ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3389/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 25.07.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe parata Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, solicitând anularea Deciziei nr. 9276/07.04.2017, prin care a fost respinsa contestația formulata împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/21.02.2017, anularea acestui proces-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanțelor bugetare, cu consecința stingerii creanței in cuantum de 836.374,65 RON si a penalităților de întârziere.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 819 din 26 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII de contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs:

Împotriva sentinței nr. 819 din 26 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând soluția instanței de fond.

Primul motiv de nelegalitate invocat este circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținându-se că hotărârea atacata a fost data cu încălcarea regulilor de procedura a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv cu încălcarea dreptului la apărare, garantat prin art. 13 alin. (1) C. proc. civ. si art. 24 din Constituție.

Apreciază recurenta că concluzia primei instanțe, conform căreia autoritatea nu are obligația analizării motivate a fiecărui argument, este rezultatul unei greșite interpretări si aplicări a dispozițiilor art. 21 alin. (14), (15) și (21), în situația in care aceste prevederi legale stabilesc, chiar dacă în mod implicit dar, în același timp, incontestabil, obligația structurii de control de a-si exprima poziția motivata asupra fiecărui aspect invocat de structura verificată.

Pe de altă parte, se arată că este cu atât mai evidentă nerespectarea dreptului beneficiarului de a-si exprima punctul de vedere, în condițiile în care emiterea Procesului-verbal s-a realizat în aceeași zi în care AFIR a primit Punctul de vedere, deci fara o analiza reala si concreta a acestuia, ținând cont si de complexitatea chestiunilor controlate.

În opinia recurentei, aceasta atitudine a autorității publice încalcă prevederile art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală și ale ari. 41 parag. 2 lit. a) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la dreptul contribuabilului de a fi audiat și de a formula un punct de vedere într-un termen rezonabil înainte de adoptarea oricărei decizii care îi aduce atingere și cu atât mai mult, în cazul unei sancțiuni cu caracter penal.

Din această perspectivă apreciază greșit argumentul primei instanțe, conform căruia autoritatea nu are obligația de a-si motiva deciziile printr-un răspuns detaliat la fiecare argument, argument ce nu poate fi reținut, deoarece ar lipsi de utilitate practica mecanismul formulării unui punct de vedere de către beneficiar.

Aceste prevederi legale și repere jurisprudențiale trebuie aplicate așa cum legiuitorul le-a intenționat - anume in scopul de a da posibilitatea structurii verificate de a putea, eventual, convinge structura de control, înainte de emiterea actului producător de efecte juridice, despre eventuale argumente, situații, împrejurări, care ar putea conduce la neconfirmarea suspiciunii de neregula si, deci, la înlăturarea dintru început a unui act administrativ nelegal.

Dreptului structurii verificate de a formula un punct de vedere ii corespunde obligația structurii de control de a-1 analiza, care se reflecta tocmai prin motivarea respingerii argumentelor invocate.

Aceasta obligație a structurii de control se subsumează si principiului încrederii in autoritățile publice, respectiv ca actele acestora nu sunt rezultatul arbitrariului si al bunului plac sau al altor considerente care exced sfera legalității, ci sunt bazate pe analize factuale temeinice, susținute de lege.

Or, respectarea de către structura de control a dreptului la apărare al structurii verificate, constând in posibilitatea de a-si exprima un punct de vedere fata de proiectul de proces-verbal, presupune atât analiza punctului de vedere, cat si exprimarea unei poziții motivate cu privire la acesta.

Recurenta mai critică și poziția instanței care a statuat că nu există o vătămare rezultată din înlăturarea nemotivata de către intimata parata a apărărilor invocate prin punctul de vedere si contestație. Susține că vătămarea pricinuita prin nerespectarea dreptului la apărare cu ocazia emiterii unui act administrativ, consta chiar în emiterea Procesului-verbal prin care se aplica societății o măsura financiara cu un impact major asupra activității comerciale, fiind evident că aceasta nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestora.

Pe acest aspect, se concluzionează că exprimarea unei poziții formale a AFIR, fără nicio referire la argumentele invocate în punctul de vedere al beneficiarului și în contestația administrativă ulterior formulată, echivalează cu încălcarea dreptului la apărare al acestuia, în condițiile în care nu îi conferă nicio garanție că punctul de vedere si contestația administrativa au fost, într-adevăr, analizate, iar argumentele sale respinse în mod întemeiat.

Într-un alt motiv de recurs, se susține că hotărârea atacata a fost data cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (14), (15), (21) si a art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, care se subsumează principiului general al respectării dreptului la apărare.

Recurenta se referă, în concret, la încălcarea prevederilor art. 21 alin. (25) din O.U.G. nr. 66/2011, procesul-verbal fiind emis peste termenul de 60 de zile de la primirea sesizării privind suspiciunea de neregula.

În primul rând, opinia recurentei este că termenu de mai sus reprezintă un termen de prescripție, iar nu de recomandare, așa cum a statuat prima instanță. Se arată că prin aceasta simpla comparație, care se rezuma la a sublinia lipsa unei sancțiuni exprese in cuprinsul art. 21 alin. (25), fata de art. 45 alin. (1), prima instanța omite cel mai important aspect, respectiv formularea imperativa utilizata de către legiuitor in cadrul art. 21 alin. (25).

Caracterul imperativ al termenului rezulta, in mod evident, prin aplicarea interpretării gramaticale, metoda obiectiva în esența sa, deoarece textul de lege este foarte clar, menționând: se efectuează în termen de maximum 60 de zile de la data comunicării de către DLAF".

Tocmai aceasta exprimare a legiuitorului conduce la concluzia ca termenul respectiv este unul imperativ, faptul ca textul nu prevede o sancțiune expresa in cazul încălcării acestuia nefiind relevant in aceasta privința.

În consecința, fiind un termen imperativ, devin incidente prevederile 2547 C. civ., conform cărora:

"Dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă ui mod neîndoielnic ca un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție". Astfel, fiind aplicabila prescripția extinctiva, prin depășirea termenului imperativ de 60 de zile, sancțiunea juridica care operează în prezenta cauza este prescripția dreptului autorității de a emite procesul-verbal.

După redarea în memoriul de recurs a mai multor decizii de speță pronunțate de instanțe, recurenta concluzionează că termenul de 60 de zile are un caracter imperativ, iar pe fondul unor raporturi juridice de drept administrativ, asa cum sunt și cele din speța, interesul ocrotit de art. 21 alin. (25) din O.U.G. nr. 66/2011 este unul de ordine publica. Totodată, arată că ca vătămarea pricinuita prin nerespectarea unei norme imperative, de ordine publica, la emiterea unui act administrativ de către intimata parata, consta chiar in emiterea Procesului-verbal prin care se aplica societății noastre o măsura financiara cu un impact major asupra activității comerciale.

O altă critică invocată se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 și se referă la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu greșita aplicare a art. 4 alin. (8) din Regulamentul 65/2011, nefiind îndeplinite condițiile pentru constatarea creării de condiții artificiale, și a art. 2 din Regulamentul 1998/2006 si art. 19 din Ordinul nr. 567/2008, fiind respectata regula de ajutor de minimis.

Recurenta susține că instanța de fond nu face decât sa enumere o serie de legături intre cele doua proiecte, fara sa dovedească, în niciun mod, ca, in realitate, ne-am afla in prezenta unui proiect unic, divizat in mod artificial în doua proiecte mai mici, "coordonate" de domnul B..

Or, pentru a ne afla in prezenta unei divizări artificiale a unui proiect unic, ar trebui ca proiectele astfel divizate sa se completeze reciproc si sa nu poată funcționa decât împreună (ceea ce Comisia Europeana numește "complementaritate").

Or, in mod greșit, retine instanța ca ar fi fost fragmentata in fapt o investiție unica, având in vedere ca, astfel cum rezulta din studiile de fezabilitate, cele doua proiecte sunt cu totul independente unul de celălalt si nu au fost concepute sa deservească aceleiași categorii de clienți.

În opinia recurentei, instanța de fond a reținut în mod greșit existenta in cauza a indicatorilor de fraudă. Astfel, in ceea ce privește indicatorii menționați in hotărârea atacata, a fost denaturat sensul si scopul acestor indicatori, astfel cum au fost aceștia identificați de DG-AGRI, in Nota Directoare, ajungându-se astfel la concluzia, profund greșita, conform căreia, în cazul celor doua proiecte analizate, s-ar regăsi indicatorii de frauda.

În privința indicatorilor fizici, se precizează că informațiile reținute de instanța de fond pentru existenta acestui indicator nu sunt relevante prin raportare la Nota directoare. Astfel, Nota directoare nu cuprinde indicatori de neregula constând în acțiunile societăților anterioare rezoluției de a accesa finanțare nerambursabila si care nu au nicio legătura cu viitoarea decizie de a înainta o cerere de finanțare pe Măsura 313.

Or, in aceste condiții, devine cu atât mai relevant aspectul ca respectivul contract de vanzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.06.2009, a fost încheiat cu mai bine de 4 ani anterior semnării contractului de finanțare de către subscrisa recurenta, data la care societatea era deținută de doamna C..

Mai mult, nu poate constitui un indicator de frauda faptul ca la momentul 2009 recurenta a înțeles să împuternicească pe domnul D. in vederea achiziționării imobilului situat in localitatea Dubova, punctul "Din Izlaz", fanete, judelui Mehedinți.

Totodată, faptul ca o persoana care nu avea calitatea de reprezentant legal a semnat contractul de vanzare-cumparare "in numele si pentru" societate, nu poate conduce, in nicio circumstanța, la concluzia ca aceasta ar fi coordonata de respectiva persoana, din moment ce exista un alt reprezentant legal care deținea dreptul de administrare si avea putere de decizie.

De altfel, este absurd sa se considere ca simpla semnare a unui document, chiar contract autentic, prin împuternicit creează premisa ca respectivul împuternicit ar fi coordonatorul real al entității in numele si pentru care semnează.

În ce privește împrejurarea că sediul social al recurentei si al S.C. E. S.R.L. ar fi la aceeași adresa, menționează că, în realitate, cele doua societăți au sediile in locații diferite, fiind despărțite, asa cum retine chiar instanța de fond, de drumul național DN57, astfel: A. S.R.L. are sediul social in Sat Dubova, com. Dubova, nr. 43L, Zona Golfului, Județul Mehedinți, în timp ce E. S.R.L. are sediul social in Județul Mehedinți.

Precizează că "stegulețul roșu" identificat de Comisia Europeana in Nota directoare se refera la "birouri identice sau unele lângă altele, fără să existe delimitări normale între ele", ceea ce nu este cazul în prezenta speța, întrucât se de alta parte, neregula reținută în legătura cu proiectul implementat de E. S.R.L., nu are nicio legătura cu pensiunea aparținând acestei societăți, ci cu proiectul având ca obiect achiziționarea unui echipament recreațional nautic.

In acest sens, reamintește faptul că proiectul implementat de recurenta A. S.R.L. constă in instruirea unei pensiuni rurale turistice la standarde europene-3 stele, în timp ce proiectul E. S.R.L. consta în achiziționarea unui echipament recreațional nautic.

În consecință, constatarea instanței de fond conform căreia "ambele pensiuni desfășoare activitate identica" este complet nerelevanta pentru neregula analizata in prezenta cauza, in condițiile in care, nu activitatea turistica a societății E. S.R.L. trebuia analizata, ci cea aferenta utilizării Echipamentului recreațional nautic.

În privința indicatorilor de structură/juridici, recurenta menționează că a depus anterior aprobării proiectului ce face obiectul contractului de finanțare x/14.03.2013, doua cereri de finanțare, respectiv: cerere de finanțare Înregistrata sub nr. x, la care a renunțat potrivit solicitării nr. x/31.03.2011 și cerere de finanțare înregistrata sub nr. x, care a fost declarata neeligibila.

În aceeași sesiune în care cererea recurentei a fost aprobată, E. S.R.L. a depus cererea de finanțare nr. x, cerere ce a fost de asemenea aprobata, încheindu-se contractul de finanțare nr. x/14.10.2013. Cererile de finanțare anterior menționate sunt singurele depuse de către recurentă și E. S.R.L. in cadrul programului FEADR.

De altfel, Contractul de finanțare "Pensiune turistica E., comuna Dubova, Județul Mehedinți" este un proiect aprobat in cadrul programului SAP ARD, si nu FEADR, motiv pentru care argumentul instanței de fond conform căruia "este relevant si faptul ca actuala S.C. E. S.R.L. beneficiase și anterior de finanțare" este nelegal reținut, prin raportare la indicatorul precizat mai sus.

Astfel, în analiza respectării regulii de minimis, se analizează doar ultimii trei ani calculați de la data obținerii finanțării, fiind cu totul irelevanta, așadar, o finanțare SAP ARD obținută de E. S.R.L. cu mai mult de 3 ani înaintea finanțării FEADR.

In consecința, simplul fapt de a fi aprobate ambele solicitări de finanțare, respectiv solicitarea recurentei și a societății E. S.R.L., în cadrul aceleași sesiuni, nu poate conduce la reținerea existentei acestui indicator, așa cum nu poate conduce nici la concluzia, reținută, în mod greșit și nelegal de prima instanța, conform căreia "administratorul in fapt al S.C. A. S.R.L. a rămas în continuare fostul administrator și asociat unic B..

De altfel, deși instanța de fond chiar menționează ca "nu exista identitate de asociați între S.C. A. S.R.L. și S.C. E. S.R.L. la momentul acordării finanțării, totuși ajunge, în mod nefondat, la concluzia ca acest indicator ar fi aplicabil întrucât "în fapt" numitul B. "era administratorul si ce ordonatorul activității reclamantei, iar nu persoana angajata în postul de camerista cu contract individual de munca la S.C. E. SRL".

Se precizează că A. S.R.L. si E. S.R.L. nu au fost niciodată implicate in afaceri comune, dovezile menționate de instanța de fond nefiind susceptibile sa susțină contrariul.

In ceea ce privește decizia dlui. B. de a renunța la calitatea de asociat in cadrul A. S.R.L., face precizarea ca nu a existat o intenție ascunsa a acestuia de a coordona activitatea recurentei din spatele dnei F., contrar celor susținute, în mod nelegal, de către instanța de fond.

In realitate, recurenta a propus sa obțină fonduri europene, în cadrul Măsurii 313, încă din anul 2010, însa cele doua încercări eșuate au determinat dezinteresul dlui B. de a mai încerca sa realizeze o investiție, astfel ca acesta a înțeles sa se retragă din acționariatul său. Cu toate acestea, având in vedere ca, in anul 2013, cererea de finanțare depusa de recurentă prin acționarul unic de la acel moment, dna. F., a fost aprobata, prin intermediul acesteia, care avea o relație apropiata cu domnul B. i-a solicitat acestuia din urmă sprijinul in desfășurarea activităților necesare implementării proiectului.

In ceea ce privește procurile acordate dnului. B., pe care instanța de fond le considera atât de relevante, arată ca acestea au fost acordate in vederea reprezentării recurente in cadrul unor acțiuni specifice, nefiind vorba despre un mandat general acordat pe tot parcursul desfășurării proiectului.

Prin urmare, domnul B. a fost împuternicit sa efectueze strict acele operațiuni pentru care exista acordul expres, acționând ca un mandatar al recurentei, mandatul acestuia putând fi revocat oricând, ceea ce s-a si întâmplat în ceea ce privește Procura speciala autentificata sub nr. x/02.06.2016.

În ceea ce privește pretinsul indicator de neregula pe care instanța de fond înțelege sa-l considere dovedit arătând ca o parte din angajații recurentei sunt/au fost și angajații societății E. S.R.L., se arată că pentru beneficiar, a crea un loc de munca nou înseamnă a înființa un loc de munca, a angaja o persoana si a-i achita salariul, precum si taxele si contribuțiile aferente acestuia, fiind fara relevanta ca salariatul respectiv are încheiate si alte contracte de munca cu alți angajatori care, la rândul lor, îl remunerează pentru munca prestata in cadrul acestora si achita taxele si contribuțiile aferente salariului.

De altfel, trebuie observat că nici în Programul National de Dezvoltare Rurala 2007-2013 (documentul care reglementează Criteriile de selecție) și nici în Ghidul solicitantului, versiunea în vigoare în anul 2012, nu se prevede vreo interdicție ca persoanele angajate pe locurile de munca nou create prin proiecte sa aibă contracte de muncă și cu alți angajatori, sau ca locurile de munca nou create sa nu poată fi ocupate decât de persoane care vor presta munca exclusiv in folosul beneficiarului.

Mai mult decât atât, in cazul de fata, existenta unor contracte de munca încheiate cu mai mulți angajatori, se explica prin faptul ca, în mediul rural, personalul este limitat.

Pe de alta parte, crearea de locuri noi de muncă nu înseamnă, în niciun caz, angajarea unor persoane care nu au mai lucrat anterior, contrar celor reținute de instanța de fond. Prin urmare, faptul că recurenta a angajat persoane care au avut, sau încă au contracte de munca cu E. S.R.L., însemnă ca a creat locuri de munca noi, în condițiile in care, pentru acești angajați plătește salarii si contribuții la bugetul asigurărilor sociale și bugetul asigurărilor de sănătate.

În legătură cu indicatorul de fraudă " mai multe dintre companiile presupus legate au același consultant", recurenta susține că este adevărat că cele două societăți au avut același consultant, respectiv G. S.R.L., însa la momentul depunerii cererii de finanțare nu exista niciun consultant in obținerea de fonduri europene în județul Mehedinți, astfel ca a trebuit sa apeleze la un consultant din Timișoara.

Recurenta mai precizează că nici indicatorul de fraudă "Companiile presupus legate ist asigura reciproc cofinanțarea"nu poate fi reținut în cauză, întrucât, într-adevăr, potrivit Procurilor speciale acordate de către asociații recurentei (procurile autentificate sub nr. x/10.05.2012 si y/16.10.2016), domnul B. era împuternicit sa efectueze operațiuni bancare, inclusiv operațiunea de depunere numerar, însa instanța de fond retine, în mod greșit, ca acesta ar fi un element important pentru reținerea indicatorului de neregulă, deoarece nu se încadrează în condițiile conturate de acest indicator.

Cu privire la împrejurarea reținută de instanța de fond: " "Managerul sau deținătorul si managerul uneia dintre companii este împuternicită sa aibă acces la contul bancar al companiei cu care se presupune ca aceasta este legată", se arată că domnul B. a fost împuternicit in vederea efectuării unor operațiuni specifice si doar în "condițiile prevăzute de legislația in vigoare si in baza hotărârii generate a societății, asa cum este menționat in fiecare dintre procurile acordate, instanța de fond reținând, in mod greșit, ca aceste procuri fac dovada faptului ca recurenta a fost coordonata in derularea proiectului de către B..

În legătură cu indicatorii de afacere/contabili/financiari, recurenta precizează că nu poate fi pusa in discuție existenta unor afaceri identice sau complementare în condițiile in care serviciile sale sunt destinate unor categorii diferite de clienți, respectiv: proiectul implementat de A. S.R.L. consta in construirea unei pensiuni rurale turistice la standarde europene - 3 stele; iar proiectul E. S.R.L. consta în achiziționarea unui echipament recreațional nautic.

În concluzie, nu ne aflam în prezenta unei "fracționări" a investiției, care sa reprezinte o condiție artificiala, după cum a reținut, în mod greșit, instanța de fond, in condițiile in care fiecare dintre investițiile celor doi beneficiari este autonoma din punct de vedere juridic si funcțional, neexistând o interdependenta intre acestea, iar recurenta nu este "coordonata" de către o terța persoana.

A mai subliniat recurenta că instanța de fond a reținut in mod greșit existenta in cauza a elementului obiectiv si a celui subiectiv. În privința elementului obiectiv, este relevant în opinia recurentei, faptul că cele doua proiecte au caracter de sine stătător, fiecare dintre beneficiari acționând in interes propriu si nu în interesul domnului B., cu atât mai mult cu cât instanța de fond se limitează sa sublinieze elementele comune ale celor doua proiecte, fara sa tina cont si de elementele, mai numeroase, care le diferențiază si din care rezulta ca nu este vorba despre un proiect unic, fragmentat in mod artificial.

Recurenta precizează totuși că, in situația in care s-ar retine existenta unei divizări artificiale a investiției, aceasta nu reprezintă, în sine, un motiv de respingere a finanțării sau, după caz, de recuperare a ajutorului financiar nerambursabil, decât in măsura in care ar avea drept consecința faptul ca obiectivele prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) și b) din Regulamentul 1698/2005 nu pot fi atinse. În realitate, proiectul său respecta finalitatea Măsurii 313, in cadrul căreia a fost solicitata finanțarea, contribuind la atingerea obiectivelor măsurii.

Se mai susține că nici elementul subiectiv nu este îndeplinit în cauză, întrucât niciunul dintre cei doi beneficiari ai Măsurii 313 nu a urmărit obținerea unui avantaj care sa contravină obiectivelor schemei de ajutor din cadrul FEADR, respectiv nu a urmărit depășirea ajutorului de minimis.

Este evident ca, deși sunt menționate în procesul-verbal ca așa-zise "indicii" de natura sa demonstreze o presupusa "intenție" de a crea condiții artificiale, toate aceste aspecte sunt, in realitate, o dovada ca nu a urmărit, niciun moment, obținerea unui avantaj care sa contravină obiectivelor schemei de ajutor din cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurala (FEADR), ci a acționat transparent și cu totala buna credință.

În ceea ce privește presupusa încălcare a regulii de ajutor de minimis, instanța de fond a reținut, in mod netemeinic si nelegal, ca "ambele societăți [...] derulează in fapt o activitate unica, coordonata de aceeași persoana - B. - astfel ca proiectele finanțate nu suni independente ci strâns legate". În realitate, recurenta susține ca beneficiarii Măsurii 313 sunt persoane juridice ferite, respectiv doua societăți comerciale cu răspundere limitată, deținute de asociați unici diferiți.

Din dispozițiile comunitare incidente, art. 17 din Regulamentul 1998/2006 rezulta, cu claritate, ca interdicția vizează sprijinirea aceleiași întreprinderi, indiferent de forma ajutorului sau de obiectivul urmărit, si nu sprijinirea titularului întreprinderii, ca persoana fizica, după cum, in mod greșit, retine instanța de fond.

Mai mult decât atât, chiar in ipoteza absurda in care interdicția ar viza persoana fizica, in calitate de titular al entității juridice beneficiare a fondurilor, in cazul de fata nu se poate retine, sub nicio forma, existenta unei identități intre persoana fizica F./H. (fostul/actualul asociat al recurentei) și persoana B./I./D. (asociații S.C. E. SRL).

O interpretare contrara a normei juridice invocate înseamnă o adăugare la lege si o încălcare a principiului de drept conform căruia excepțiile sunt de stricta interpretare si aplicarea lor nu poate fi extinsa, prin analogie, si la alte situații decât cele expres prevăzute de lege.

Recurenta a mai invocat motivul de recurs conform căruia hotărârea atacata a fost data cu încălcarea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, Procesul-verbal fiind emis cu exces de putere publica.

În cadrul acestui motiv de recurs, s-a argumentat, exclusiv in ipoteza in care, prin absurd si pur ipotetic, s-ar aprecia ca elementele de fapt menționate in Procesul-verbal ar putea avea natura unor condiții artificiale, in sensul art. 4 alin. (8) din Regulamentul nr. 65/2011, toate aceste aspecte au fost cunoscute si intru totul aprobate de către AFIR, care a verificat si aprobat cererile de finanțare, a semnat contractele de finanțare, a verificat si aprobat dosarele de achiziție.

Or, daca am accepta ipoteza propusa de instanța de fond, conform căreia autoritatea poate realiza in orice moment aceleași verificări pe care le putea oricum realiza si cu ocazia aprobării finanțării și încheierii contractului de finanțare, ar presupune sa lipsim de conținut mecanismului controlului inițial, realizat cu ocazia depunerii cererii de finanțare.

În aceste circumstanțe, singura interpretare posibila care nu ar lipsi de conținut niciuna dintre verificări (nici cea inițială, nici cea ulterioara) este ca orice control ulterior sa vizeze ori informații care nu au fost aduse la cunoștința autorității la momentul depunerii cererii de finanțare si la care autoritatea nu putea sa aibă acces în cadrul propriilor verificări realizate, ori modificări intervenite ulterior fata de informațiile furnizate de solicitant inițial.

În opinia recurentei, simplul fapt ca autoritatea are posibilitatea de a realiza verificări si ulterior încheierii contractului de finanțare nu înlătură obligația legala a acesteia de a verifica îndeplinirea condițiilor de eligibilitate la momentul depunerii cererii de finanțare, prevăzuta de art. 5 alin. (2) si (3) din O.U.G. nr. 13/2006, si nici nu justifica invocarea propriei turpitudini (culpei juridice) de către aceasta, la aproape cinci ani de la încheierea contractului.

Astfel, este de necontestat ca cererile de finanțare si documentele atașate acestora au fost depuse in aceeași zi de cei doi beneficiari, respectiv 16 mai 2012, la OJFIR Mehedinți, fiind verificate de aceeași funcționari din cadrul acestei instituții.

Or, este evident ca încă, din luna mai 2012, acești funcționari au avut posibilitatea sa constate ceea ce, la aproape cinci ani de la încheierea contractelor de finanțare, AFIR considera ca fiind indicii de frauda: complementaritatea proiectelor, amplasarea pe parcele învecinate (despărțite de un drum național), același consultant etc.

Prin urmare, toate aceste aspecte au fost cunoscute de către AFIR, care, prin funcționarii săi, a analizat si aprobat cererile de finanțare, fara a considera ca cei doi beneficiari ar fi creat condiții artificiale pentru obținerea fondurilor nerambursabile.

Astfel, si contrar susținerilor instanței de fond, in condițiile in care însăși AFIR si-a încălcat obligația legala de a verifica îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, înainte de a efectua plăți către beneficiari, constatarea de către aceeași autoritate a existentei unor condiții artificiale, la aproape 5 ani de la încheierea contractelor de finanțare. echivalează cu invocarea propriei turpitudini ("culpe juridice), mai ales in condițiile in care nici recurenta și nici celălalt beneficiar nu au ascuns, in vreun fel, aspectele de fapt considerate, abia acum, ca având semnificația unor condiții artificiale.

În aceasta situație, rezilierea Contractului de finanțare și recuperarea integrala a ajutorului nerambursabil, întrunesc elementele unei exercitări abuzive a dreptului de apreciere, constituind un exces de putere publica în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, având un evident caracter disproporționat în raport cu împrejurările pe care s-a întemeiat și cu interesul public urmărit, toate acestea pe fondul propriei culpe a instituției publice chemate sa verifice existenta sau nu a unor condiții artificiale.

În aceste condiții, apare ca inadmisibil, din punct de vedere juridic, ca recurenta sa devină singura responsabila pentru încălcarea normelor comunitare, deși Statul Roman, prin reprezentanții săi, era primul chemat si obligat sa verifice respectarea acestor norme. Acest principiu al imposibilității invocării propriei culpe este reglementat in prezent de către art. 1517 C. civ.

Practic, în ciuda cunoașterii de către intimata pârâtă a tuturor aspectelor factuale care ni se impută în prezent, subscrisei i-a fost aprobată cererea de finanțare, iar proiectul a fost implementat, lucru ignorat cu desăvârșire de către prima instanța. în situația de fata, AFIR si-a încălcat obligația de a acționa cu buna-credință, in condițiile in care a abuzat de poziția sa contractuala superioara si de atribuțiile sale, înțelegând sa identifice nereguli si sa rezilieze contractul de finanțare, deși aceasta avea obligația de a verifica, anterior încheierii contractului, îndeplinirea de către subscrisa recurenta a tuturor condițiilor de eligibilitate.

În memoriul de recurs, recurenta iterează un alt motiv de recurs conform căruia, hotărârea atacata a fost data cu încălcarea prevederilor art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, Procesul-verbal fiind emis cu încălcarea principiului proporționalității.

În acest sens, se precizează că deși recurenta, respinge intru totul acuzația instanței de fond privind crearea de condiții artificiale cu scopul de a încalcă regula ajutorului de minimis, arătă următoarele:

Recurentei, A. S.R.L., i-a fost aprobata, potrivit contractului x/14.10.2013, o finanțare nerambursabilă în cuantum de 191.351 Euro; iar societății E. S.R.L. i-a fost aprobata, potrivit contractului de finanțare x/14.10.2013, o finanțare nerambursabila in cuantum de 15.173 Euro.

Or, in ipoteza in care cele doua proiecte ar fi de fapt o investiție unica, valoarea totala a finanțării obținute de acestea este in cuantum de 206.524 Euro, regula de minimis a ajutorului financiar fiind depășită cu 6.524 Euro.

Așadar, în mod nelegal, considera instanța de fond corect aplicata sancțiunea stabilita de AFIR in prezenta cauza, constând in rezilierea contractului recurentei, având o valoare de 191.351 Euro, aceasta fiind vădit disproporționată în condițiile in care exista posibilitatea aplicării unei corecții financiare de 6.524 Euro sau, in cel mai rău caz, a rezilierii contractului de finanțare aparținând societății E. S.R.L., contract având o valoare de 15.173 Euro.

Sub un al doilea aspect, arată ca instanța de fond nu argumentează decât generic gravitatea pretinselor nereguli, susținând doar ca acestea ar afecta însăși legalitatea procedurii de acordare a finanțării, fără ca, în prezenta cauză, sa fie, insă, dovedite care sunt implicațiile financiare grave ale acestora, presupunând ca ar exista aceste nereguli.

În consecință, întrucât proporționalitatea are în vedere realizarea unui just echilibru între penalitatea aplicată și gravitatea încălcării, iar in privința gravității nu exista dovezi care sa justifice aplicarea celei mai drastice sancțiuni in prezenta cauza, susține ca, in mod nelegal si subiectiv, concluzionează instanța de fond ca "retragerea ajutorului este măsura imediata si necesara care se impune, in scopul asigurării unei utilizări egale si eficiente a fondurilor acordate in cadrul Măsurii 313".

În final, se susține că hotărârea atacata a fost data cu greșita aplicare a prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 66/2011, a art. 2 alin. (2) lit. m) din H.G. nr. 224/2008 și a art. 4.6. din Anexa II la Contractul de finanțare, neexistând niciun conflict de interese in ceea ce privește procedura de atribuire a contractului de achiziție publica.

Recurenta apreciază că in mod greșit, retine instanța de fond legătura de subordonare, dintre un membru al comisiei de evaluare si asociatul cu 50% din părțile sociale si administratorul unic al ofertantului câștigător, drept o legătura care generează un conflict de interese, in sensul art. 14 din O.U.G. nr. 66/2011, a art. 2 alin. (2) lit. m) din H.G. nr. 224/2008 si a art. 4.6. din Anexa II la Contractul de finanțare.

Conform art. 4.6 din Anexa II la Contractul de finanțare, exista conflict de interese între beneficiarul privat/comisiile de evaluare și ofertanți in situația în care acționariatul beneficiarului privat, reprezentanții legali ai acestuia si membrii comisiilor de evaluare dețin acțiuni din capitalul subscris al unuia dintre ofertanți sau subcontractanți.

Or, în prezenta speța nu exista aceasta situație, în condițiile în care la momentul efectuării selecției de oferte - 01.07.2014 si, ulterior, la momentul stabilirii ofertei câștigătoare - 18.07.2014: recurenta A. S.R.L., avea ca acționar unic și administrator pe doamna F., membrii comisiei de evaluare fiind B., F. și J.; K. S.R.L. avea ca asociați pe domnii H. si L., administratorul societății fiind doamna H.; societatea M. avea ca asociați si administratori pe domnii N. și O.; societatea P. S.R.L. avea ca asociați pe domnii Q. și R., administrator fiind domnul R..

Astfel, nu ne aflam in situația in care actionariatul beneficiarului privat, reprezentanții legali ai acestuia si membrii comisiilor de evaluare dețin acțiuni din capitalul subscris al unuia dintre ofertanți sau subcontractanti și nici in relații de rudenie pana la gradul IV sau afin cu acționarii/reprezentații vreunuia dintre ofertanți.

În consecința, în mod greșit, interpretează instanța de fond cuvântul "legături", din cuprinsul art. 14 din O.U.G. nr. 66/2011 și art. 2 alin. (2) lit. m) din H.G. nr. 224/2008, in sensul in care acesta ar permite constatarea unui conflict de interese pentru orice fel de legături ar putea exista intre structurile acționariatului beneficiarului și ofertanții acestuia, între membrii comisiei de evaluare și ofertanți.

Or, o astfel de interpretare poate conduce la situații abuzive, aplicarea textului legii de către autoritățile competente devenind subiectiva, în lipsa unei delimitări clare a legăturilor care pot genera un conflict de interese.

De altfel, acesta este si motivul pentru care art. 4.6 din Anexa II la Contractul de finanțare stabilește in mod expres care sunt "legăturile" care pot cauza un eventual conflict de interese, legătura de subordonare nefiind cuprinsa printre acestea.

Astfel, pentru a stabili in ce măsura exista "legături între structurile acționariatului beneficiarului și ofertanții acestuia, între membrii comisiei de evaluare și ofertanți", instanța de fond trebuia sa se raporteze la situațiile prevăzute in art. 4.6 din Anexa II la Contractul de finanțare, situații care nu sunt incidente.

Totodată, în mod greșit apreciază instanța de fond ca stabilirea unui eventual conflict de interese în procedura de achiziții ar trebui să se raporteze la concluziile acesteia in natura cu existenta unor condiții artificiale, în condițiile în care situațiile care pot genera un conflict de interese sunt expres prevăzute de art. 4.6 din Anexa II la contractul de finanțare, iar acestea nu sunt aplicabile in prezenta cauză.

1.4 Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

În legătură cu încălcarea termenului de 60 de zile pentru emiterea procesului-verbal, intimata susține că ipoteza normativă reglementată de legiuitor în art. 21 alin. (25) din O.U.G. nr. 66/2011 vizează situația în care DLAF, în calitate de autoritate cu atribuții de control în domeniul fondurilor europene emite propriul act de control, respectiv Nota de Control DLAF, pe care o comunică autorităților cu competențe în gestionarea fondurilor europene (în cazul de față AFIR), în vederea luării măsurilor legale care se impun, autoritățile în cauză având obligația legală de a finaliza verificările prin emiterea titlului de creanță în termen de maximum 60 de zile de la înregistrarea actului de control emis de DLAF. Or, în situația de față, nu ne aflăm în situația normativă prevăzută la art. 21 alin. (25) din O.U.G. nr. 66/2011, întrucât DLAF nu a emis un act de control, ci a transmis către AFIR o solicitare de a efectua verificări, în baza adresei menționate de contestatoare, termenul legal de finalizare a procedurii de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare prin emiterea proceselor-verbale de constatare, în situația în cauză fiind termenul general de 90 de zile, în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește considerațiile recurentei cu privire la natura juridică a termenului de 60 de zile, instituit de art. 21 alin. (25) din O.U.G. nr. 66/2011, apreciat de aceasta ca fiind termen de decădere, ce atrage drept consecință decăderea autorității din dreptul de a emite actul administrativ respectiv, consideră că acestea sunt lipsite de relevanță în economia speței, întrucât contestatoarea a încadrat în mod greșit dispozițiile legale care reglementează durata și termenul de efectuare și finalizare a verificărilor în cauză, aprecierea privitoare la pretinsul caracter nelegal al Procesului Verbal contestat pe considerentul mai sus menționat fiind lipsită de temei.

Pe de altă parte, raportat la motivele de "nulitate absolută" invocate, subliniază că pentru ca o neregulă procedurală să fie sancționată cu nulitatea, aceasta trebuie să fie prevăzută în mod expres de normele legale, aspect ce se circumscrie teoriei nulităților în dreptul administrativ.

Din enunțarea acestor texte de lege, se poate observa că normele reglementate nu au caracter imperativ, ci un evident caracter de recomandare, astfel că nerespectarea acestei proceduri nu poate echivala cu nerespectarea dreptului la apărare al beneficiarului.

În mod evident, această împrejurare nu este de natură a atrage anularea actelor administrative contestate, întrucât reclamanta nu a suferit nicio vătămare în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care aceasta a avut posibilitatea să solicite revocarea procesului-verbal de constatare, pe calea contestației.

Se mai precizează că Procesul-Verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare contestat a fost emis în baza unei analize temeinice și aprofundate a situației de fapt și de drept existente, echipa de verificare analizând în vederea fundamentării în mod adecvat a constatărilor și concluziilor reținute în cadrul titlului de creanță documentele și înscrisurile prezentate de beneficiar pe parcursul verificărilor, fiind totodată solicitate informații și documente de la autorități și instituții cu competențe în domeniu.

Argumentele recurentei privind neluarea în considerare de către echipa de verificare din cadrul AFIR a susținerilor exprimate de beneficiarul S.C. A. S.R.L. în cadrul punctului de vedere la Proiectul de proces-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare sunt nefondate, iar faptul că susținerilor formulate de beneficiar în cadrul punctului de vedere la Proiectul de proces-verbal nu le-au fost aduse punctual contraargumente de către echipa de verificare, nu poate echivala cu neanalizarea sau neluarea în considerare a acestor susțineri.

Eventualele argumente, situații, împrejurări, menționate de contestatoare, care ar fi putut conduce la infirmarea suspiciunii de neregulă, în situația în care ar fi fost prezentate și evidențiate în cadrul punctului de vedere prezentat de beneficiar, ar fi condus în mod categoric la reconsiderarea concluziilor și constatărilor reținute de echipa de verificare. Din analiza argumentelor și susținerilor beneficiarului, astfel cum în mod explicit echipa de verificare a menționat în cadrul capitolului din Procesul Verbal în care a fost consemnat punctul de vedere, nu au rezultat argumente, situații, sau împrejurări care să poată conduce la schimbarea concluziilor reținute în cadrul Proiectului de proces-verbal.

Fără a contesta logica argumentației recurentei, precizează că nici cadrul normativ care reglementează structura procesului-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare nu obligă structura de control din cadrul autorităților cu competențe în gestionarea fondurilor europene să se refere punctual și limitativ în conținutul titlului de creanță la fiecare susținere invocată de beneficiar. Ca o consacrare a dreptului la apărare, legiuitorul a impus echipei de verificare obligația de a da posibilitatea beneficiarului să își exprime punctul de vedere, instituind un termen în interiorul căruia acesta are dreptul de a formula argumente și susțineri, echipa de verificare având obligația ca în baza analizei punctului de vedere exprimat să stabilească dacă menține, modifică sau elimină concluziile și măsurile stabilite în cadrul proiectului de proces-verbal. Toate aceste cerințe legale au fost îndeplinite, iar concluziile reținute în cadrul titlului de creanță emis exprimă convingerea echipei de verificare, bazată pe elemente și probe certe, fără a se constata existența unor aspecte bazate pe arbitrariu sau subiectivism.

Referitor la susținerile recurentei privind emiterea Procesului-verbal în baza unei greșite aplicări a prevederilor legale și contractuale relevante în cauză și a faptului că Beneficiarul nu a creat condiții artificiale în vederea obținerii finanțării nerambursabile în cadrul Măsurii 313, subliniază că echipa de verificare care a emis Procesul Verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare contestat, a procedat la evaluarea și analiza tuturor elementelor și criteriilor care definesc noțiunea de condiții artificiale, astfel cum sunt acestea prevăzute în legislația în vigoare menționată în cadrul titlului de creanță întocmit, în orientările Comisiei Europene emise în domeniu, precum și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, ajungând la concluzia că în speța dedusă spre soluționare sunt întrunite elementele constitutive ale noțiunii de "condiții artificiale".

Referitor la procedura de achiziții desfășurată de beneficiarul S.C. A. S.R.L., apreciază că argumentele invocate de recurentei, conform cărora procedura de achiziții desfășurată de beneficiarul S.C. A. S.R.L. respectă condițiile prevăzute de contractul de finanțare și legislația aplicabilă în materie, respectiv O.U.G. nr. 66/2011 și H.G. nr. 224/2008, sunt nefondate. Și în această situație, recurenta se limitează la o analiză strict formală, făcând abstracție de o realitate evidentă, care demonstrează caracterul simulat al procedurii de achiziție organizate de beneficiar în cadrul proiectului.

În ceea ce privește susținerile recurentei privind încălcarea de către AFIR a obligației legale de a identifica încălcarea de către beneficiar a regulilor și cerințelor în materia condițiilor artificiale pe perioada de implementare a proiectului, înainte de efectuarea plății și nu ulterior, precum și aprecierile acesteia privind deținerea de către beneficiar a unor "drepturi câștigate, odată cu intrarea în circuitul juridic civil a finanțării, drepturi care nu mai pot fi afectate de către AFIR la acest moment (...)", precizează că Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, în calitatea sa de Autoritate Contractantă care acordă un sprijin financiar nerambursabil, în numele Uniunii Europene și al României, are dreptul și, totodată, obligația corelativă de a exercita supravegherea modului de derulare a fiecărui proiect și de îndeplinire a obligațiilor contractuale asumate de beneficiarii finanțării, precum și de a dispune măsurile preventive și sancționatorii stabilite de legislația aplicabilă și clauzele contractului de finanțare, oricând, pe întreaga durată de valabilitate a contractului de finanțare - aspect cunoscut și asumat de beneficiar prin semnarea contractului de finanțare.

Totodată, menționează că pe parcursul derulării contractului de finanțare, modul de implementare a proiectului poate face obiectul unor controale efectuate și de alte autorități și instituții naționale sau europene cu atribuții de control, respectiv Autoritatea de Audit a Curții de Conturi a României (în calitatea sa de Organism de Certificare si acționând pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene), Departamentul pentru Luptă Antifraudă - DLAF, Direcția Națională Anticorupție, Oficiul European de Luptă Antifraudă - OLAF, Comisia Europeană - DG AGRI, Curtea Europeană a Auditorilor - ECA. în cadrul acestor controale ulterioare, se procedează la verificări aprofundate, la analizarea modului în care beneficiarii finanțării nerambursabile acordate au respectat prevederile legale aplicabile, în cazul constatării unor nereguli, fiind dispuse măsurile legale care se impun, inclusiv recuperarea integrală a finanțării.

Prin urmare, atât legislația care reglementează FEADR cât si clauzele contractului de finanțare (art. 14 alin. 2 din Anexa I la contract: beneficiarul trebuie să consimtă la inspecțiile pe bază de documente sau la fața locului efectuate de Autoritatea Contractantă, Comisia Europeană și orice alt organism cu atribuții în domeniu asupra modului de utilizare a finanțării nerambursabile pe durate de valabilitate a contractului), reglementează mecanismul controlului ulterior asupra proiectelor finanțate din fonduri nerambursabile, iar însușirea tezei reclamantei ar presupune lipsa de conținut a acestui mecanism.

Mai mult, chiar dacă am accepta susținerile reclamantei potrivit cărora avea posibilitatea de a verifica, anterior selectării cererii de finanțare, toate aspectele menționate în procesul-verbal de constatare, acest aspect nu este de natură să conducă la ideea că neregulile constatate nu există, iar Autoritatea Contractantă nu este obligată la efectuarea controlului și recuperarea ajutorului financiar nerambursabil acordat nelegal.

În final se arată că principiul proporționalității invocat de contestatoare nu poate fi aplicat, întrucât neregula constatată a afectat întregul contract de execuție a lucrărilor din cadrul proiectului, iar valoarea acestui contract a fost determinantă raportat la valoarea contractului de finanțare nerambursabilă încheiat de Beneficiarul S.C. A. S.R.L. cu Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat.

2.1 Argumentele de fapt și de drept relevante:

Un prim motiv de recurs invocat de recurentă are în vedere încălcarea dreptului la apărare al recurentei, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv când instanța de fond nesocotește reguli de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de recurs a fost structurat pe două paliere, constând în neregularitatea procedurii datorită faptului că în cadrul soluționării contestației administrative autoritatea nu a răspuns tuturor argumentelor părții, precum și aceea că procesul-verbal a fost întocmit în aceeași zi în care autoritatea a primit punctul de vedere al părții.

Înalta Curte reamintește că obligația motivării actului administrativ constituie o garanție impotriva arbitrariului conduitei autorităților publice, menita sa asigure posibilitatea verificării limitelor exercitării puterii discreționare, apărând ca o condiție de legalitate ce vizează fondul actului administrativ . In acest sens, ICCJ a statuat ca "puterea discreționara conferita unei autorități nu poate fi privita, intr-un stat de drept, ca o putere absoluta si fara limite, caci exercitarea dreptului de apreciere prin incalcarea drepturilor si libertăților fundamentale ale cetățenilor prevăzute de Constituție sau de lege constituie exces de putere conform dispozițiilor art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004".

Astfel, preluând o serie de principii din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care in articolul 41.2. consacra dreptul la o buna administrare, statuând ca orice persoana are dreptul de a beneficia de o buna administrare, inclusiv sub aspectul motivării actelor administrației emise cu implicații in sfera drepturilor sale, jurisprudenta ICCJ a reținut, in mod constant, in sarcina autorităților obligația de a-si fundamenta deciziile adoptate, impunând o serie de limitări puterii discreționare de decizie acordate autorităților, in spiritul protejării destinatarilor actelor normative. Totodată, o serie de obligații privind cerința motivării sunt impuse si de legislația naționala in materie, respectiv Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative ("Legea nr. 24/2000") cerința motivării fiind consacrata inclusiv la nivel constituțional prin articolul 31 din Constituție care reglementează dreptul la informație, stabilind in alin. (1) ca dreptul de a avea acces la orice informație de interes general nu poate fi ingradit. Alin. (2) al aceluiași articol prevede ca autoritățile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a cetățenilor asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal.

De altfel, si in jurisprudenta comunitara se retine ca motivarea trebuie sa fie adecvata actului emis si trebuie sa prezinte de o maniera clara si univoca algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacata, astfel incat sa li se permită persoanelor vizate sa stabilească motivarea masurilor si, de asemenea, sa permită curților comunitare competente sa efectueze revizuirea a