ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 194/PI din 13 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în Dosarul nr. x/2014, printre altele, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 386 C. proc. pen. s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prev. de art. 242 alin. (1) și (3) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., în cea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prev. de art. 275 alin. (1) și (2) din C. pen., formulată de inculpatul A.

În baza art. 386 din C. proc. pen. a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Timișoara, sens în care:

- s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de luare de mită, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 din C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., în infracțiunea de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen. (5 acte materiale), cu privire la inculpatul A.;

- s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 din C. pen., raportat la art. 7 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., în infracțiunea de trafic de influență prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 7 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., cu privire la inculpatul A.;

- s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prev. de art. 242 alin. (1) și (3) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., în infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri prev. de art. 259 alin. (1) și (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (3 infracțiuni), cu privire la inculpatul A.;

- s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de instigare la efectuarea unei prelevări atunci când prin aceasta se compromite o autopsie medico-legală, prev. de art. 47 din C. pen. raportat la art. 156 din Legea nr. 95/2006 republicată, în infracțiunea de instigare la efectuarea unei prelevări atunci când prin aceasta se compromite o autopsie medico-legală, prev. de art. 47 din C. pen. raportat la art. 155 din Legea nr. 95/2006, republicată, cu privire la inculpatul A.

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 din C. pen. (5 acte materiale).

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 modificată, cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri prev. de art. 259 alin. (1) și (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, modificată, cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prev. de art. 259 alin. (1) și (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, modificată, cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri prev. de art. 259 alin. (1) și (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de instigare la efectuarea unei prelevări atunci când prin aceasta se compromite o autopsie medico-legală, prev. de art. 47 din C. pen. raportat la art. 155 din Legea nr. 95/2006, republicată.

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 7 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. raportat la art. 207 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, cu executare în regim de detenție.

În baza art. 65 din C. pen. s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de procuror, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 66 alin. (1) din C. pen. și art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen. s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. anterior menționate, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 72 din C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii din 9 octombrie 2014, durata arestării preventive de la 9 octombrie 2014 până la 27 ianuarie 2015, precum și durata arestului la domiciliu de la data de 27 ianuarie 2015 până la data de 8 iunie 2015.

În baza art. 397 din C. proc. pen. s-a menținut măsura asigurătorie a sechestrului asupra sumei de 16.500 RON și asupra imobilului situat în jud. Bihor, dispusă prin Ordonanța 421/P/2013 din 13 septembrie 2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Structura Centrală.

A fost respinsă cererea formulată de procuror cu privire la confiscarea de la inculpatul A. a sumelor de bani și a autoturismului marca x.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. s-a luat act că persoanele vătămate B., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor nu s-au constituit părți civile în cauză.

Prin aceeași hotărâre au fost pronunțate soluții și față de inculpații C. și D.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Timișoara și inculpatul A.

b. Prin Decizia penală nr. 20/A din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Sentinței penale nr. 194/PI din 13 martie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, care a fost desființată, în parte, iar în rejudecare, printre altele:

În baza art. 386 din C. proc. pen. s-a admis cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, sens în care:

S-a schimbat încadrarea juridică a infracțiunii de șantaj, prev. de art. 207 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea de șantaj prev. art. 207 alin. (1) și (3) din C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, cu privire la inculpatul A.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. raportat la art. 207 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj.

În baza art. 65 C. pen. s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de procuror, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 66 alin. (1) C. pen. și art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., anterior menționate, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, modificată, cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 65 C. pen. s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de procuror, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 66 alin. (1) C. pen., art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., anterior menționate, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. raportat la art. 259 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. raportat la art. 269 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului (în legătură cu Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea).

În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de 2 ani reprezentând 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa 6 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de procuror, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 66 alin. (1) C. pen., art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a dispus interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., anterior menționate, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 72 C. pen. s-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului durata reținerii din 9 octombrie 2014, durata arestării preventive de la 9 octombrie 2014 până la 27 ianuarie 2015 și durata arestului la domiciliu de la 27 ianuarie 2015 până la 8 iunie 2015.

Totodată, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe penale.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, care nu sunt contrare deciziei.

Prin Încheierea din 6 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea formulată de apelantul - intimat inculpat A., de înlăturare a omisiunii vădite din cuprinsul dispozitivului Deciziei nr. 20/A din data de 22 ianuarie 2020, dispunându-se ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra sumei de 16.500 RON și asupra imobilului situat în jud. Bihor, dispusă prin Ordonanța 421/P/2013 din 13 septembrie 2014 a D.N.A. - Structura Centrală.

*****

Împotriva Deciziei penale nr. 20/A din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2018, a declarat recurs în casație, în termen legal, inculpatul A.

În motivarea căii de atac, recurentul inculpat a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen., în argumentarea cărora a susținut, în esență, redând conținutul fiecăreia dintre cele patru infracțiuni pentru care a fost condamnat definitiv în apel, următoarele:

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Fapta, în materialitatea sa, nu este prevăzută de legea penală întrucât nu se verifică tipicitatea obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, între activitatea infracțională reținută de instanța de apel și norma de incriminare a infracțiunii pentru care recurentul a fost condamnat neexistând identitate. În opinia apărării, o atare concluzie rezultă chiar din motivarea instanței de control judiciar privitoare la această infracțiune, care se limitează la indicarea art. 297 alin. (1) C. pen. în analiza dispozițiilor legale aplicabile acuzației. Or, lipsa oricărui folos rezultă chiar din starea de fapt reținută în raport cu infracțiunea de favorizarea făptuitorului, instanța de apel neobiectivând vreun folos decurgând din acțiunile reproșate inculpatului.

Ca urmare, starea de fapt reținută de instanța de apel cu privire la infracțiunea analizată, ca și concluzia acesteia cu privire vinovăția inculpatului sunt rezultatul unor vădite nelegalități, subsumabile încălcării dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal.

Recurentul inculpat a susținut că, în cauză au fost încălcate limitele și obiectul judecății prevăzute de art. 371 din C. proc. pen., întrucât instanța de apel a modificat acuzația în fapt, în materialitatea ei, direct prin decizie. Astfel, printr-o simplă comparare a celor 3 stări de fapt reținute sub încadrarea juridică de abuz în serviciu (pentru care a fost condamnat) prin rechizitoriu, prin hotărârea pronunțată în camera preliminară și, respectiv, în apel, se constată că, în decizia atacată, instanța de control judiciar:

a. nu a reținut obținerea unui folos necuvenit pentru sine ori pentru altul;

b. a modificat urmarea/rezultatul acuzației inițiale aduse inculpatului, din "atingerea gravă a interesului general de înfăptuire a justiției și, implicit, intereselor legitime ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, afectând grav încrederea justițiabililor în această instituție chemată să aplice legea și să înfăptuiască actul de justiție..." în "afectând drepturile persoanelor care urmau să fie trimise în judecată, precum și încrederea în modul de instrumentare al dosarului în cursul urmăririi penale (...)". Practic, instanța de apel a recalificat folosul necuvenit obținut de învinuiții E., F. și G. - care, potrivit acuzării, a constat în amânarea trimiterii lor în judecată - în vătămarea acestor persoane în drepturile lor legitime (fără a indica vreunul). Aceasta în condițiile în care persoanele anterior menționate nu au fost citate și nici nu au avut calitate procesuală în cauză.

Altfel spus, deși inculpatul a fost trimis în judecată pentru că ar fi vătămat anumite interese, a fost condamnat definitiv pentru că ar fi vătămat drepturi.

c. a adăugat laturii obiective a infracțiunii, din perspectiva acțiunilor reproșate inculpatului, fapta de a "dispune în mod nelegal repartizarea Dosarului nr. x/2008 procurorului H., fără a exista o dispoziție motivată de repartizare în acest sens". Or, în condițiile în care recurentului nu i s-a permis să se apere pentru această faptă, este de observat că art. 64 din Legea nr. 304/2004 nu obligă la motivarea dispoziției prin care se dispune repartizarea cauzei unui alt procuror (aceeași împrejurare fiind analizată și cu ocazia acuzațiilor de la pct. 3 și 5 din rechizitoriu, fără a se reține, însă, vreo nelegalitate în acest sens).

d. în lipsa unei vătămări concret individualizate, a reținut o legătură de cauzalitate între fapta imputată inculpatului și urmarea imediată.

S-a arătat că, deși obiectul judecății se mărginește la verificarea stării de fapt prin prisma probelor prezentate, iar, în măsura reținerii faptelor astfel cum au fost expuse de acuzare, la verificarea identității acesteia cu norma de incriminare, în speță, judecata apelului a avut loc după reguli de drept neprevăzute în C. proc. pen. Aceasta întrucât, reținând o altă stare de fapt, instanța de apel trebuia să pronunțe o soluție de achitare a inculpatului pentru această acuzație.

În plus, s-au evidențiat și alte omisiuni esențiale ale stării de fapt reținute de instanța de apel, care denotă nelegalitatea hotărârii recurate și incidența în cauză a cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv:

- nu s-a reținut caracterul legal sau nelegal al rechizitoriului emis de procurorul I. în Dosarul nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea (astfel cum s-a reținut în cazul infracțiunilor de distrugere și favorizare a făptuitorului);

Această omisiune este esențială întrucât, dacă instanța a apreciat că rechizitoriul anterior menționat era legal întocmit, nu putea reține în sarcina inculpatului și acuzația de a nu proceda la infirmarea rechizitoriului, o astfel de atribuție legală devenind incidentă doar în cazul unui rechizitoriu nelegal ori netemeinic.

- nu a fost individualizată noua vătămare reținută - a drepturilor celor trei învinuiți, încrederea în modul de instrumentare a cauzei neconstituind un asemenea drept ori interes al persoanei vătămate.

Or, principiul minimei intervenții obligă organul judiciar la realizarea unei analize in concreto asupra gravității faptei, generată de încălcarea legislației primare. Această analiză decurge din principiul legalității incriminării, întrucât nerespectarea principiul minimei intervenții echivalează cu neîntrunirea condițiilor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu. Ca urmare, instanței de control judiciar îi revenea obligația de a efectua o analiză a aptitudinii elementelor materiale reținute de a produce o vătămare structurală, semnificativă și iremediabilă a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor vătămate.

În speță, însă, nici acest element de tipicitate al infracțiunii analizate nu se verifică, în realitate acțiunile materiale reproșate inculpatului putând constitui, eventual, abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Dintr-o altă perspectivă, infracțiunea de abuz în serviciu nu putea fi reținută în sarcina inculpatului întrucât aceasta se află în concurs de calificări cu infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, în raport de care s-a dispus, deopotrivă, condamnarea inculpatului.

Potrivit literaturii de specialitate, situația concursului de legi penale presupune existența a două sau mai multe norme aflate concomitent în vigoare și care au vocație de a primi aplicare cu privire la aceeași faptă. Cu alte cuvinte, fapta comisă este susceptibilă, în aparență, de calificare potrivit mai multor norme juridice, deși, în realitate, este vorba despre o singură infracțiune. Or, concursul între infracțiunile de abuz în serviciu și sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, reținut în cauză, aduce în discuție chestiunea calificărilor redundante rezultând din conflictul dintre o calificare generală și una specială, conflict care își găsește rezolvarea în baza principiului specialității, norma specială primind prioritate de aplicare față de norma generală.

Ca urmare, în cauză se impunea a se reține în sarcina inculpatului doar infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, întrucât aceasta constituie calificarea specială a faptei, care indică o modalitate specifică de comitere a acesteia. În opinia recurentului, concluzia se justifică deoarece soluția de condamnare vizează componenta de distrugere a rechizitoriului, toate celelalte împrejurări faptice reținute în sarcina acestuia, precum neinfirmarea rechizitoriului sau repartizarea cauzei unui alt procuror, fiind fără relevanță juridică în contextul în care au intervenit ulterior distrugerii rechizitoriului. Or, chiar dacă ar avea relevanță juridică, fiind ulterioare actului de distrugere anterior menționat, ele nu pot constitui infracțiune întrucât un rechizitoriu distrus, în mod natural, nu poate fi nici confirmat și nici infirmat, iar repartizarea cauzei unui alt procuror după distrugerea rechizitoriului este o activitate care nu poate vătăma sau pune în pericol nicio valoare socială.

În același sens, trebuie remarcat faptul că infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri este o infracțiune contra autorității, iar abuzul în serviciu este o infracțiune de serviciu. Or, în speță, inculpatul, în calitatea sa de prim-procuror, este persoana care se afla atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, reprezentând, totodată, și autoritatea, astfel că se poate conchide că ambele norme juridice protejează un interes colectiv similar. În egală măsură, este de neconceput ca o activitate de distrugere a unui act procedural să nu poată, în aparență, să fie calificată și ca abuz în serviciu.

Așadar, și din acest motiv, în cauză se impunea doar reținerea calificării speciale, urmând ca în raport de infracțiunea de abuz în serviciu să se dispună o soluție de achitare.

De altfel, un raționament similar poate fi identificat în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care, în Sentința penală nr. 523 din 30 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, a arătat, în esență, că acuzații precum cele de abuz în serviciu și represiune nedreaptă nu pot coexista cu privire la aceleași conduite. Rațiunea acestei argumentări este tocmai aceea că una dintre infracțiuni are caracter special în raport cu cealaltă infracțiune. Nici în acest caz cele două infracțiuni nu se regăsesc în același capitol al C. pen., dar ele tind să protejeze aceeași valoare socială, astfel că nu există nicio justificare pentru ar fi reținute în concurs.

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Din perspectiva argumentelor privind existența unui concurs de calificări, în cauză au fost aplicate nelegal dispozițiile sancționatorii ale pluralității de infracțiuni, mai exact, s-a reținut și aplicat nelegal concursul între infracțiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 259 alin. (1) și (2) C. pen., ceea ce echivalează cu aplicarea, pentru infracțiunea analizată, a unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Deși instanțele de fond și apel au fost investite cu o singură stare fapt, comună celor 3 infracțiuni pretins comise de recurent atât în concurs ideal, cât și real, doar instanța de control judiciar a apreciat necesară o disociere a unei stări de fapt unice în trei noi stări de fapt distincte. Această observație justifică, în opinia apărării, concluzia că fapta, astfel cum este descrisă, nu este prevăzută de legea penală.

S-a arătat că nu pot constitui ajutor, în sensul art. 269 alin. (1) C. pen., fapte materiale care constituie, în aceeași împrejurare, o vătămare a drepturilor persoanelor "ajutate".

Astfel, în condițiile în care, în analiza acuzației de abuz în serviciu, instanța de apel a stabilit cu autoritate de lucru judecat că acțiunile/omisiunile inculpatului au determinat vătămarea drepturilor celor trei învinuiți care urmau să fie trimiși în judecată și a încrederii lor în modalitatea de efectuare a urmăririi penale în cauză, nu se poate susține că aceleași acțiuni îi puteau ajuta pe învinuiți pentru a se îngreuna cercetarea lor penală.

Ca urmare, apare evident că cele două acuzații materiale se exclud, context în care se impune a se constata că fapta de favorizare a făptuitorului reținută de instanța de apel nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu se verifică tipicitatea ajutorului dat de inculpat ca fiind un beneficiu al făptuitorilor, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, s-a constatat și vătămarea acestora prin aceeași faptă.

În plus, fapta materială de a nu infirma rechizitoriul legal emis de procurorul I. nu poate fi tipică în raport de prevederile art. 269 alin. (1) C. pen. întrucât, fiind o infracțiune comisivă și de pericol, favorizarea făptuitorului nu poate fi săvârșită prin omisiune, dispozițiile art. 17 C. pen. stabilind în mod explicit că doar în cazul infracțiunilor comisive de rezultat fapta se consideră săvârșită și prin omisiune, însă numai în situațiile limitativ expuse.

Mai mult, ca și în cazul infracțiunii de abuz în serviciu, starea de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanța de apel, la fel ca și soluția de condamnare pronunțată de aceasta, sunt rezultatul unor vădite nelegalități, subsumabile încălcării dispozițiilor art. 371 din C. proc. pen., întrucât instanța de control judiciar a modificat acuzația de favorizarea făptuitorului adusă recurentului, direct prin decizie.

Astfel, instanța de apel a completat starea de fapt, prin atribuirea calității de "legal" rechizitoriului în discuție, deși nici pe parcursul urmăririi penale și nici în actul de sesizare a instanței nu se afirmă acest lucru; a adăugat la starea de fapt elementul acțiunii de a dispune nemotivat repartizarea dosarului, deși nici această faptă materială nu a făcut parte din acuzația inițială adusă de parchet inculpatului; a modificat scopul pentru care a fost dat ajutorul din "împiedicând cursul justiției și determinând astfel prelungirea procesului penal" în "scopul îngreunării cercetărilor în cauza penală care era instrumentată în cursul urmăririi penale".

Această din urmă nelegalitate trebuie analizată în contextul tipicității infracțiunii de favorizarea făptuitorului sub aspectul ajutorului dat de către inculpat, mai exact al prefigurării consecințelor ajutorului, al aptitudinii acestuia de a-și atinge, chiar și abstract, scopul, aspect care ține de latura obiectivă a infracțiunii.

Pe de altă parte, fapta analizată nu este prevăzută de legea penală întrucât nu are aptitudinea de crea un pericol asupra înfăptuirii justiției, mai exact al îngreunării cercetărilor în Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, cât timp acestea erau deja finalizate (împrejurare de fapt reținută de instanța de apel). Altfel spus, acțiunea imputată recurentului sub încadrarea juridică de favorizarea făptuitorului este post factum pretinsei consecințe a acesteia.

În fine, hotărârea recurată este nelegală sub aspectul condamnării inculpatului pentru infracțiunea analizată întrucât în cauză este incident un concurs de calificări incompatibile între infracțiunea de distrugere de înscrisuri, prev. de art. 259 alin. (1) și (2) C. pen. și infracțiunea de favorizarea făptuitorului.

Doctrina statuează că există calificări incompatibile atunci când o infracțiune este consecința logică și naturală a alteia cu care se confundă intim, căci ele tind să protejeze același interes colectiv sau individual și au la bază o rezoluție infracțională unică. În acest caz se va reține doar calificarea principală, cea subsidiară fiind înlăturată.

Raportat la aceste considerații teoretice, este cert că în speță acțiunea de distrugere a rechizitoriului emis în Dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea este subsumabilă unei rezoluții unice. Or, aparent, deși cele două norme protejează obiecte juridice distincte, în contextul particular al cauzei, distrugerea rechizitoriului este elementul care permite reținerea unității de interes colectiv.

Astfel, ca obiect juridic, art. 259 C. pen. protejează autoritatea, iar art. 269 C. pen. - înfăptuirea justiției. Or, în condițiile în care, atât teoretic, dar și raportat la starea de fapt reținută în apel, rechizitoriul de referință exprimă autoritatea instituției emitente și are ca finalitate înfăptuirea justiției, este evident că între cele două infracțiuni există identitate asupra valorii sociale protejate, întrucât distrugerea unui act emanând de la un organ de urmărire penală constituie o infracțiune contra înfăptuirii justiției - prevăzută de art. 275 C. pen.

Din acest considerent, infracțiunea de favorizarea făptuitorului este în speță, în realitate, consecința logică a distrugerii rechizitoriului, iar nu o faptă distinctă, neputându-se identifica o ipoteză în care distrugerea unui rechizitoriu legal (astfel cum se reține în apel) să nu favorizeze un făptuitor.

Această concluzie este susținută și de considerentele Deciziei nr. 1/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care sunt aplicabile mutatis mutandis și în raport de infracțiunile prevăzute de art. 269 C. pen. și art. 275 C. pen., distrugerea unor acte de urmărire penală având caracter special față de incriminarea infracțiunii de favorizarea făptuitorului.

În consecință, fapta materială de favorizare a făptuitorului astfel cum a fost reținută de către instanța de apel, nu este prevăzută de legea penală.

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.:

Din perspectiva argumentelor privind existența unui concurs de calificări, în cauză au fost aplicate nelegal dispozițiile sancționatorii ale pluralității de infracțiuni, mai exact, s-a reținut și aplicat nelegal concursul între infracțiunea prevăzută de art. 259 alin. (1) și (2) C. pen. și art. 269 alin. (1) C. pen., ceea ce echivalează cu aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege pentru infracțiunea analizată.

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Recurentul a susținut că, între fapta în materialitatea ei și textul de incriminare prev. de art. 259 alin. (1) și (2) C. pen. nu există identitate, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

Un prim argument al lipsei de tipicitate obiectivă a acestei infracțiuni este cel referitor la calitatea înscrisului distrus, respectiv un rechizitoriu legal întocmit (după cum se reține în apel). În acest sens, se constată că atât vechiul, cât și noul C. pen. au incriminat două conduite similare de distrugere de înscrisuri, diferențiabile prin calitatea celui de la care emană actul ori căruia îi este destinat. Mai precis, a fost reglementată, ca infracțiune contra înfăptuirii justiției, sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 C. pen. (art. 272 C. pen. din 1969) și ca infracțiune contra autorității, sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 259 alin. (1) și (2) C. pen., care vizează toate celelalte înscrisuri aparținând unei autorități sau instituții prevăzute de lege.

Ca urmare, distrugerea unui act emis de un organ de urmărire penală nu îndeplinește condițiile de tipicitate obiectivă a infracțiunii prev. de art. 259 alin. (1) și (2) C. pen., ci, eventual, a celei prev. de art. 275 C. pen. Sub acest aspect, doctrina aferentă vechiul C. pen. a fost unanimă, statuând că înscrisurile organelor judiciare fac excepție de la aplicabilitatea infracțiunii contra autorității, constituind veritabile infracțiuni contra înfăptuirii justiției.

Un al doilea argument pentru care fapta de referință nu se suprapune perfect peste norma de incriminare este lipsa reținerii, ca stare de fapt, a aspectului aflării înscrisului distrus în păstrarea ori deținerea unei instituții dintre cele prev. de art. 175 alin. (2) și art. 176 C. pen. Or, a se reține că înscrisul distrus a fost întocmit de o persoană și predat alteia nu echivalează cu un înscris care se află în păstrarea sau detenția unei instituții dintre cele indicate la art. 175 alin. (2) și art. 176 C. pen.

Practic, instanța de apel nu a reținut o stare de fapt care să verifice întocmai textul de incriminare sub acest aspect, la dosar neaflându-se condica de evidență a lucrărilor penale ale procurorului I. Or, instanța a confundat condica procurorului cu registrul parchetului, aspect inadmisibil și cu atât mai grav cu cât, în considerentele vizând menținerea soluțiilor de achitare pentru acuzațiile de la pct. 5 din rechizitoriu este analizat acest element.

În realitate, rechizitoriul emis de procurorul I. nu se afla în păstrarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea pentru că:

- potrivit Regulamentului de ordine interioară al parchetelor din 5 iulie 2010, predarea lucrărilor și evidențierea acestora se făcea conform art. 119 - în cazul speței nu a fost predat primului-grefier ori grefierului desemnat și nu a fost evidențiat în condica de lucrări penale ale procurorului I.;

- deși altor procurori (pct. 3 și 5 rechizitoriu) li s-a cerut și au putut prezenta un draft al rechizitoriilor întocmite, procurorul I. ori acuzarea nu au putut proba nimic în acest sens, cel puțin o urmă că a fost întocmit rechizitoriul de referință;

- față de situația profesională a procurorului I. - promovat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor la data de 1 iulie 2010, predarea dosarului prim-procurorului A. se justifica prin necesitatea de a-i fi repartizat altui procuror, întrucât cauza nu figura soluționată și nici nu a fost preluată de parchetul ierarhic superior;

- raportat la mențiunea olografă existentă pe copia rechizitoriului întocmit de procurorul H. în aceeași cauză, potrivit căreia "în jurul datei de 5 iulie 2010 s-a întocmit rechizitoriu de I.", înscrisul în discuție nu putea fi predat sau aflat în deținerea parchetului cât timp procurorul I. promovase la parchetul tribunalului la data de 1 iulie 2010.

În acest context, este evident că și în cazul acestei acuzații, starea de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanța de apel, ca și soluția de condamnare a recurentului pentru infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, sunt rezultatul unor vădite nelegalități, subsumabile încălcării dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal.

Recurentul a apreciat că instanța de apel a încălcat limitele și obiectul judecății întrucât a modificat acuzația, în materialitatea ei, direct prin hotărârea pronunțată, încălcând dispozițiile art. 4, 5, 8 și 10 C. proc. pen. și art. 6 par. 1 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanța de apel a reținut caracterul legal al rechizitoriului de referință, deși nici în actul de sesizare a instanței nu s-a reținut un atare element de fapt. Deopotrivă, a reținut că inculpatului i-a fost predat rechizitoriul împreună cu dosarul cauzei, spre confirmare, deși niciodată, pe parcursul formulării ori precizării acuzațiilor de către parchet pe acest palier, nu s-a reținut o atare împrejurare.

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

În cauză, în mod nelegal, cu încălcarea Deciziei nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost stabilit noul C. pen. ca lege penală mai favorabilă pentru acuzația de sustragere sau distrugere de înscrisuri, deși reținerea corectei încadrări juridice a faptei și a vechiul C. pen., ca lege penală mai favorabilă, trebuia să conducă la constatarea intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale în raport de prevederile C. pen. din 1969.

Cu privire la cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.:

Prin rechizitoriu, inculpatului A. i s-a imputat comiterea infracțiunii de șantaj, prev. de art. 207 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în calitate de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, în perioada 2013 - 2014, ar fi proferat amenințări la adresa numitei B., uzând de calitatea sa, în scopul de a dobândi în mod injust diferența dintr-un împrumut rămas nerestituit integral, în suma de 7.700 RON.

În lipsa unui motiv de apel al parchetului care să vizeze infracțiunea de șantaj, încălcând principiul non reformatio in pejus, instanța de control judiciar a schimbat încadrarea juridică a faptei, direct prin hotărârea definitivă, în prevederile art. 207 alin. (1) și (3) C. pen. raportat la art. 131 din Legea nr. 78/2000, reținând, ca situație de fapt, că inculpatul A. a exercitat presiuni care au degenerat în amenințări și insulte la adresa numitei B., căreia i se solicita să restituie diferența de bani.

Or, aceste susțineri ale instanței de apel reprezintă o concluzie, iar nu starea de fapt care reclama reținerea, în sarcina inculpatului, a infracțiunii de șantaj. Nu se poate reține, cu titlu definitiv, că acțiunile imputate inculpatului reprezintă amenințare, în sensul legii, fără a se proceda la suprapunerea conținutului concret al acțiunilor reținute de către instanța de apel peste elementele care caracterizează amenințarea sau constrângerea, ca modalități alternative de comitere a faptei analizate.

Sub acest aspect, este de observat că instanța de apel a arătat că nu se pune în discuție legitimitatea datoriei pe are inculpatul o avea de încasat, fiind evident că solicitarea acestuia, în sine, era legitimă, ci modul său de comportare față de numita B., respectiv măsura în care acesta constituie o formă de constrângere în sensul art. 207 C. pen.

Din perspectiva rațiunii incriminării, ceea ce urmărește norma de incriminare este ca orice persoană să aibă libertatea să adopte o anumită conduită pentru că ea vrea și nu pentru că este obligată să o facă. În aceste coordonate, elementul material al laturii obiective constă într-o acțiune de constrângere exercitată asupra unei persoane, iar a constrânge înseamnă a forța (a sili, a obliga) pe cineva să adopte o anumită conduită contrară propriei voințe.

Or, conduita pentru care s-a dispus condamnarea recurentului nu a lezat și nu era aptă să lezeze valoarea socială protejată, întrucât nu a pus victima B. în situația de a adopta o conduită pe care aceasta nu o dorea. Din aceleași considerente, nici elementul material al laturii obiective a infracțiunii nu este realizat. Doar dacă intenția victimei ar fi fost de a nu mai restitui împrumutul și, totuși, ar fi făcut plăți, ca urmare a conduitei recurentului, s-ar fi putut aprecia că în cauză a fost lezată valoarea socială protejată prin norma de incriminare.

De altfel, chiar și instanța de apel, fără a valorifica în mod corect această chestiune, a reținut că acțiunea de constrângere, pentru a fi considerată ca atare, trebuie să fie de natură a prilejui o stare de temere, sub stăpânirea căreia persoana supusă acțiunii de constrângere nu mai poate reacționa moralmente în sensul unei opuneri eficace la pretențiile făptuitorului. A mai reținut că acțiunea imputată trebuie efectuată în vederea obținerii unei anumite comportări din partea celui constrâns (să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva). Altfel spus, victima este pusă în alternativa sau să reziste constrângerii și să suporte eventual consecințele neconvenabile la care se găsește expusă prin această atitudine sau să consimtă la îndeplinirea a ceea ce pretinde făptuitorul prin acțiunea de constrângere.

Raportat la aceste considerații, se constată că, în cauză, B. nu a fost pusă sub alternativa fie de a rezista constrângerii inculpatului A. și de a suporta consecințe defavorabile, fie de a consimți la ceea ce i s-a pretins. Persoana vătămată doar a restituit datoria la care era obligată, în cuantumul și cu regularitatea pe care tot ea le-a impus, fără a se simți constrânsă să restituie împrumutul mai repede, într-un cuantum mai mare sau într-un număr diferit de tranșe.

Or, potrivit doctrinei, una dintre cerințele esențiale de tipicitate ale infracțiunii analizate vizează caracterul serios al amenințării, aceasta trebuind să aibă aptitudinea de a produce o stare de temere celui amenințat. În evaluarea acestui aspect se ține seama de persoana celui amenințat, de calitățile sale subiective, de gradul său de instruire și de starea psihică în care s-a găsit în momentul săvârșirii faptei, deoarece, în funcție de aceste împrejurări, o amenințare poate fi susceptibilă de a produce o stare de temere în cazul unei persoane, putând fi lipsită de această aptitudine în cazul alteia.

Sub acest aspect, în speță, conduita imputată recurentului nu era aptă să îi producă persoanei vătămate o stare de temere, aspect care rezultă atât din comportamentul acesteia din urmă, descris anterior, cât și din analiza punctuală a faptelor concrete imputate inculpatului A., acestea neavând aptitudinea unor constrângeri apte de a modifica voința persoanei vătămate. Solicitările repetate de restituire a împrumutului, fie că s-au făcut prin viu grai, fie telefonic, chiar pe un ton mai ridicat, nu sunt apte să genereze o stare de temere unei persoane cu care se afla în relație de amiciție (cum s-a reținut la pag. 408 din decizie), persoană care avea deja o anumită vârstă și experiență de viață și care gestiona o spălătorie auto, având, totodată, un membru de familie - organ de poliție.

De asemenea, faptul că inculpatul A. a solicitat șoferului său de la parchet să ridice de la B. unele dintre tranșele împrumutului nu este o chestiune aptă să-i inducă acesteia din urmă o stare de temere. Această împrejurare nu constituie în sine o amenințare sau o formă de constrângere și nu poate leza libertatea morală a victimei. Sub acest aspect, în doctrină s-a reținut că nu este realizat elementul material al infracțiunii dacă mesajul de pericol vizează stoparea unei acțiuni sau a unei atitudini neîngăduite, imputabil persoanei amenințate.

În plus, în cauză lipsește raportul ce cauzalitate dintre faptele recurentului și finalitatea remiterii sumelor de bani de către B. Din situația de fapt reținută de instanța de apel rezultă că remiterile sumelor de bani au fost determinate de existența datoriei reale a persoanei vătămate față de recurent, iar nu de vreo activitate de constrângere exercitată de acesta din urmă asupra așa zisei persoane șantajate.

În consecință, în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj pentru care a fost condamnat definitiv recurentul, întrucât lipsesc obiectul juridic și elementul material al infracțiunii.

În concluzie, în considerarea argumentelor invocate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale recurate și, în principal, rejudecarea cauzei, iar pe fond, dispunerea achitării inculpatului, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru infracțiunile de abuz în serviciu, sustragere sau distrugere de înscrisuri, favorizare a făptuitorului și șantaj, iar în subsidiar, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 18 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac; prin aceeași încheiere, a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei atacate, formulată de recurentul-inculpat.

*****

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În fine, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și respectiv, "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Înalta Curte reține că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă primului caz de casare invocat, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

La rândul său, sintagma "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", proprie celui de-al doilea caz de casare invocat de recurent, se referă la toate situațiile în care, pentru infracțiunea comisă de persoana condamnată, a fost aplicată o pedeapsă neprevăzută de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale, dar și în ipoteza în care regimul de executare al pedepselor nu este conform cu dispozițiile legii penale substanțiale. Și în acest caz, analiza le