ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 424 din data de 29 iunie 2018 a Judecătoriei sectorului 1 București, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, printre altele, s-au dispus următoarele: În temeiul dispozițiilor art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a fost admisă în parte cererea reprezentantului Ministerului Public privind schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute prin actul de sesizare în sarcina inculpaților A., B., C., D., E., F., G. și H. Pentru inculpata H. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute prin actul de sesizare din 8 infracțiuni de proxenetism, prev. de art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., în infracțiunea de proxenetism în formă continuată, prev. de art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

(8 acte materiale din data de 28.02.2015, 01.03.2015, 01.03.2015, 01.03.2015, 07/08.03.2015, 08.03.2015, 07.04.2015 și 10.04.2015). 1. În baza art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul I. la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism în formă continuată (fapta săvârșită în perioada 2012 - aprilie 2015). În temeiul art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) (dreptul de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv activitatea specifică clasei CAEN 9604 - activități de întreținere corporală) din C. pen.

pe o durată de 2 ani. În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) (dreptul de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv activitatea specifică clasei CAEN 9604 - activități de întreținere corporală) din C. pen., care se execută potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (3) din C. pen. În temeiul art. 62 din C. pen. cu referire la art. 61 alin. (4) lit. c) din C. pen., s-a aplicat, pe lângă pedeapsa principală de 3 ani și 6 luni închisoare, pedeapsa amenzii într-un număr de 250 zile-amendă și s-a stabilit suma corespunzătoare unei zile-amendă la 200 RON, inculpatul I. având de plătit statului suma de 50.000 RON cu titlu de amendă penală.

În baza art. 274 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul I. la plata sumei de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., au fost menținute măsurile asiguratorii instituite prin ordonanța din data de 07.07.2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București asupra sumelor existente în conturile bancare deschise pe numele inculpatului: cont deschis la data de 15.04.2008 la J. SA, C. fisc. sucursală x, cont deschis la data de 25.01.2006 la K. SA, C. fisc. sucursală x, cont deschis la data de 13.10.2008 la L. SA, Agenția Y., C. fisc. x, cont deschis la data de 15.04.2008 la J. SA, C. fisc. sucursală x, cont deschis la data de 25.01.2006 la K. SA, C. fisc.

sucursală x, cont deschis la data de 13.10.2008 la L. SA, Agenția Y., C. fisc. x și prin ordonanța din 09.07.2015 Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București asupra autoturismului x, serie de motor x, număr de înmatriculare x, serie șasiu x, până la concurența sumei de 53.500 RON și s-a extins măsura asiguratorie și în scopul garantării executării amenzii penale. 2. În baza art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost condamnată inculpata SC M. SRL la pedeapsa amenzii într-un număr de 200 zile-amendă și s-a stabilit suma corespunzătoare unei zile amendă la 500 RON, inculpata având de plătit statului suma de 100.000 RON cu titlu de amendă penală.

În temeiul art. 138 alin. (2) și (4) din C. pen., s-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară prevăzută de art. 136 alin. (3) lit. b) din C. pen., respectiv suspendarea activității specifice clasei CAEN 9604 - activități de întreținere corporală - pe o durată de 3 ani. În baza art. 274 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a fost obligată inculpata SC M. SRL la plata sumei de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a fost menținută măsura asiguratorie instituită prin ordonanța din data de 07.07.2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București asupra sumelor existente în conturile bancare deschise pe numele inculpatei persoană juridică: cont deschis la data de 27.10.2011 la J. SA, C. fisc.

sucursală x, cont deschis la data de 18.12.2013 la Z. SA, C. fisc. sucursală x, cont deschis la data de 12.02.2013 la N. SA, sucursala Bucur Obor, C. fisc. sucursală x, până la concurența sumei de 103.500 RON și s-a extins măsura asiguratorie și în scopul garantării executării pedepsei amenzii penale. 3. În temeiul art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost condamnată inculpata H. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism în formă continuată (7 acte materiale din data de 28.02.2015, 01.03.2015, 01.03.2015, 01.03.2015, 07/08.03.2015, 08.03.2015 și 10.04.2015). În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) (dreptul de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv activitatea specifică clasei CAEN 9604 - activități de întreținere corporală) din C. pen.

pe o durată de 2 ani. În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) (dreptul de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv activitatea specifică clasei CAEN 9604 - activități de întreținere corporală) din C. pen. cu titlu de pedeapsă accesorie. În baza art. 62 din C. pen. cu referire la art. 61 alin. (4) lit. c) din C. pen., s-a aplicat pe lângă pedeapsa principală de 2 ani închisoare, pedeapsa amenzii într-un număr de 200 zile-amendă și s-a stabilit suma corespunzătoare unei zile amendă la 200 RON, inculpata H. având de plătit statului suma de 40.000 RON cu titlu de amendă penală, în condițiile prevăzute de art. 91 alin. (2) din C. pen.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale de 3 ani închisoare aplicată inculpatei pe o durată de 4 ani în condițiile art. 92 alin. (1) și (2) din C. pen. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) (dreptul de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, respectiv activitatea specifică clasei CAEN 9604 - activități de întreținere corporală) din C. pen. se va executa conform dispozițiilor art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., iar pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării acelorași drepturi se va executa în măsura în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență. În temeiul art. 93 alin. (2) din C. pen., s-a impus inculpatei ca pe durata termenului de supraveghere să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata H. să presteze muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 100 de zile în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului sector 5 sau în cadrul Fundației pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare cu sediul în București. S-a încredințat Serviciului de Probațiune București supravegherea inculpatei în legătură cu măsurile dispuse. În temeiul art. 96 alin. (1) din C. pen., s-a atras atenția inculpatei că nerespectarea cu rea-credință a măsurilor de supraveghere sau a obligațiilor impuse atrage revocarea suspendării sub supraveghere și executarea pedepsei.

În baza art. 96 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenția inculpatei cu privire la faptul că în situația săvârșirii unei noi infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere, descoperită până la împlinirea termenului și pentru care s-a pronunțat o soluție de condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei. S-a luat act că inculpata H. a fost reținută și arestată preventiv în cauză de de la data de 22.04.2015 la 20.07.2015. În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-a confiscat de la inculpata H. suma de 560 euro (sumă plătită în echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare comunicat de Banca Națională a României la data plății efective).

În baza art. 274 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a fost obligată inculpata H. la plata sumei de 8.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare. În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., au fost menținute măsurile asiguratorii instituite prin ordonanța din data de 07.07.2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București asupra: contului deschis la data de 11.03.2010 la K. SA, C. fisc. sucursală x, contului deschis la data de 23.04.2015 la Z. SA, C. fisc. sucursală x, contului deschis la data de 23.11.2011 la N. SA, sucursala Unirii București, C. fisc.

sucursală x, autoturismului marca x serie de motor x, serie șasiu x, autoturismului marca x, serie șasiu x, sumei de 13500 de euro, depusă la Z. - Unitatea Victoria, București, Calea x, recipisă de consemnare nr. x/23.04.2015, chitanță nr. x din data de 23.04.2015 pe numele inculpatei H., până la concurența sumelor de 48.500 RON și 560 euro și s-au extins măsurile asiguratorii și în scopul garantării executării amenzii penale și măsurii confiscării speciale. În baza art. 404 alin. (4) lit. i) din C. proc. pen. raportat la art. 162 alin. (4) din C. proc. pen., s-a restituit inculpatei H. telefonul mobil marca x, identificat conform dovezii seria x nr. x din 07.07.2015.

Prin Decizia penală nr. 1519/A din data de 15 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, printre altele, au fost admise apelurile declarate de inculpații I., H., C., F., G., O., P., fiind extinse efectele apelurilor și asupra inculpaților E. și A., împotriva Sentinței penale nr. 424 din data de 29.06.2018 a Judecătoriei sectorului 1 București pronunțată în Dosarul nr. x/2016, care a fost desființată parțial și, rejudecând, printre altele: S-a înlăturat, din sentința apelată, aplicarea pedepsei complementare și accesorii privind interzicerea de a desfășura activitatea specifică clasei CAEN 9604 - activități de întreținere corporală prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen.

privitor la inculpatul I. În temeiul art. 16 lit. c) din C. pen., a fost achitată inculpata H. pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism (fapta din data de 01.03.2015 - persoană vătămată Q.). În baza art. 16 lit. c) din C. pen., a fost achitată inculpata H. pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism (fapta din data de 07.04.2015). În temeiul art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost condamnată inculpata H. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism în formă continuată (acte din data de 28.02.2015, 01.03.2015 O., 01.03.2015 R., S., O. și Q., 7/8.03.2015, 08.03.2015, 10.04.2015) În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen.

pe o durată de 2 ani. În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. cu titlu de pedeapsă accesorie. În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale de 3 ani închisoare aplicată inculpatei pe o durată de 4 ani în condițiile art. 92 alin. (1) și (2) din C. pen. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. se va executa conform dispozițiilor art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., iar pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării acelorași drepturi se va executa în măsura în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență. În temeiul art. 93 alin. (2) din C. pen., s-a impus inculpatei ca pe durata termenului de supraveghere să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpata H. să presteze muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 100 de zile în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului sector 5 sau în cadrul Fundației pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare cu sediul în București. S-a încredințat Serviciului de Probațiune București supravegherea inculpatei în legătură cu măsurile dispuse. În temeiul art. 96 alin. (1) din C. pen., s-a atras atenția inculpatei că nerespectarea cu rea-credință a măsurilor de supraveghere sau a obligațiilor impuse atrage revocarea suspendării sub supraveghere și executarea pedepsei.

În baza art. 96 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenția inculpatei cu privire la faptul că în situația săvârșirii unei noi infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere, descoperită până la împlinirea termenului și pentru care s-a pronunțat o soluție de condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei. S-a luat act că inculpata H. a fost reținută și arestată preventiv în cauză de la data de 22.04.2015 la 20.07.2015. Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații B. și SC M. SRL. Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel au declarat recurs în casație inculpații I., SC M. SRL și H. la data de 17 august 2020 (dată ștampilă plic).

În cuprinsul cererii de recurs în casație, inculpatul I. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea cererii, recurentul inculpat I. a susținut că, în speță, nu se identifică o faptă concretă în formă continuată și, astfel, este imposibil ca Înalta Curte de Casație și Justiție să examineze corespondența dintre trăsăturile faptei concrete (actul/actele incriminate efectiv) și modelul de incriminare (modelul abstract prevăzut în norma de incriminare), astfel încât nu există o "corespondență deplină între fapta (continuată) săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune". Recurentul a arătat că, în speță, instanța de fond nu a stabilit câte acte materiale ale infracțiunii de proxenetism au fost săvârșite, care sunt acestea și la ce date au fost săvârșite (intervalul de timp scurt fiind indispensabil evaluării caracterului continuat al infracțiunii), ci instanța doar s-a rezumat să menționeze: În temeiul art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., condamnă pe inculpatul I. la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism în formă continuată (fapta săvârșită în perioada 2012 - aprilie 2015). Aceste neconformități grave au fost menținute și de către instanța de apel, prin Decizia penală nr. 1519/2019 pronunțată la data de 15.11.2019 de către Curtea de Apel București, secția I penală,

în cuprinsul căreia s-a reținut: "Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate". S-a arătat că doar o faptă determinată poate atrage o soluție de condamnare și indicarea ca limită inferioară pentru perioada săvârșirii infracțiuni a anului 2012 sau a unui anotimp demonstrează lipsa determinării conform normelor de drept penal a faptei, o astfel de faptă nefiind prevăzută de legea penală sau, în cel mai bun caz, făcând imposibilă evaluarea acesteia în cadrul recursului în casație. De asemenea, inculpatul I. a arătat că se reține în sentința penală că activitatea imputată, ca asociat al SC M. SRL, s-a desfășurat în perioada cuprinsă între toamna anului 2012 și aprilie 2015, fiind înlesnită practicarea prostituției de către O., T., Q., U., V., W., X. și altele.

În acest context, în care s-a reținut că actele materiale care se impută societății comerciale au fost săvârșite în perioada 2014 - 2015, recurentul a susținut că este imposibil ca activitatea care i se impută, executată în calitate de asociat al SC M. SRL, să fie una mai mare, respectiv între toamna anului 2012 și aprilie 2015. În situația dată, recurentul a arătat că instanța de fond, contrar jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție (și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului), nu s-a pronunțat cu privire la toate actele materiale din conținutul infracțiunii continuate pentru care a fost condamnat și, mai mult decât atât, a menționat că a fost condamnat pentru un număr necunoscut de acte materiale.

În opinia recurentului, modul de rezolvare a acțiunii penale trebuia reflectat inclusiv în conținutul dispozitivului hotărârii, instanța trebuind să analizeze fiecare act material, respectiv prevederile legale privind caracterul continuat al infracțiunii și să menționeze expres numărul actelor materiale pentru care a pronunțat soluția de condamnare și data comiterii acestora. În această situație, mențiunile cuprinse în minuta sentinței penale (care nu are același conținut cu cel al dispozitivului hotărârii) nu permit decelarea actelor materiale pentru care s-a dispus soluția de condamnare în cauză (pentru fiecare act material în parte trebuie să se verifice îndeplinirea condițiilor de tipicitate prevăzute de lege) și exercitarea rolului Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul recursului în casație, întemeiat pe motivul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc.

pen., rezultând că, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este necorespunzătoare și nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fapta pentru care s-a dispus condamnarea neîntrunind elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare. De asemenea, recurentul inculpat a susținut că a fost condamnat cu toate că, de multe ori, actele de înlesnire "nu au fost urmate de practicarea efectivă" a prostituției, ceea ce contrazice însăși textul legal al definirii proxenetismului ce impune tocmai "înlesnirea practicării prostituției" și nu a nepracticării acesteia. Astfel, așa cum a fost constatată fapta (inclusiv în raport de acest criteriu), aceasta nu este prevăzută de legea penală.

S-a susținut că jurisprudența națională relevantă impune ca pentru fiecare acțiune sau inacțiune prevăzută de legea penală, care constituie o acuzație în materie penală distinctă și reprezintă obiectul judecății, instanța trebuie să se pronunțe, în caz contrar inculpatul fiind privat de dublul grad de jurisdicție, prevăzut de art. 2 parag. 1 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, dacă în cuprinsul deciziei atacate nu se face nici o referire concretă la condițiile, data și modalitatea efectivă în care se realizează acțiunea ilicită reținută în sarcina inculpatului, nefiind individualizate actele materiale imputate, se poate spune că nu pot fi analizate faptele în procedura pendinte prin prisma cazului de casare invocat, decât în măsura admiterii recursului în casație, deoarece lipsa elementelor de tipicitate concrete echivalează cu constatarea că hotărârea atacată este necorespunzătoare și nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune.

S-a solicitat să se aibă în vedere și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care atestă posibilitatea evaluării aspectelor încălcării normelor și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în special a încălcării art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma cazului de casare invocat, normă care, în opinia recurentului, a fost încălcată flagrant și în speță. În susținerea căii de atac, recurentul a solicitat să se mai aibă în vedere că nici în rechizitoriu nu se face vreo referire concretă la condițiile, data și modalitatea efectivă în care se realizează acțiunea ilicită reținută în sarcina sa, nefiind individualizate actele materiale imputate.

Deși a fost trimis în judecată sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni în formă continuată, recurentul a precizat că nu rezultă nici din actul de sesizare a instanței, nici din hotărârea de condamnare sau din probele administrate care sunt actele materiale reținute în sarcina sa, deși indicarea fiecărui act material în parte (data, locul, modalitatea de realizare) este unul din elementele esențiale ale acuzației penale. În prezenta cauză, acuzația penală este caracterizată prin imprecizie cu privire la detalii esențiale.

Recurentul a arătat că, în cauza Mattocia contra Italiei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 25.07.2000), Curtea Europeană a constatat că informațiile conținute în acuzație cu privire la detaliile esențiale privind locul și timpul săvârșirii infracțiunii erau vagi și contradictorii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil care ar fi trebuit să garanteze reclamantului oportunitatea și posibilitatea de a se apăra într-o modalitate concretă și efectivă. Curtea a considerat că o informare precisă și completă cu privire la faptele care se reproșează acuzatului și calificarea juridică reprezintă o condiție esențială pentru echitatea procedurilor judiciare.

În ceea ce privește descrierea faptei, aceasta trebuie să cuprindă și actul, acțiunea, inacțiunea imputată, astfel încât să rezulte cu certitudine actele reținute în sarcina inculpatului, iar în cazul infracțiunilor continuate trebuie descris fiecare act material în parte, în aceeași manieră menționată anterior. Deopotrivă, s-a arătat că, în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (atât anterior cât și ulterior intrării în vigoare a noului din C. proc. pen.), s-a statuat că prin fapta arătată în actul de sesizare a instanței nu se poate înțelege doar o simplă referire la o anumită faptă în succesiunea activităților inculpatului, ci trebuie să fie descrisă amănunțit fapta, într-un mod susceptibil de a produce consecințe juridice (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, Decizia nr. 74/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție - Decizia nr. 389 din 22.05.2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 892/2014).

În subsidiar (fără incidență directă), s-a precizat că nu au fost audiate persoanele despre care se susține că au beneficiat de aceste servicii, deși potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către unitățile hoteliere, acestea erau identificate (această probă a fost solicitată, însă a fost respinsă). Deopotrivă, nu au fost audiați clienții clubului SC M. SRL. S-a precizat și faptul că nici una dintre persoanele referitor la care s-a susținut prin actul de inculpare că li s-a înlesnit practicarea prostituției (în măsura în care au fost audiate) nu a participat în proces în calitate de persoană vătămată. În concluzie, recurentul inculpat a apreciat că fapta nu îndeplinește condițiile prevăzută de norma de incriminare - art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

- motiv pentru care este admisibilă cale extraordinară de atac a recursului în casație, fundamentată pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. S-a solicitat admiterea în principiu a recursului în casație și, pe fond, admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și pronunțarea unei soluții de achitare. Totodată, recurentul inculpat a solicitat, în temeiul art. 441 din C. proc. pen., să se dispună suspendarea, în tot sau în parte, a executării hotărârii. În cuprinsul cererii de recurs în casație, inculpata SC M. SRL a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea cererii, recurenta inculpată SC M. SRL a susținut că, în speță, nu se identifică o faptă concretă în formă continuată (după regulile juridice aplicabile) și astfel este imposibil ca Înalta Curte de Casație și Justiție să examineze corespondența dintre trăsăturile faptei concrete (actele materiale) și modelul de incriminare (modelul abstract prevăzut în norma de incriminare), iar efectuarea unei analize va reliefa că nu există o "corespondență deplină între fapta (continuată) săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune". Recurenta inculpată SC M. SRL a arătat că instanța de fond nu a stabilit câte acte materiale ale infracțiunii de proxenetism au fost săvârșite, care sunt acestea și la ce date au fost săvârșite (intervalul de timp scurt fiind indispensabil evaluării caracterului continuat al infracțiunii), ci instanța doar s-a rezumat să menționeze: În temeiul art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., condamnă pe inculpata SC M. SRL la pedeapsa amenzii într-un număr de 200 zile-amendă și stabilește suma corespunzătoare unei zile amendă la 500 RON, inculpata având de plătit statului suma de 100.000 RON cu titlu de amendă penală.

S-a susținut că aceste neconformități grave au fost menținute și de către instanța de apel, prin Decizia penală nr. 1.519/2019 pronunțată la data de 15.11.2019 de către Curtea de Apel București, secția I penală, întrucât a fost respins apelul și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. S-a arătat că doar o faptă determinată poate atrage o soluție de condamnare și, în raport de cele învederate, rezultă lipsa determinării conform normelor de drept penal a faptei pentru care s-a dispus soluția de condamnare, o astfel de faptă nefiind prevăzută de legea penală sau făcând imposibilă evaluarea acesteia în cadrul recursului în casație. Recurenta inculpată SC M. SRL a arătat că activitatea care îi este imputată ar fi fost desfășurată în perioada cuprinsă între 2014 și aprilie 2015, fiind înlesnită practicarea prostituției de către O., T., Q., U., V., W., X. și altele.

În situația dată, contrar jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție (și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului), recurenta inculpată SC M. SRL a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la toate actele materiale din conținutul infracțiunii continuate pentru care a fost condamnată și, mai mult decât atât, a menționat că a fost condamnată pentru un număr necunoscut de acte materiale și pentru o perioadă neprecizată, în dispozitivul hotărârii. În opinia recurentei, modul de rezolvare a acțiunii penale trebuia reflectat inclusiv în conținutul dispozitivului hotărârii, instanța trebuind să analizeze punctual fiecare act material, respectiv prevederile legale privind caracterul continuat al infracțiunii și menționând expres numărul actelor materiale pentru care a pronunțat soluția de condamnare și data comiterii acestora și perioada (cu atât mai mult în dispozitiv).

În această situație, mențiunile cuprinse în minuta sentinței penale (care nu are același conținut cu cel al dispozitivului hotărârii) nu permit decelarea actelor materiale pentru care s-a dispus soluția de condamnare în cauză (pentru fiecare act material în parte trebuind să se verifice îndeplinirea condițiilor de tipicitate prevăzute de lege) și exercitarea rolului Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul recursului în casație, întemeiat pe motivul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., rezultând că, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este necorespunzătoare și nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune.

Totodată, recurenta inculpată a susținut că a fost condamnată cu toate că, de multe ori, actele de înlesnire "nu au fost urmate de practicarea efectivă" a prostituției, ceea ce contrazice textul legal care definește proxenetismul, ce impune tocmai "înlesnirea practicării prostituției" și nu a nepracticării acesteia. Astfel, așa cum a fost constatată fapta (inclusiv în raport de acest criteriu), aceasta nu este prevăzută de legea penală. În același context, s-a arătat că instanța nu a precizat pentru actele materiale în ce constau "actele sexuale", reținând că unele constau în masaj "cu finalizare", considerând masajul un act de prostituție. În opinia recurentei inculpate, o astfel de faptă, ce are la bază masajul, cum s-a precizat de către instanță, nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

S-a susținut că jurisprudența națională relevantă impune ca pentru fiecare acțiune sau inacțiune prevăzută de legea penală, care constituie o acuzație în materie penală distinctă și reprezintă obiectul judecății, instanța trebuie să se pronunțe, în caz contrar inculpatul fiind privat de dublul grad de jurisdicție, prevăzut de art. 2 parag. 1 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, dacă în cuprinsul deciziei atacate nu se face nici o referire concretă la condițiile, data și modalitatea efectivă în care se realizează acțiunea ilicită reținută în sarcina inculpatului, nefiind individualizate actele materiale imputate, se poate spune că nu pot fi analizate faptele în procedura pendinte prin prisma cazului de casare invocat, decât în măsura admiterii recursului în casație, deoarece lipsa elementelor de tipicitate concrete echivalează cu constatarea că hotărârea atacată este necorespunzătoare și nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune.

S-a solicitat să se aibă în vedere și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care atestă posibilitatea evaluării aspectelor încălcării normelor și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în special a încălcării art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma cazului de casare invocat, normă care, în opinia recurentei, a fost încălcată flagrant și în speță. Totodată, în susținerea căii de atac, recurenta a solicitat să se mai aibă în vedere că nici în rechizitoriu nu se face vreo referire concretă la condițiile, data și modalitatea efectivă în care se realizează acțiunea ilicită reținută în sarcina sa, nefiind individualizate actele materiale imputate.

Deși a fost trimisă în judecată sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni în formă continuată, recurenta a precizat că nu rezultă nici din actul de sesizare a instanței, nici din hotărârea de condamnare sau nici din probele administrate care sunt actele materiale reținute în sarcina sa, deși indicarea fiecărui act material în parte (data, locul, modalitatea de realizare) este unul din elementele esențiale ale acuzației penale. În prezenta cauză, acuzația penală este caracterizată prin imprecizie cu privire la detalii esențiale.

Recurenta inculpată SC M. SRL a arătat că, în cauza Mattocia contra Italiei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 25.07.2000), Curtea Europeană a constatat că informațiile conținute în acuzație cu privire la detaliile esențiale privind locul și timpul săvârșirii infracțiunii erau vagi și contradictorii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil care ar fi trebuit să garanteze reclamantului oportunitatea și posibilitatea de a se apăra într-o modalitate concretă și efectivă. Curtea a considerat că o informare precisă și completă cu privire la faptele care se reproșează acuzatului și calificarea juridică reprezintă o condiție esențială pentru echitatea procedurilor judiciare.

În ceea ce privește descrierea faptei, aceasta trebuie să cuprindă și actul, acțiunea, inacțiunea imputată, astfel încât să rezulte cu certitudine actele reținute în sarcina inculpatului, iar în cazul infracțiunilor continuate trebuie descris fiecare act material în parte, în aceeași manieră menționată anterior. Deopotrivă, s-a arătat că, în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (atât anterior cât și ulterior intrării în vigoare a noului din C. proc. pen.) s-a statuat că prin fapta arătată în actul de sesizare a instanței nu se poate înțelege doar o simplă referire la o anumită faptă în succesiunea activităților inculpatului, ci trebuie să fie descrisă amănunțit fapta, într-un mod susceptibil de a produce consecințe juridice (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, Decizia nr. 74/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 389 din 22.05.2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 892/2014).

În subsidiar (fără incidență directă), s-a precizat că nu au fost audiate persoanele despre care se susține că au beneficiat de aceste servicii, deși potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către unitățile hoteliere, acestea erau identificate (această probă a fost solicitată, însă a fost respinsă). Deopotrivă, nu au fost audiați clienții clubului SC M. SRL S-a arătat și faptul că nici una dintre persoanele referitor la care s-a susținut prin actul de inculpare că li s-a înlesnit practicarea prostituției (în măsura în care au fost audiate) nu a participat la proces în calitate de persoană vătămată. În concluzie, recurenta inculpată SC M. SRL a apreciat că fapta nu îndeplinește condițiile prevăzută de norma de incriminare - art. 213 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

- motiv pentru care este admisibilă cale extraordinară de atac a recursului în casație, fundamentată pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. S-a solicitat admiterea în principiu a recursului în casație și, pe fond, admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și pronunțarea unei soluții de achitare. Totodată, recurenta inculpată SC M. SRL a solicitat, în temeiul art. 441 din C. proc. pen., să se dispună suspendarea, în tot sau în parte, a executării hotărârii. Cererile de recurs în casație au fost comunicate Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și părților. Au fost depuse concluzii scrise de către inculpatul G., care a arătat că susține recursurile declarate de inculpații I., H. și SC M. SRL și, în situația în care sunt admise, solicită să fie extinse efectele căii de atac și cu privire la situația sa.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 14 ianuarie 2021. Prin referatul din data de 14 ianuarie 2021, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la termenul din data de 09 februarie 2021. Prin încheierea din 09 februarie 2021, Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casație formulate de inculpații I. și SC M. SRL împotriva Deciziei penale nr. 1.519/A din data de 15 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016. A respins cererile de suspendare a executării hotărârii recurate formulate de recurenții inculpați I. și SC M. SRL A trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursurilor în casație.

A fixat termen la data de 23 februarie 2021, pentru când se citează recurenții inculpați I. și SC M. SRL. A respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpata H. împotriva Deciziei penale nr. 1519/A din data de 15 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016. A obligat recurenta inculpată H. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. S-a constatat că cererile de recurs în casație ale inculpaților I. și SC M. SRL au fost formulate în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinesc condițiile prevăzute art. 436 alin. (1) și alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc.

pen. Referitor la îndeplinirea condiției impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că recurenții inculpați I. și SC M. SRL au invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală). Referitor la susținerea recurenților inculpați I. și SC M. SRL, în sensul că modul de rezolvare a acțiunii penale trebuia reflectat inclusiv în conținutul dispozitivului hotărârii (instanța trebuind să analizeze punctual fiecare act material, respectiv prevederile legale privind caracterul continuat al infracțiunii și să menționeze expres numărul actelor materiale pentru care a pronunțat soluția de condamnare și data comiterii acestora), Înalta Curte a constatat că tehnica de redactare a unei hotărâri (dispozitivul hotărârii) nu reprezintă o chestiune care poate fi analizată în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc.

pen. Recurenții inculpați I. și SC M. SRL au arătat că, deși au fost trimiși în judecată sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni în formă continuată, nu rezultă nici din actul de sesizare a instanței, nici din hotărârea de condamnare sau din probele administrate care sunt actele materiale reținute în sarcina lor. S-a invocat cauza Mattocia contra Italiei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 25.07.2000), în care Curtea Europeană a constatat că informațiile conținute în acuzație cu privire la detaliile esențiale privind locul și timpul săvârșirii infracțiunii erau vagi și contradictorii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil care ar fi trebuit să garanteze reclamantului oportunitatea și posibilitatea de a se apăra într-o modalitate concretă și efectivă.

Deopotrivă, recurenții au arătat că, în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (atât anterior cât și ulterior intrării în vigoare a noului din C. proc. pen.), s-a statuat că prin fapta arătată în actul de sesizare a instanței nu se poate înțelege doar o simplă referire la o anumită faptă în succesiunea activităților inculpatului, ci trebuie să fie descrisă amănunțit fapta, într-un mod susceptibil de a produce consecințe juridice (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, Decizia nr. 74/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 389 din 22.05.2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 892/2014). Înalta Curte a constatat că aspectul invocat de recurenții inculpați I. și SC M. SRL, cu privire la insuficienta descriere a fiecărui act material al infracțiunii continuate, nu poate fi analizat în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc.

pen., decât atunci când prin insuficientă motivare se are în vedere omisiunea instanței de a fi reținut un element al conținutului infracțiunii respectiv absența unui element constitutiv al infracțiunii. Recurenții inculpați au formulat critici și cu privire la probele administrate în cauză (s-a invocat că nu au fost audiate persoanele despre care se susține că au beneficiat de anumite servicii, deși, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către unitățile hoteliere, acestea erau identificate; totodată, s-a arătat că nu au fost audiați clienții clubului SC M. SRL).

Cu privire la aceste aspecte, Înalta Curte reține că, astfel cum s-a menționat deja, recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt, instanța supremă neputând să rejudece pentru a treia oară o cauză în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. Prin urmare, s-a apreciat că aceste critici nu se circumscriu cazului de casare invocat (art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.), întrucât nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel.

În ceea ce privește susținerea recurenților inculpați I. și SC M. SRL, în sensul că le-ar fi fost încălcat dreptul la dublu grad de jurisdicție, prevăzut de art. 2 parag. 1 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte a reținut că textul menționat anterior statuează în sensul că "Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege". În materia căilor de atac, C. proc. pen. prevede calea ordinară de atac a apelului, care este integral devolutivă.

Instanța de apel are competența de a readministra probele administrate la prima instanță precum și competența de a administra probe noi, fiind obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza și să verifice hotărârea primei instanțe sub toate aspectele de fapt și de drept (art. 417 alin. (2) din C. proc. pen.). Așadar, C. proc. pen., prin reglementarea căii ordinare de atac a apelului, dă eficiență principiului dublului grad de jurisdicție, prevăzut de art. 2 parag. 1 al Protocolului 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Înalta Curte a constatat că soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la recurenții inculpați I. și SC M. SRL a fost supusă căii de atac a apelului, astfel încât hotărârea atacată a fost pronunțată de instanța de apel în urma evaluării cauzei sub toate aspectele de drept și de fapt, fiind astfel respectat principiul dublului grad de jurisdicție, prevăzut de art. 2 parag. 1 al Protocolului 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În schimb, Înalta Curte a constatat că recursurile în casație formulate de inculpații I. și SC M. SRL sunt admisibile pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc.

pen., în ceea ce privește critica formulată de aceștia în sensul că infracțiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) din C. pen., nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă - atât inculpatul I., cât și inculpata SC M. SRL au susținut că au fost condamnați cu toate că, de multe ori, actele de înlesnire "nu au fost urmate de practicarea efectivă" a prostituției, ceea ce contrazice textul legal, care impune tocmai "înlesnirea practicării prostituției" și nu nepracticarea acesteia. Astfel cum s-a menționat anterior, analiza acestor aspecte se poate realiza strict în raport de situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o analiză a conținutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

Referitor la cererile de suspendare a executării hotărârii formulate de recurenții inculpați I. și SC M. SRL, Înalta Curte a reținut că din interpretarea dispozițiilor art. 441 din C. proc. pen., rezultă că suspendarea executării hotărârii recurate este o măsură de excepție, care poate fi dispusă de instanță, după admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și în timpul judecării acesteia, prin care se suspendă temporar punerea în executare a hotărârii împotriva căreia s-a exercitat recursul în casație, până la judecarea pe fond a căii de atac.

La momentul analizării oportunității suspendării executării hotărârii recurate, Înalta Curte, în raport de cadrul procesual al recursului în casație și caracterul excepțional al unei astfel de măsuri, evaluează dacă argumentele prezentate în susținerea cererii de suspendare relevă necesitatea unei astfel de măsuri pentru preîntâmpinarea potențialelor efecte negative, uneori ireparabile, cauzate de continuarea executării unei hotărâri criticate ca fiind nelegală. În raport de cele menționate, având în vedere stadiul procesual al cauzei și motivele formulate de recurenții inculpați I. și SC M. SRL în susținerea cererilor de suspendare a executării hotărârii (care constituie și motive ale recursului în casație), Înalta Curte a apreciat că nu este oportună suspendarea executării hotărârii atacate.

Referitor la recursul în casație declarat de recurenta inculpată H., Înalta Curte a constatat că nu este îndeplinită condiția referitoare la formularea cererii în termenul prevăzut de lege. În dezbateri, la termenul de judecată din data de 23 februarie 2021, apărătorul ales al recurentului inculpat I. a solicitat admiterea recursului în casație, susținând că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă continuă, respectiv pentru mai multe acte materiale care nu au fost descrise și, cu toate aceste, instanța a reținut că aceste acte de înlesnire nu au fost urmate de practicarea efectivă a prostituției. Apărarea a apreciat că fapta, astfel cum a fost constatată de către instanțele de judecată, nu este prevăzută de legea penală.

De asemenea, apărarea a susținut că împrejurarea de a nu fi descrise infracțiunile, de a nu fi explicitate în timp, în spațiu, pune în imposibilitate instanța de recurs de a constata dacă, într-adevăr, fapta îndeplinește elementele de tipicitate ale infracțiunii. În ceea ce privește recursul în casație formulat de SC M. SRL s-a susținut că, în condițiile în care fapta nu este descrisă, instanța nu are posibilitatea să o compare cu textul de lege, sens în care a precizat că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă continuată, reținându-se că această înlesnire nu a fost urmată efectiv de practicarea prostituției. Analizând recursurile în casație ale inculpaților I. și SC M. SRL potrivit art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc.

pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 09 februarie 2021, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție, în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen. Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a caracterului nelegal al hotărârilor judecătorești tinzând la desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii. Înalta Curte constată că cererile de recurs în casație formulate de recurenții inculpați I. și SC M. SRL au fost admise în principiu cu privire la infracțiunea de proxenetism prevăzută de art. 213 alin. (1) din C. pen., pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc.

pen., întrucât nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii în sensul că fapta nu corespunde modelului abstract de incriminare. Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc.

pen., nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019). Deoarece legea nu prevede competența de a administra probe cu privire la situația de fapt, instanța de recurs în casație își fundamentează soluția pe baza faptelor anterior constatate.

De asemenea, s-a mai statuat în jurisprudență și că verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv concordanța conduite subiectului cu o norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective [nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) și care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.]" (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care