ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 843/2020

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din data de 1 iulie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, s-au respins excepțiile de nelegalitate vizând constituirea completului de divergență.

S-au respins cererile de sesizare a Curții Uniunii Europene de Justiție și a Înaltei Curți de Casație și Justiție și cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114, art. 115, art. 125 și art. 129 C. proc. pen.

De asemenea, s-a respins cererea de readministrare a probatoriului ca urmare a constituirii completului de divergență.

Cu majoritate, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și art. 394 alin. (5) C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Constanța a reținut, referitor la cererea de constatare, în temeiul art. 52 C. proc. pen. cu trimitere la art. 4 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, a nelegalității modalității de constituire a completului de judecată în complet de divergență prin desemnarea acestuia de către președintele de secție penală din judecătorii desemnați pe lista de permanență, exclusiv din perspectiva legalității și a actelor care au fost emise în aplicarea dispozițiilor legale - decizia președintelui secției penale din data de 4 iunie 2020 de constituire a completului de divergență, respectiv a nelegalei compuneri a completului de judecată rezultat, apreciind că modalitatea aceasta de desemnare administrativă încalcă principiul legalității desfășurării procesului penal, care are ca și componentă modalitatea de desemnare aleatorie a membrilor completului de judecată că, prin art. 52 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul instituie o prorogare de competență în favoarea instanței penale, care este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei; chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.

Verificarea legalității constituirii completului de divergență este o chestiune prealabilă asupra căreia completul trebuie să se pronunțe cu prioritate.

Astfel, examinând decizia administrativă din data de 4 iunie 2020 emisă de președintele secției penale și pentru cauze penale cu minori și de familie a Curții de Apel Constanța raportat la dispozițiile legale aplicabile, a rezultat că s-a procedat la alcătuirea completului de divergență cu deplina respectare a dispozițiilor art. 394 alin. (5) C. proc. pen., art. 17 alin. (2) și art. 52 din Legea nr. 304/2004, art. 19, art. 110 și art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (aprobat prin HCSM nr. 1375/2015), prin includerea judecătorului din planificarea de permanență din ziua apariției incidentului procedural, respectiv 4 iunie 2020, planificare aprobată prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Curții de Apel Constanța nr. 3 din 16 martie 2020, aferentă perioadei 30 martie - 28 iunie 2020.

În concluzie, s-a respins excepția de nelegalitate a compunerii completului de divergență, apreciindu-se că este neîntemeiată.

Referitor la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu 2 întrebări preliminare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:

a) În situația în care la nivel național sunt stabilite reguli de desemnare a judecătorului care aplică dreptul european, norme care asigură printre altele și independența acestuia, încălcarea acestor reguli cu ocazia desemnării sau întregirii completului de judecată afectează principiile instituite prin art. 2 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene a Curții Europene de Justiție - referitor la respectarea principiilor statului de drept și la valorile dintr-o societate caracterizată prin justiție - art. 19 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene a Curții Europene de Justiție - referitor la protecția jurisdicțională efectivă a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - referitor la dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege?

b) Dacă utilizarea unor norme nepublice - precum actele administrative normative ale Colegiului de conducere al instanței - cu ocazia constituirii sau întregirii completului de judecată, afectează principiile instituite prin art. 2 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene a Curții Europene de Justiție - referitor la respectarea principiilor statului de drept și la valorile dintr-o societate caracterizată prin justiție - art. 19 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene a Curții Europene de Justiție - referitor la protecția jurisdicțională efectivă a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - referitor la dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege?

În susținerea cererii, apărarea a invocat că are în vedere, în esență, asigurarea dreptului la un proces echitabil, a garanțiilor de imparțialitate și de transparență în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil nu numai la desfășurarea propriu-zisă a acestuia, ci și inclusiv în ceea ce privește modalitatea de constituire, respectiv de întregire a completului de judecată și că, până la soluționarea acestor întrebări preliminare, se impune suspendarea judecății cauzei în conformitate cu dispozițiile legale incidente.

Conform art. 267 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene are competența să se pronunțe, cu caracter preliminar, asupra interpretării tratatelor, respectiv cu referire la validitatea și interpretarea actelor normative emise de instituțiile, organele sau agențiile Uniunii.

S-a arătat că, potrivit aceluiași articol, când o asemenea problemă este invocată într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale a cărei decizie nu este supusă vreunei căi de atac, aceasta este obligată să sesizeze Curtea.

În interpretarea prevederilor privind sesizarea pentru pronunțarea hotărârii preliminare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern, trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecății sale, să-și îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile - existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității" - Hotărârea Curții din 6 octombrie 1992-cauza C-283/81 (CILFIT).

În consecință, s-a concluzionat că, în conformitate cu dispozițiile legale, se desprind trei condiții obligatorii pentru sesizarea instanței europene și anume: interogarea să vizeze interpretarea normelor europene din tratate, validitatea/interpretarea actelor normative emise de instituțiile, organele sau agențiile Uniunii, dispoziția în cauză să nu fi făcut obiectul unei interpretări din partea Curții, iar solicitarea să se facă în fața instanței a cărei decizie este definitivă.

Referitor la solicitarea apelantului inculpat de sesizare a CJUE pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, s-a constatat îndeplinirea a două condiții: cea referitoare la ridicarea problemei în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu este supusă niciunei căi de atac și nepronunțarea anterioară a Curții.

S-a apreciat însă că, obiectul chestiunilor invocate de către apelant nu îl constituie interpretarea vreunei norme europene din tratate sau documente ale instituțiilor/organelor Uniunii, apărarea solicitând să se pronunțe Curtea dacă normele naționale vizând constituirea completului de divergență asigură dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale.

Pe de altă parte, conform art. 20 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor sunt interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte și, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În condițiile în care, dreptul la apărare al oricărei părți, componentă a dreptului la un proces echitabil, este consacrat în legislația națională - art. 24 din legea fundamentală, art. 8 și art. 10 C. proc. pen., aplicarea corectă a dreptului european se impune cu evidență, nelăsând loc niciunei îndoieli rezonabile.

Cum asigurarea respectării dreptului la apărare și, în consecință, a dreptului la un proces echitabil revine exclusiv instanței naționale, neridicându-se problema interpretării dispozițiilor europene, curtea a apreciat că solicitarea apelantului A. nu este admisibilă, fiindu-i respinsă.

În același sens, curtea a avut în vedere că verificarea respectării dreptului la un proces echitabil revine Curții Europene a Drepturilor Omului, o interpelare legată de calitatea legii interne nu poate pune în discuție aspecte ce țin de conformitatea dreptului și practicilor interne cu dreptul suspectului sau inculpatului la un proces echitabil, garantat de art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în prezent afirmat la art. 47 din Carta Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniind în mod repetat că, în materia procesului echitabil, regulile pe care le susține și care sunt aplicabile tuturor statelor sunt cele decurgând din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care este lămuritoare în ceea ce privește procesul echitabil.

Curtea a apreciat că nici cererea de suspendare a judecății nu este admisibilă deoarece nu s-a dispus sesizarea CJUE.

Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114, art. 115, art. 125 și art. 129 C. proc. pen., pe care recurentul le-a apreciat că intră în coliziune cu dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 21 din Constituție, privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) din Constituție privind garantarea dreptului la apărare, art. 124 din Constituție, privind înfăptuirea justiției, art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, norme prioritare în raport cu dreptul intern ca efect al art. 148 din Constituție; și astfel că, textele de lege indicate nu reglementează în mod concret atitudinea și conduita procesuală pe care ar trebui să le aibă organul de urmărire penală, în mod concret, având posibilitatea ca o persoană să fie audiată în calitate de martor cu identitatea reală și, în aceeași cauză, cu identitate protejată.

Curtea a apreciat că solicitarea apărării este nefondată, în condițiile în care art. 114, art. 115, art. 125 și art. 129 C. proc. pen. au fost invocate în mod formal, prin raportare la anumite articole din Constituția României și Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, după închiderea procedurii de cameră preliminară în care s-a examinat legalitatea administrării probelor, vizând de fapt analiza modalității în care organele de urmărire penală au procedat la administrarea probei testimoniale în procesul de aplicare a legii și care decurge din posibilitatea ca aceeași persoană să fie audiată în calitate de martor cu identitate reală și ca martor cu identitate protejată și care, în acest moment, ține de evaluarea și aprecierea probelor în conformitate cu dispozițiile art. 103 cu referire la art. 101 și art. 102 C. proc. pen.

Referitor la cererea de readministrare a probatoriului ca urmare a constituirii completului de divergență, având în vedere dispozițiile art. 394 alin. (5) C. proc. pen., precum și efectuarea probatoriilor în mod nemijlocit de majoritatea completului, curtea nu a constatat neregularități pe parcursul cercetării judecătorești, astfel că a apreciat că nu se impune refacerea probelor, dând posibilitatea inculpatului, în măsura în care apreciază, să formuleze declarații în fața noului complet astfel întregit. De asemenea, s-a constatat că nici cererea de administrare a probei cu expertiză contabilă nu este utilă, astfel că a fost respinsă.

În legătură cu cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și art. 394 alin. (5) C. proc. pen., curtea a precizat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

S-a arătat că aceste dispoziții legale preiau, în esență, dispozițiile art. 146 lit. d) din Constituție, care statuează că excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial cu privire la legile și ordonanțele în vigoare sau cu privire la anumite dispoziții ale acestora, în cadrul procedurii reglementate prin lege fiind instituite o serie de condiții de admisibilitate referitoare la caracterul concret al controlului, cum ar fi irelevanța sau la subiectele și obiectul controlului, sub aspect formal.

Din punct de vedere procedural, exercitarea oricărei excepții se subsumează condițiilor generale prealabile, specifice oricărei cereri sau acțiuni, una dintre acestea fiind interesul, care poate fi definit ca folosul practic sau beneficiul legitim pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare sau prin activarea oricărui mecanism procedural în cadrul unei proceduri deja declanșate.

Condiția interesului se exprimă, în cazul excepției de neconstituționalitate, inclusiv sub aspectul relevanței excepției, deoarece irelevanța face ca excepția de neconstituționalitate să nu fie pertinentă pentru rezolvarea cauzei în care a fost ridicată, adică să nu aibă legătură cu cauza.

S-a apreciat, în cazul excepției de neconstituționalitate, privită sub forma unui incident ivit în cursul procesului, asemănător chestiunilor prejudiciale, că trebuie îndeplinită și condiția pertinenței funcționale a excepției, exprimată sub forma legăturii obiective dintre aceasta și litigiul dedus judecății.

Deopotrivă, s-a considerat că această condiție se exprimă sub forma legăturii indisolubile dintre norma juridică ce constituie obiect al excepției și problema de fapt sau de drept căreia această normă juridică îi este asociată, astfel că sesizarea Curții Constituționale nu poate avea loc în scop formal, în vederea soluționării unor probleme cu caracter de principiu sau fără legătură reală cu cauza.

S-a apreciat astfel că această condiție intrinsecă este o consecință a caracterului concret al controlului pe cale de excepție și derivă din caracterul incident al excepției de neconstituționalitate față de litigiul concret principal.

Curtea a conchis că aceste două condiții exprimă, de fapt, condiția legăturii cu cauza a normei ce constituie obiect al excepției, numai astfel fiind îndeplinită și condiția subînțelească privind exercitarea drepturilor civile cu bună-credință, potrivit cu scopul pentru care ele au fost recunoscute prin lege, prevăzută de art. 57 din Constituție.

Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Curtea, în opinia majoritară, a constatat că, în cauză, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv aceea ca norma juridică ce se constituie în obiect al excepției să aibă legătură cu cauza, ținând seama de problema juridică invocată și de legătura acestei probleme de drept cu excepția de nelegalitate a actului administrativ reprezentat de Decizia din data de 4 iunie 2020 a Președintelui secției penale din cadrul Curții de Apel Constanța și excepția nelegalei compuneri a completului.

O primă observație a curții de apel a reprezentat-o aceea că autorul excepției de neconstituționalitate își justifică interesul legitim și actual de a solicita sesizarea Curții Constituționale întrucât legala compunere a completului de judecată ar putea fi pusă în discuție în raport de necesitatea conformității cu Constituția a normelor ce reglementează acest aspect în orice stadiu al pricinii, așa încât compunerea completului reprezintă un aspect de legalitate, iar încălcarea dispozițiilor aplicabile putând afecta validitatea soluției.

De asemenea, curtea a precizat că autorul cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, nu motivează însă de ce norma juridică invocată, cu implicații asupra alcătuirii inițiale a completului de judecată, ar influența, în concret, soluționarea cauzei și de ce o altă modalitate de alcătuire a completului de judecată, pe baza unor dispoziții legale superioare calitativ celor în vigoare ar aduce o doză mai mare de previzibilitate și accesibilitate a legii sau o mai mare doză de încredere în standardele de independență și imparțialitate ale instanței, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, în opinia curții, autorul cererii de sesizare a Curții Constituționale nu aduce în discuție niciun aspect care s-ar răsfrânge în mod negativ asupra alcătuirii completului de judecată și de care să depindă cu necesitate soluționarea cauzei, decurgând din modul de reglementare actual oferit de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, pentru a da posibilitatea instanței de judecată învestite cu soluționarea apelului să aprecieze, în concret, asupra condiției interesului (utilității) și pertinenței (relevanței) procesuale a excepției de neconstiționalitate.

Prin urmare, în condițiile în care autorul cererii nu a dovedit aspecte negative, pe care actualele dispoziții ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 să le ridice - cu privire la modalitatea efectivă de constituire și de funcționare a completelor de judecată sau cu privire la o posibilă interferență negativă a colegiilor asupra modalității concrete de alcătuire a acestor complete - din punctul de vedere al pertinenței sale funcționale, curtea a apreciat că excepția invocată este susținută în mod formal, prin simpla identificare a unei norme de organizare judiciară și altor norme din Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului aflate numai în aparență într-o legătură cu cauza, ceea ce face ca cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional să nu se circumscrie condițiilor de admisibilitate menționate la art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea a observat și faptul că actualele dispoziții ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, nu reglementează problema juridică, referitoare la alcătuirea completului de divergență, ci se referă la stabilirea de către colegiile de conducere ale instanțelor a compunerii completelor de judecată la începutul anului, urmărindu-se asigurarea continuității acestor complete.

Mai mult, curtea a considerat că, în cuprinsul aceluiași text de lege, care conține o normă de generală aplicare, se reglementează și o situație ce nu este incidentă în speța dedusă judecății și care se referă la posibilitatea schimbării membrilor completelor în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești.

Așadar, instanța a constatat că dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară nu au legătură cu problema particulară a completului de divergență și nici cu vreo situație referitoare la modalitatea de stabilire a compunerii completului inițial sau de schimbare a vreunui membru al acestuia.

De altfel, modalitatea de stabilire inițială a compunerii completului de judecată învestit cu judecarea cauzei în apel nu a fost adusă în discuție, din perspectiva dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, ceea ce face ca cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată să intre chiar în disonanță cu prevederile art. 57 din Constituția României, care prevăd că cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să își exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință.

Din perspectiva condiției pertinenței (utilității) procesuale, curtea a apreciat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu este admisibilă nici în raport de legătura dintre această cerere și excepția de nelegalitate a actului administrativ invocat, fapt ce reclamă necesitatea analizării în comun a celor două cereri, din perspectiva condițiilor de admisibilitate pe care fiecare din normele de procedură aplicabile le instituie.

De altfel, curtea a considerat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, ar fi avut legătură cu cauza numai în măsura în care și excepția de nelegalitate a actului administrativ invocat ar fi avut ca obiect o chestiune prealabilă care să aibă legătură cu fondul cauzei, ambele cereri justificând o analiză comună a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, care, alături de alte dispoziții legale, întregesc cadrul normativ invocat în susținerea excepției de nelegalitate.

În cazul de față, s-a apreciat că excepția de nelegalitate nu întrunește condițiile de la art. 52 din C. proc. pen., deoarece obiectul acesteia nu îl reprezintă o chestiune de drept material de care să depindă soluționarea fondului cauzei, decizia administrativă a cărei nelegalitate se invocă neputând avea o înrâurire directă asupra modului de rezolvare a acțiunii penale și nici asupra obiectului judecății, din perspectiva dispozițiilor art. 14 și art. 371 C. proc. pen.

Astfel, din perspectiva dispozițiilor art. 52 C. proc. pen., chestiunile prealabile sunt chestiuni de natură extrapenală a căror soluționare cade, de regulă, în competența instanței penale, având în vedere că, de modul în care ele sunt dezlegate depinde rezolvarea fondului unei cauze penale.

În cazul de față, curtea a considerat că această chestiune prealabilă invocată ar aparține materiei dreptului administrativ, astfel încât legătura acesteia cu fondul cauzei penale este cu atât mai mult subliniată de normele art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată, cu modificările și completările ulterioare potrivit căreia instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză.

Așadar, curtea a precizat că este de natura evidenței că decizia administrativă a cărei nelegalitate se invocă pe cale de excepție nu reprezintă un act administrativ individual de care depinde soluționarea pe fond a litigiului penal aflat pe rol, întrucât de legalitatea acestui act juridic nu depinde nici existența faptelor și nici caracterul penal al acestora ori eventuala vinovăție a inculpatului.

Dimpotrivă, curtea a considerat că decizia administrativă din data de 4 iunie 2020 emisă de Președintele secției penale și pentru cauze penale cu minori și de familie a Curții de Apel Constanța, prin care s-a procedat la alcătuirea completului de divergență în cauza pendinte, privește un aspect de natură administrativă, cu implicații asupra alcătuirii completului și care nu influențează fondul cauzei, astfel încât nici cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, pe care această decizie se întemeiază, nu are legătură cu cauza.

Curtea a concluzionat că analiza actului administrativ a cărei nelegalitate se invocă, nu poate fi realizată de către instanța penală învestită cu rechizitoriul, care urmează a se realiza în fața instanțelor de drept comun, astfel încât și cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 urmează a fi analizată de aceleași instanțe, față de împrejurarea că motivele de nelegalitate a actului administrativ se circumscriu dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară și art. 19, art. 110 și art. 111 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin HCSM nr. 1375 din 2015, dar și normelor cuprinse în art. 52 din Legea nr. 304/2004, potrivit celor arătate în mod expres în cadrul secțiunii II din cererea adresată instanței.

Deși în cuprinsul cererii de sesizare a Curții Constituționale autorul excepției face trimitere la competența colegiului de conducere a instanței de a stabili compunerea completelor de judecată la începutul anului, competență stabilită prin art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, simpla invocare a unei norme de organizare judiciară care prevede modalitatea de organizare și funcționare a instanțelor prin regulamente de ordine interioară și hotărâri ale colegiilor de conducere, ca acte inferioare legii, nu este și suficientă pentru a face ca cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional să devină admisibilă, în absența unei probleme reale ridicate de aplicarea la speță a dispozițiilor legale criticate.

Curtea a apreciat că nici în ceea ce privește cererea inculpatului de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 394 alin. (5) C. proc. pen., nu are legătură cu cauza, din perspectiva dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a problemei de drept invocate, referitoare la obligația de administrare a probelor în fața noului judecător inclus în completul de divergență.

De altfel, aceeași instanță a constatat că dispozițiile art. 394 alin. (5) C. proc. pen. nu reglementează aspecte specifice problemei juridice invocate, ci de referă la modalitatea de luare a hotărârii, în ipoteza în care în cadrul completului de judecată inițial nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, situație în care judecata se reia în complet de divergență.

Prin urmare, instanța a reținut că aceste dispoziții de procedură nu instituie în sarcina noului complet o anumită conduită procesuală și nici nu îngrădesc inculpatului dreptul la apărare, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României, întrucât ele nu limitează posibilitățile de readministrare a probatoriului în fața completului de divergență, acesta fiind în continuare suveran cu privire la mijloacele de probă care se pot administra în faza apelului, iar dispozițiile art. 420 alin. (4), (5) și (8), respectiv art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. fiind, deopotrivă, aplicabile.

Deopotrivă, curtea a observat că art. 394 alin. (5) C. proc. pen. nu reglementează modalitatea de administrare a probelor în fața completului de divergență, pentru ca de conținutul textului de lege să depindă problema de drept în discuție, cu incidența directă asupra dreptului suspectului și acuzatului la un proces echitabil, dispozițiile legale criticate reglementând o cu totul altă problemă și anume cea referitoare la luarea hotărârii, așa cum o arată chiar denumirea marginală a textului de lege.

Sub forma unor argumente concurente la cele avute în vedere în unanimitate la soluționarea excepției de nelegalitate vizând constituirea completului de judecată și a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114, art. 115, art. 125 și art. 129 C. proc. pen., Curtea, cu opinie majoritară, a avut în vedere și următoarele aspecte:

Cu privire la cererea formulată în temeiul art. 52 C. proc. pen., cu trimitere la art. 4 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, prin care se solicită instanței de apel a se pronunța cu privire la excepția de nelegalitate a Deciziei din data de 4 iunie 2020 a Președintelui secției penale din cadrul Curții de Apel Constanța și nelegalei compuneri a completului de judecată rezultat în urma actului administrativ menționat, s-a reținut că, prin art. 52 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul român instituie o prorogare de competență în favoarea instanței penale, care este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, deși prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare.

Astfel, s-a reținut că respectiva chestiune prealabilă se judecă de către instanța penală potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.

În cazul de față, curtea a apreciat că excepția de nelegalitate invocată nu întrunește condițiile prevăzute de art. 52 din C. proc. pen., deoarece obiectul acesteia nu îl reprezintă o chestiune de drept material de care să depindă soluționarea fondului cauzei, decizia administrativă a cărei nelegalitate se invocă neputând avea o înrâurire asupra modului de rezolvare a acțiunii penale și obiectului judecății, potrivit art. 14 și art. 371 C. proc. pen.

Astfel, s-a precizat că, din perspectiva dispozițiilor art. 52 C. proc. pen., chestiunile prealabile sunt chestiuni de natură extrapenală a căror soluționare cade, de regulă, în competența instanței penale, având în vedere că, de modul în care ele sunt dezlegate, depinde rezolvarea fondului unei cauze penale.

Sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internațional public, de drept constituțional, de drept civil, de drept administrativ sau de drept comercial, putând aparține, așadar, unor domenii variate ale dreptului.

Astfel, s-a subliniat diferența dintre chestiunile prealabile și chestiunile preliminare, care deși sunt tot de natură procesual penală și cad în competența instanței penale, dar de a căror rezolvare nu depinde soluția pronunțată în cauză (de exemplu, soluționarea unei cereri de recuzare sau de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, formularea unei excepții de necompetență etc.).

Prin urmare, chestiunile prealabile pot exista, cu titlu de exemplu, în legătură cu situația premisă a infracțiunii, cu o cerință esențială a acesteia, cu legalitatea unui act de care depinde punerea în libertate a unei persoane, astfel că în urma prorogării de competență instanța penală dobândește competența de a judeca o astfel de chestiune prealabilă soluționării cauzei, deși, prin natura sa, acea chestiune era de competența altei instanțe, potrivit regulilor și mijloacelor de probă care îi sunt specifice materiei de care aparține acea chestiune.

În cazul de față, s-a reținut că această chestiune prealabilă aparține materiei dreptului administrativ, astfel încât legătura acesteia cu fondul cauzei penale este cu atât mai mult subliniată prin dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză.

În cuprinsul art. 14 alin. (1) C. proc. pen., consacrat obiectului și exercitării acțiunii penale, legiuitorul a prevăzut că acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.

Totodată, în cuprinsul art. 371 C. proc. pen., consacrat obiectului acțiunii penale, legiuitorul a prevăzut că judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței.

În cauza de față, curtea a evidențiat că decizia administrativă, a cărei nelegalitate se invocă pe cale de excepție, nu reprezintă un act administrativ individual de care depinde soluționarea pe fond a litigiului penal aflat pe rol, deoarece de legalitatea acestui act juridic nu depinde existența faptelor, caracterul penal al acestora și eventuala vinovăție a inculpatului.

Dimpotrivă, curtea a concluzionat că decizia administrativă din data de 4 iunie 2020 emisă de Președintele secției penale și pentru care cauze penale cu minori și de familie a Curții de Apel Constanța, prin care s-a procedat la alcătuirea completului de divergență în cauza pendinte, privește un aspect de natură administrativă, cu implicații asupra alcătuirii completului și care nu influențează soluționarea fondului cauzei, astfel încât, nici cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, pe care această decizie se întemeiază, nu are legătură cu cauza.

În lumina acelorași considerente, Curtea a constatat că excepția nelegalei compuneri a completului de judecată nu este întemeiată, completul de divergență constituindu-se cu deplina respectare a dispozițiilor art. 394 alin. (5) C. proc. pen., art. 17 alin. (2) și art. 52 din Legea nr. 304/2004, art. 19, art. 110 și art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin includerea judecătorului din planificarea de permanență din ziua apariției incidentului procedural, respectiv 4 iunie 2020, planificare aprobată prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Curții de Apel Constanța nr. 3 din 16 martie 2020, aferentă perioadei 30 martie - 28 iunie 2020.

Curtea a apreciat că nici cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (1), art. 115 alin. (1), art. 125 și art. 129 din C. proc. pen. nu este admisibilă, în condițiile în care aceste dispoziții legale au fost invocate în mod formal, prin raportare la anumite articole din Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar autorul excepției nu a urmărit decât să ofere spre analiză instanței constituționale o problemă de fapt ivită în procesul de aplicare a legii de către organele de urmărire penală și care decurge din posibilitatea ca aceeași persoană să fie audiată în calitate de martor cu identitate reală și ca martor cu identitate protejată.

S-a considerat că această problemă urmează a-și găsi rezolvarea pe fondul cauzei, constituind apanajul exclusiv al organelor judiciare, singurele în măsură să decidă asupra admisibilității și legalității mijlocului de probă, în conformitate cu dispozițiile art. 101 și art. 102 C. proc. pen., dar și asupra relevanței probatorii a declarațiilor martorului audiat sub o dublă identitate, potrivit art. 103 C. proc. pen., cu observarea exigențelor art. 280 - 282 C. proc. pen. și a celor consacrate pe cale jurisprudențială de către Curtea Constituțională a României și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Deciziile nr. 63/2019, nr. 61/2007, nr. 248/2019, respectiv Hotărârea pronunțată în cauza Krasniki contra Republicii Cehe (26 februarie 2006), invocate chiar de autorul sesizării, în cuprinsul cererii atașate la dosar.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale și împotriva dispoziției de respingere a sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, cuprinse în încheierea din data de 1 iulie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, recurentul A. a declarat recurs.

Prin motivele de recurs formulate, recurentul A. a precizat că, în temeiul dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu următoarele excepții:

- excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 394 alin. (5) C. proc. pen., potrivit cărora:

"în situația în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergență", contravine, dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituția României:

"Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil". În raport de modul în care este reglementată reluarea cauzei în complet de divergență după repunerea cauzei pe rol dispozițiile art. 394 alin. (5) C. proc. pen. apar ca neconstituționale, întrucât nu prevăd, în mod explicit, readministrarea probatoriilor în fața completului nou constituit, iar formularea "judecarea cauzei se reia în complet de divergență" fiind lacunară din perspectiva analizată. Prin neprevederea expresă în textul criticat a obligației de administrare a probatoriilor se încalcă principiul nemijlocirii față de judecătorul inclus în completul de divergență care nu are posibilitatea să își exercite funcția de judecată în plenitudinea sa, în sensul că nu se poate pronunța asupra legalității, utilității și necesității administrării probatoriilor, după cum nu are posibilitatea să se pronunțe asupra unor incidente ori a altor cereri formulate în cauză.

- excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114, art. 115, art. 125 și art. 129 C. proc. pen., care contravin dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21, art. 24 alin. (1) și art. 124 din Constituție, precum și art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norme prioritare în dreptul intern ca efect al art. 148 din Constituție. Modul în care au fost redactate textele procedurale menționate permit audierea aceluiași martor în multiple ipostaze și nu limitează folosirea declarațiilor astfel obținute decât în situația în care acestea ar avea un rol determinant în pronunțarea soluției, apreciindu-se că se încalcă astfel dreptul la un proces echitabil. În plus, redactarea acestor texte este lipsită de predictibilitate în sensul definit prin Decizia CCR nr. 61/2007 și prin standardele CEDO, forul european apreciind că nu este suficient ca legea să fie accesibilă, predictibilitatea presupunând și aprecieri asupra modalității în care dreptul intern este interpretat și aplicat pentru a produce efecte conforme cu principiile convenției.

- excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, deoarece contravine dispozițiilor art. 73 alin. (1) lit. l) din Constituție, apreciind că se ajunge la situația în care organizarea și funcționarea instanței judecătorești este reglementată printr-un act administrativ infralegal. Așadar, faptul că aspecte esențiale ale organizării și funcționării unei instanțe judecătorești, sunt prevăzute în acte administrative cu caracter inferior legii conduce la încălcarea normei constituționale potrivit căreia organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești se reglementează prin lege organică.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 29 iulie 2020, sub nr. x/2015.

I. Examinând recursul formulat de A. cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Sesizarea Curții Constituționale implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanța de judecată realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care poate fi folosită excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Instanța supremă a statuat, în mod constant, că cerința ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia nu trebuie analizată in abstracto, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual, al stadiului concret în care se află litigiul și al efectelor asupra situației petentului.

Așadar, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația legală de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curții Constituționale în strictă conformitate cu dispozițiile legii, dar și cu specificul cauzei (în acest sens, Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 28 iulie 2008 potrivit căreia instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepției de neconstituționalitate de către instanța judecătorească, ci doar pronunțarea, în situațiile date, asupra oportunității sesizării Curții Constituționale. Instanța de judecată are rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți).

În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte constată că, în cauză, cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost invocată de A., prin apărător, într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, având ca obiect apelurile penale formulate de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța și inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 630 din data de 22 decembrie 2017 pronunțate de Tribunalul Constanța, în Dosarul penal nr. x/2015

În cauză, se constată că recurentul a declarat recurs împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114, art. 115, art. 125 și art. 129 C. proc. pen., art. 394 alin. (5) C. proc. pen. și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cuprinse în încheierea din data de 1 iulie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Or, Înalta Curte apreciază că autorul excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci, în realitate, susținerile sale vizează propuneri de lege ferenda sau completare a dispozițiilor enunțate, prin adăugarea la lege sau modificarea textelor. Aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituționalitate exercitat de instanța de contencios constituțional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului". În aceste cazuri, Curtea Constituțională, prin natura sa, nu este legiuitor pozitiv, ci numai organul legiuitor are competența de a adopta, modifica sau completa legile, în acest sens fiind prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. A accepta un alt punct de vedere înseamnă nu numai să se adauge la lege, dar și să se eludeze, în esență, rolul legiuitorului (Parlamentul).

Astfel, în prezenta cauză, se constată că solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 (persoanele audiate ca martor), art. 115 (capacitatea de a fi martor), art. 125 (martorul amenințat) și art. 129 (audierea martorului protejat) C. proc. pen. este invocată în mod formal și vizează aspecte ce țin de aprecierea probelor, loialitatea acestora și relevanța probatoriului obținut în cursul urmăririi penale, într-o cauză care a parcurs și faza camerei preliminare, cercetarea judecătorească, faza dezbaterii, ajungând în deliberare.

De altfel, Curtea Constituțională a constatat că noul C. proc. pen. consacră, ca și legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor (par. 40 din Decizia nr. 63/2019 a CCR, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 650 din 06 august 2019). Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejați ale căror declarații nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluși investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii amenințați, martorii vulnerabili, dar și persoana vătămată și partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecție similare martorilor amenințați (par. 49).

Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 394 alin. (5) C. proc. pen., Înalta Curte reține că dispozițiile legale criticate reglementează aspecte ce țin de luarea hotărârii în ipoteza în care, în cadrul completului de judecată inițial, nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, situație în care judecata se reia în complet de divergență.

Pe de altă parte, întregirea completului de divergență se face conform normelor procesuale prevăzute de C. proc. pen. (art. 394 alin. (5), a normelor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (art. 17 alin. (2), precum și a normelor de rang inferior, respectiv Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (art. 111 alin. (9), care asigură principiul repartizării aleatorii prin includerea judecătorului din planificarea de permanență aprobată prin hotărâri ale Colegiului de Conducere.

În esență, prin excepțiile invocate, autorul dorește modificarea legislativă a instituției divergenței în sensul în care, constatată, să genereze de plano repunerea în faze procesuale anterioare, respectiv în faza cercetării judecătorești, impunând reaudieri de părți și martori, însă cu o consecință ignorată de autorul excepției, dilatarea (duratei) procedurii.

Condiția legăturii cu soluționarea cauzei, explicată de jurisprudență, nu este suficient a fi pur tangențială, ci trebuie să fie evident semnificativă și în strânsă corelație cu soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 575/2012 - contestație la executare, www.x.ro din 23 februarie 2012).

Instanța de control judiciar constată în raport cu excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 394 alin. (5) C. proc. pen. și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, că suplimentarea componenței completului este esențială asigurării pronunțării soluției pe argumente deja identificate. Această situație nu este echivalentă cu condiția ca norma contestată din perspectivă constituțională să aibă legătură cu soluționarea cauzei, ipoteză în care argumentele utile soluției nu sunt decelate din cauza potențialului viciu de constituționalitate, care exclude aplicabilitatea normei în forma contestată, cel puțin până la pronunțarea CCR.

Divergența este o chestiune specifică fazei deliberării și presupune imposibilitatea pronunțării datorită ireconcilierii argumentelor. Divergența poartă, de principiu, asupra unei chestiuni de drept, astfel că nu presupune repunerea în faza cercetării judecătorești, ci numai decelarea argumentelor ce nu se pot concilia și, apoi, obținerea majorității necesare pronunțării pe asp