ÎCCJ, Secția penală

HOTĂRÂRE

12.04.2019

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 12 aprilie 2019

Deliberând, asupra conflictului negativ de competență, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 14.03.2018, pronunțată de Tribunalul București, în temeiul art. 47 C. proc. pen., s-a admits excepția necompetentei teritoriale a Tribunalului București, excepție invocată de instanță, din oficiu.

În baza art. 50 C. proc. pen., s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe petentul A. în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut, în esență, că la data de 07.03.2019 a fost înregistrată plângerea împotriva ordonanței nr. 2415/D/P/2018 din data de 04.03.2019 prin care s-a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar.

Analizând actele și lucrările dosarului, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului București a reținut că, potrivit art. 213 C. proc. pen., împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competenta să judece cauza în fond.

S-a apreciat că faptele ce fac obiectul dosarului au fost săvârșite în Marea Britanie, iar potrivit art. 42 alin. (1) C. proc. pen., competența pentru infracțiunile săvârșite în afara României este determinată de locul unde se află locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică.

Chiar dacă prezenta cauză a fost preluată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Structura Centrală, cu sediul în București, în cauza nu pot fi aplicate prin analogie dispozițiile art. 224 alin. (2) C. proc. pen., care reglementează o competență alternativă, unde se regăsește și instanța în circumscripția căreia se află sediul parchetului care efectuează urmărirea penală, valabilă pentru propunerea de luare a măsurii arestării preventive, ori la domiciliu, potrivit art. 219 alin 1 C. proc. pen., ori în alte cazuri în care legea stipulează în concret aceasta.

Astfel, s-a apreciat că, în cauza având ca obiect plângerea împotriva măsurii controlului judiciar dispusă de procuror, competența este una exclusivă, de ordine publică, iar această plângere putând fi introdusă numai la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, în speță, Tribunalul Dâmbovița.

Prin încheierea din data de 27 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, s-a admis excepția necompetenței teritoriale.

S-a declinat competența de soluționare a contestației formulată de către inculpatul A., zis "Fișcă" împotriva ordonanței procurorului din 04.03.2019 dată în dosarul secției de Combatere a Criminalității Organizate din cadrul Structurii Centrale a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nr. 2385/D/P/2018 prin care s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar, în favoarea Tribunalului București.

În baza art. 51 alin. (1) C. proc. pen., s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a sesizat instanța superioară comună, Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea acestuia.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul Dâmbovița a reținut, în esență, că nu este vorba de infracțiuni săvârșite în totalitate în străinătate pentru a se putea reține faptul că domiciliul scriptic inculpatului determină competența teritorială.

Astfel, s-a arătat că inculpatul A. este acuzat de săvârșirea a 3 infracțiuni, respectiv constituire a unui grup infracțional organizat (în forma aderării la acesta din 2015), proxenetism și spălare de bani, iar din descrierea faptelor (așa cum reiese din actele dosarului de urmărire penală nr. x/2018 dar și a celui cu nr. x/2015 din care s-a disjuns cauza referitoare la inculpat), reiese că atât infracțiunea prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., dar și cea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, chiar în condițiile participației inculpatului A., au fost săvârșite parțial pe teritoriul României.

Constituirea grupului criminal organizat precum și aderarea noilor membri s-ar fi realizat în România potrivit celor arătate de procuror, chiar dacă anumite activități specifice infracționale printre care și cele care-l vizau pe A., potrivit rolului asumat de acesta, se realizau cu precădere în Marea Britanie.

De asemenea, transferurile de bani, considerate de către parchet parte a infracțiunii de spălare de bani se realizau din Marea Britanie cu destinația România, unde sumele erau gestionate de către liderul grupării B. și "manevrate" în conturi bancare de către fratele său C..

Din această perspectivă, s-a apreciat că doar infracțiunea de proxenetism de care este acuzat inculpatul a fost săvârșită în integralitate în Marea Britanie, însă infracțiunile prevăzute de art. 367 alin. (1) C. pen. și de art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, sunt comise și pe teritoriul României, fără a putea fi însă precizat un loc anume.

Astfel, s-a reținut că regulile de determinare a competenței teritoriale nu sunt cele specifice art. 42 C. proc. pen., ci acelea menționate de art. 41 alin. (4) C. proc. pen. pentru că nu se cunoaște cu precizie locul săvârșirii infracțiunii (de pe teritoriul României), nici locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul, nici locuința acestuia de la momentul săvârșirii faptei și nici locuința sau sediul persoanei vătămate.

S-a apreciat, din perspectiva ultimelor două criterii, că imprecizia momentului aderării la infracțiune determină și imprecizia determinării locuinței inculpatului la momentul săvârșirii faptelor (în totalitatea lor) pentru că reiese din actele și lucrările dosarelor de urmărire penală că A. a locuit efectiv de o bună perioadă de timp în Marea Britanie. De asemenea, persoane vătămate există doar în cazul infracțiunii de proxenetism, iar la momentul săvârșirii acestei pretinse infracțiuni, persoanele vătămate se aflau pe teritoriul Marii Britanii.

Astfel, s-a apreciat că, în cauză, competența ar reveni potrivit art. 213 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 41 alin. (4) C. proc. pen. primei instanțe sesizate, adică Tribunalul București, întrucât și în cazul contestației la dispunerea sau prelungirea de către procuror a controlului judiciar, legiuitorul a avut în vedere și o competență alternativă, respectiv nu doar a instanței competente să judece în fond ci și a instanței corespunzătoare în grad cu aceasta de la sediul unității de parchet.

În fine, s-a menționat că existența unei asemenea competențe alternative și în cazul plângerii la control judiciar este susținută de felul reglementării competenței teritoriale pentru cazul prezent și în speță, în care regula de determinare a competenței este aceea a primei instanțe sesizate (care ar fi instanța competentă să judece în fond - una dintre tezele de aplicare ale art. 41 alin. (4) C. proc. pen., dar care în cursul urmăririi penale, evident că nu este încă sesizată).

Astfel, dacă în cazul unei infracțiuni săvârșite în România (total sau parțial), nu ar putea fi cunoscute nici unul dintre criteriile de determinare ale competenței prevăzute art. 41 alin. (1) C. proc. pen., competența ar reveni primei instanțe sesizate. Pentru cazul clasic în care sesizarea instanței ar aparține parchetului, s-a apreciat că stadiul actual al jurisprudenței ar arăta că a fost sesizată instanța corespunzătoare în grad ce are în rază sediul unității de parchet, iar parchetul nu a sesizat o altă instanță din țară.

Ca atare, simetric și atunci când sesizarea ar aparține inculpatului care contestă dispunerea sau prelungirea controlului judiciar, nu ar trebui să fie lăsată la îndemâna acestuia alegerea instanței, ci ar trebui sesizată instanța corespunzătoare în grad care are în rază sediul unității de parchet.

Analizând conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul București și Tribunalul Dâmbovița, cu privire la competența de soluționare a cauzei având ca obiect plângerea formulată de inculpatul A. împotriva ordonanței nr. 2415/D/P/2018 din data de 04.03.2019 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Structura Centrală, prin care s-a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar, Înalta Curte constată următoarele:

Conflictul de competență reprezintă situația juridică provocată de hotărârile a două instanțe care își declină reciproc judecarea aceleiași cauze.

Dispozițiile actualului C. proc. pen. referitoare la competența teritorială sau ratione loci (în vigoare la data sesizării Înaltei Curți) sunt prevăzute de art. 41 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căruia competența după teritoriu este determinată, în ordine, de: a) locul săvârșirii infracțiunii; b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul; c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârșit fapta; d) locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate.

Art. 41 alin. (2) C. proc. pen. prevede că prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia.

În conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. (4) C. proc. pen., când niciunul dintre locurile prevăzute la alin. (1) nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanțe dintre cele prevăzute la alin. (1), competența revine instanței mai întâi sesizate.

Potrivit art. 41 alin. (5) C. proc. pen. ordinea de prioritate prevăzută la alin. (1) se aplică în cazul în care două sau mai multe instanțe sunt sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini.

Cererea pendinte asupra căreia au intrat în conflict judecătorii de drepturi și libertăți din cadrul celor două instanțe are ca obiect soluționarea cauzei privind plângerea formulată de către inculpatul A. împotriva ordonanței nr. 2415/D/P/2018 din data de 04.03.2019 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Structura Centrală, prin care s-a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar față de inculpatul A., pe o perioadă de 60 de zile, începând cu 04.03.2019 până în 02.05.2019, inclusiv.

Potrivit art. 213 alin. (1) C. proc. pen., împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond.

Se constată, astfel, că, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 224 alin. (2) C. proc. pen. care reglementează competența în cazul propunerii de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, nefiind incidentă în speță o astfel de situație, inculpatul formulând plângere împotriva ordonanței procurorului prin care s-a dispus luarea controlului judiciar, procedură reglementată de dispozițiile art. 213 și urm. C. proc. pen., astfel cum s-a arătat în precedent.

În stabilirea instanței competente în a soluționa cauza, Înalta Curte are în vedere și faptul că prin rechizitoriul nr. x/2015 din data de 19 martie 2018 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Serviciul Teritorial Dâmbovița prin care s-a dispus, printre altele, disjungerea cauzei față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat, proxenetism și spălare de bani, întrucât nu sunt suficiente probe care să poată conduce la trimiterea în judecată a acestuia, instanța sesizată a fost Tribunalul Dâmbovița.

Astfel, ordinea de prioritate se aplică în cazul în care două sau mai multe instanțe au fost sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini (art. 41 alin. (5) C. proc. pen.). Judecarea cauzei de față nu intră sub incidența dispozițiilor art. 41 alin. (5) C. proc. pen., întrucât urmărirea penală nu s-a efectuat cu nerespectarea ordinii stabilite de art. 41 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

Prin urmare, Tribunalul Dâmbovița se încadrează în ordinea stabilită de art. 41 alin. (1) C. proc. pen., fiind instanța în raza căreia s-a desfășurat o parte din activitatea infracțională și se află domiciliul inculpatului, așa încât Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 42 C. proc. pen. care stabilesc competența pentru infracțiunile săvârșite în afara teritoriului României.

Cât privește susținerile apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., cu referire la împrejurarea că actele de urmărire penală au fost efectuate de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Structura Centrală, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative - aprobare cu modificări (Legea nr. 120/2018), Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca structură specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, care, potrivit legii, își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României. Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este organizată și funcționează ca structură specializată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel încât, indiferent dacă urmărirea penală a fost efectuată de structura centrală sau de structurile teritoriale, Ministerul Public, cu ocazia sesizării pe fond a instanței, are în vedere criteriile arătate în art. 41 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., putând sesiza oricare din instanțele competente teritorial potrivit acestui text de lege.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 51 alin. (6) din C. proc. pen., va stabili competența de soluționare a cauzei privind pe inculpatul A. în favoarea Tribunalului Dâmbovița, instanță căreia i se va trimite dosarul.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar în raport de alin. (6), onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.