținutul conflictului de interese, întrucât aceste finanțări au constituit resurse financiare pentru club, ce reprezintă un avantaj patrimonial considerabil ce a fost oferit asociației și prin contribuția recurentului-reclamant A..

Constatarea încălcării regimului juridic al conflictelor de interese se justifică prin identificarea interesului personal urmărit în exercitarea și îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, respectiv manifestarea votului (atribuție legală a funcției de consilier local) pentru adoptarea unor hotărâri favorabile clubului sportiv în care recurentul reclamant deținea calitatea de membru și o funcție în organul de conducere, interesul fiind evident.

Nici afirmația recurentului reclamant în sensul că nu se poate reține în privința sa existența unui interes patrimonial, raportat la împrejurarea că nu încasa nicio indemnizație în cadrul clubului, acesta fiind, de altfel, o asociație non-profit, nu poate fi apreciată ca fondată.

Potrivit dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 393/2004, în cazul interesului personal de ordin administrativ nu se pune în discuție existența unui folos material concret, ci simpla posibilitate a anticipării deciziei autorității, neprezentând relevanță faptul că recurentul reclamant nu a fost remunerat pentru activitatea desfășurată în cadrul B. (o astfel de împrejurare nefiind, de altfel, imputată recurentului reclamant prin raportul de evaluare contestat în prezentul dosar).

Pe de altă parte, legiuitorul a avut în vedere în mod expres și situația în care beneficiul/avantajul viza o asociație sau fundație, deci o persoană juridică care de regulă desfășoară activitate non-profit.

Inalta Curte nu poate primi critica recurentului-reclamant în sensul că instanța de fond ar fi reținut eronat faptul că "B. este o instituție subordonată din punct de vedere financiar Consiliului Local Mioveni".

Este necontestat faptul că B. îi sunt alocate anual sume de bani de la Consiliul Local al Orașului Mioveni, prin hotărâri ale consiliului, sume care contribuie la dezvoltarea patrimoniului clubului sportiv, potrivit art. 17.2 din Statutul acestuia.

În Statutul Clubului, Consiliul Local al Orașului Mioveni este prevăzut ca membru fondator, iar în bugetele de venituri și cheltuieli ale consiliului, clubul a fost prevăzut expres ca fiind ordonator secundar de credite și instituție finanțată din bugetul local.

În ceea ce privește susținerea recurentului-reclamant în sensul că au existat și alte persoane (consilieri locali) cu privire la care s-au făcut sesizări la Agenția Națională de Integritate, iar în privința acestora intimata a pronunțat soluții de clasare, Înalta Curte reține că acestea constituie acte administrative care nu au fost supuse controlului de legalitate al unei instanțe de contencios administrativ și, în plus, nu rezultă existența unei identități de situație juridică a persoanelor față de care s-au emis soluții administrative de clasare cu cea a recurentului.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

În considerarea dispozițiilor art. 61 alin. (3) și art. 67 alin. (1) din C. proc. civ. și în raport cu soluția dată recursului reclamantului, va fi respinsă și cererea de intervenție accesorie formulată în interesul acestuia de intervenienții C., D. și E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 194 din 15 decembrie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții C., D. și E..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2019.