ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursurilor în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A., constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 40/F din 3 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, printre altele, cu privire la inculpații A. și B., s-au dispus următoarele:

În baza art. 386 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. din infracțiunea de trafic de influență, în formă continuată, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), în infracțiunea de trafic de influență, în formă continuată, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 308 C. pen. și art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. (două acte materiale), texte de lege în temeiul cărora inculpatul a fost condamnat la pedeapsa principală de 3 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, făcându-se, totodată, aplicarea dispozițiilor art. 65 C. pen. cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 291 alin. (1) C. pen., au fost confiscate de la inculpatul A. sumele de 384.000 euro și 400.000 RON, dispunându-se, în consecință, menținerea sechestrului asigurător dispus prin ordonanțele din 18 martie 2011 și 1 aprilie 2011, puse în executare prin procesul-verbal din 5 aprilie 2011, până la concurența acestora.

În baza art. 386 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B. din infracțiunile de asociere în vederea săvârșirii infracțiunii de cumpărare de influență și de cumpărare de influență, în formă continuată, prevăzute de art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) și, respectiv, de art. 61 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu reținerea art. 33 lit. a) C. pen. (1969), în infracțiunile de constituirea unui grup infracțional organizat în vederea săvârșirii infracțiunii de cumpărare de influență și de cumpărare de influență, în formă continuată, prevăzute de art. 367 alin. (1) C. pen. și, respectiv, de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 308 C. pen. și cu reținerea art. 5 C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 308 C. pen. și art. 5 C. pen., cu reținerea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B., pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, în formă continuată, la pedeapsa principală de 1 an închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăți comerciale, director sau reprezentant legal), cu titlul de pedeapsă complementară, făcându-se, totodată, aplicarea dispozițiilor art. 65 C. pen. cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen.

În baza art. 367 C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., același inculpat a fost condamnat la 1 an închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăți comerciale, director sau reprezentant legal), pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat în vederea săvârșirii infracțiunii de cumpărare de influență, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 65 C. pen. cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., inculpatului B. i-a fost aplicată pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care a fost adăugat un spor de 4 luni, acesta urmând să execute pedeapsa principală de 1 an și 4 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăți comerciale, director sau reprezentant legal), pe o durata de 3 ani.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. raportat la art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăți comerciale, director sau reprezentant legal).

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supravegherea Serviciului de probațiune de pe lângă Tribunalul București a executării pedepsei aplicate, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit potrivit art. 92 C. pen., iar, în conformitate cu dispozițiile art. 93 alin. (1) C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul București, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus condamnatului să frecventeze două programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate, dispunându-se, totodată, ca, pe parcursul termenului de supraveghere, acesta să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 zile la "Fundația pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare" sau la Școala Gimnazială "Constantin Brâncuși".

În baza art. 404 C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

Prin Decizia penală nr. 346/A din data de 20 decembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2014, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și de inculpații C. și D. împotriva Sentinței penale nr. 40/F din 3 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

A fost desființată, în parte, sentința penală atacată și, rejudecând, printre altele, cu privire la inculpații A. și B., s-au decis următoarele:

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969) pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969).

În baza art. 257 alin. (2) C. pen. (1969), s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumelor de 384.000 euro și 400.000 RON.

În baza art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență.

În baza art. 66 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăți comerciale, director sau reprezentant legal) pe o durata de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăți comerciale, director sau reprezentant legal).

În baza art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat.

În baza art. 66 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăți comerciale, director sau reprezentant legal) pe o durata de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăți comerciale, director sau reprezentant legal).

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului B. pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care adaugă un spor de 4 luni închisoare, în final urmând să execute pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăți comerciale, director sau reprezentant legal) pe o durata de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăți comerciale, director sau reprezentant legal).

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executarea pedepsei rezultante a închisorii aplicată inculpatului, pe un termen de supraveghere de 3 ani, stabilit conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze două programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

Pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 zile la Fundația pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare București sau la Arhiepiscopia Bucureștilor.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere.

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin Ordonanța nr. 407/P/2010 din 18 martie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor de corupție, asupra conturilor bancare ale inculpatului B.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Prin aceeași decizie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală și de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe.

S-a luat act de retragerea de către inculpații B. și E., la data de 20 octombrie 2016, a apelurilor declarate împotriva aceleiași sentințe penale.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs în casație inculpatul A. și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție cu privire la inculpatul B.

Prin cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție a fost invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., parchetul criticând decizia instanței de apel sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate inculpatului B. pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, menționând că, pedeapsa stabilită este în afara limitelor legale, întrucât instanța de apel a aplicat inculpatului o pedeapsă de 1 an închisoare pentru această faptă, însă limitele de pedeapsă pentru infracțiunea în discuție, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., sunt de la 1 an și 4 luni la 4 ani și 8 luni.

S-a arătat că, pentru infracțiunea de cumpărare de influentă prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pedeapsa prevăzută de lege este de la 2 la 7 ani închisoare.

Astfel, s-a susținut că în cauză este incident motivul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatului B. pentru infracțiunea de cumpărare de influență a fost stabilită în mod nelegal, respectiv sub minimul prevăzut de lege, în urma aplicării art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 și pct. 7 C. proc. pen.

În esență, prin motivele formulate, apărarea a menționat că în raport cu dispozițiile legale incidente în cauză, rezultă că, în speță, inculpatul A. a fost condamnat în primă instanță de o instanță de judecată necompetentă funcțional, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, ceea ce atrage incidența art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Astfel, cu privire la primul motiv de recurs în casație ce vizează încălcarea normelor privind competența materială a primei instanțe, apărarea inculpatului a menționat că, în concret, cu ocazia judecării în primă instanță a cauzei care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2014, completul de judecată învestit cu soluționarea acesteia nu a fost un complet specializat în materie de corupție, omisiune care a generat o violare a principiului legalității și, pe cale de consecință, a dreptului la un proces echitabil al inculpatului în componenta privind dreptul de a fi judecat de către o instanță stabilită de lege.

S-a susținut că noțiunii de competență materială i se subsumează și competența specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și în cuprinsul unor legi speciale, iar potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 "pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate", caracterul imperativ al textului de lege fiind de netăgăduit.

Prin urmare, în opinia apărării inculpatului, judecarea cauzei în prima instanță de către un complet de judecată care nu a fost constituit potrivit legii atrage nulitatea absolută a întregii judecați și a hotărârii astfel pronunțate, anulând astfel primul grad de jurisdicție exercitat în cauză.

De asemenea, în măsura în care în primă instanță nu a avut loc o judecată cu respectarea cel puțin a tuturor garanțiilor procedurale asigurate de Convenția Europeană, primul grad de jurisdicție nu poate fi luat în considerare ca fiind unul efectiv, de aceea pentru respectarea dreptului la un proces echitabil și asigurarea efectivă a doua grade de jurisdicție, conform art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este justificată trimiterea cauzei spre rejudecare.

În concluzie, cu privire la acest motiv de casare, s-a menționat că, având în vedere că încălcarea dispozițiilor privind competenta materială a instanțelor de judecată atrage întotdeauna sancțiunea nulității absolute, care, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (3) C. proc. pen., poate fi invocată în orice stare a procesului, în prezenta cauză se impune a se constata că instanța de apel a omis să observe nulitatea absolută a Sentinței penale nr. 40/F din 3 martie 2016, aceasta putând fi însă constatată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe calea recursului în casație, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., să se dispună rejudecarea cauzei de către instanța competentă material, astfel încât să poată fi asigurat dublul grad de jurisdicție în materie penală.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs în casație ce vizează greșita aplicare a normei de incriminare a infracțiunii de trafic de influentă, în esență, s-a arătat că fapta de trafic de influență reținută în sarcina inculpatului prin Decizia nr. 346/A din 20 decembrie 2018 a Înaltei Curți nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, s-a susținut că, esențial din perspectiva temeiurilor care stau la baza formulării prezentei căi de atac este faptul că recursul în casație urmărește înlăturarea greșitei aplicări a legii, care a condus în mod eronat la concluzia că fapta ar întruni elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de trafic de influență pentru care inculpatul a fost condamnat.

În ceea ce privește teza privind greșita aplicare a legii în prezenta cauză, s-a arătat că aceasta vizează două aspecte, respectiv:

- omisiunea instanței de apel de a face aplicarea dispozițiilor art. 102 C. proc. pen. și ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 cu raportare la art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. în ceea ce privește probele obținute prin măsurile de supraveghere tehnică constând în interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice anterior datei de 18 noiembrie 2010;

- omisiunea instanței de apel de a face aplicarea dispozițiilor art. 103 alin. (3) C. proc. pen., care interziceau fundamentarea hotărârii de condamnare în măsură determinantă pe declarațiile inculpaților C., B., D. și E., veritabili "martori ai acuzării" în sensul autonom al Convenției Europene a Drepturilor Omului sau colaboratori ai organelor judiciare.

Astfel, sub un prim aspect, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul motivelor de recurs în casație formulate, s-a menționat că în prezenta cauză soluția pronunțată de instanța de apel s-a întemeiat pe probe obținute în mod nelegal, în lipsa cărora singura concluzie care s-ar fi putut impune în raport de fapta reținută în sarcina inculpatului este că aceasta nu este prevăzută de legea penală.

De asemenea, a susținut că instanța a ignorat cu ușurință împrejurările privind obținerea mijloacelor de probă în cazul masurilor de supraveghere autorizate până la data de 18 noiembrie 2010, de Judecătoria Sectorului 1 și a omis sa facă aplicarea dispozițiilor art. 102 C C. proc. pen. cu privire la aceste mijloace de probă, în condițiile în care în perioada 29 septembrie 2010 - 18 noiembrie 2010, înregistrarea convorbirilor telefonice purtate de către inculpat s-a realizat în baza unor autorizații eliberate de Judecătoria Sectorului 1, instanță necompetentă material în raport de calitatea sa de deputat în Parlamentul României la acea dată, în condițiile în care cel mai târziu la data de 29 septembrie 2010 organele de urmărire penală aveau cunoștință că masurile de supraveghere tehnică vizau și convorbirile telefonice purtate de el.

În al doilea rând s-a susținut greșita aplicare a legii de către instanța de apel care a omis să constate incidența în cauză a dispozițiilor art. 103 alin. C. proc. pen., potrivit cărora "Hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsura determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați."

În acest sens, au fost menționate declarațiile inculpaților C., B., D. și E., veritabili "martori ai acuzării", concluzionând că, în lipsa administrării acestor probe nu ar mai putea fi primită concluzia că sunt întrunite elementele constituie ale infracțiunii de trafic de influență și se impune așadar a se constata că în cauză nu există probe legal administrate care să conducă la concluzia că fapta ar fi prevăzută de legea penală.

Totodată, prin motivele de recurs în casație, apărarea inculpatului A. a mai argumentat că fapta reținută în sarcina acestuia prin Decizia nr. 346/A din 20 decembrie 2018 are corespondent în legea civilă, arătând că prezintă relevanță dispozițiile art. 2043 și 2039 C. civ.

De asemenea, s-a mai invocat neconformitatea deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora "Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte."

Or, având în vedere ca probele menționate anterior, obținute în perioada 22 septembrie 2010 - 17 noiembrie 2010 prin implicarea organelor SRI, dar și în baza unor autorizații emise de o instanță necompetentă, au fost contestate atât din punct de vedere al conținutului, veridicității și autenticității acesteia, cât și din punct de vedere al conținutului redării lor, iar instanța de apel a respins cererea de verificare prin efectuarea unei expertize de specialitate, s-a susținut că se impune a se constata că în speță a fost încălcat principiul egalității de arme, componentă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Încheierea din 4 octombrie 2019, Înalta Curte, în procedura de filtru, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererile de recurs în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 346/A din data de 20 decembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2014 și a trimis cauza completului de 3 judecători C5, în vederea judecării recursurilor în casație formulate.

Examinând recursurile în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar analizei motivelor invocate în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază necesară expunerea unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de instanțele de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazurilor de casare prev. de art. 438 pct. 1, pct. 7 și pct. 12 din C. proc. pen. invocate de către Parchet și recurentul inculpat A. în susținerea recursurilor în casație.

Referitor la cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul, prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică și de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidența a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel.

Totodată, se referă nu doar la aplicarea unei pedepse întru-un cuantum situat sub minim sau peste maxim, ci privește întreg regimul sancționator aplicat unei situații juridice concrete, respective ansamblul pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută, indiferent că acestea sunt principale, complementare sau accesorii și modalitatea de individualizare a aplicării sau a executării pedepsei.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speța de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiat recursul formulat de către Parchet urmând a-l admite și a aplica o pedeapsă în limitele prevăzute de lege inculpatului B.

Astfel, cu privire la recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs în casație formulate de Parchet a fost invocată incidența cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, susținându-se că inculpatului B. i-a fost aplicată o pedeapsă sub minimul legal, pentru infracțiunea de cumpărare de influență.

Inculpatul B. a fost condamnat prin decizia penală recurată la două pedepse de 1 an închisoare, în baza art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență și, în baza art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat, în urma aplicării regulilor prev. de art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., aplicându-i-se inculpatului B. pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de 4 luni închisoare, în final acesta urmând să execute pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare.

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în sensul aplicării unei pedepse inferioare limitei legale prevăzute pentru infracțiunea de cumpărare de influență, cu consecința aplicării unei pedepse rezultante, de asemenea, inferioare limitei legale.

Astfel, potrivit art. 292 alin. (1) C. pen., infracțiunea de cumpărare de influență se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Conform art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1), (11) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.

Astfel, limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de cumpărare de influență, prin reținerea cauzei de reducere a pedepsei prev. de art. 396 alin. (10) C. proc. pen., sunt cuprinse între 1 an și 4 luni închisoare și 4 ani și 8 luni închisoare.

Având în vedere faptul că instanța de apel a aplicat inculpatului B. pentru infracțiunea de cumpărare de influență pedeapsa de 1 an închisoare, sub limita legală de 1 an și 4 luni închisoare, astfel cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte va admite recursul în casație formulat de către Parchet și va aplica inculpatului B. o pedeapsă în limitele prevăzute de lege.

Astfel, instanța de recurs va casa în parte decizia recurată și în înlăturarea greșitei aplicări a legii, va descontopi pedeapsa rezultantă de 1 an și 4 luni închisoare aplicată inculpatului B. în pedepsele componente pe care le va repune în individualitatea lor: 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen. și 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen., va înlătura sporul de pedeapsă de 4 luni închisoare aplicat în baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) C. pen.

Va aplica inculpatului pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen. și va menține pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., va stabili în sarcina inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an și 4 luni închisoare la care se adăugă 4 luni închisoare (reprezentând 1/3 din cealaltă pedeapsă stabilită), în sarcina inculpatului stabilindu-se pedeapsa rezultantă de 1 an și 8 luni închisoare.

În ceea ce privește recursul în casație formulat de către recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, aspectele invocate de acesta neîncadrându-se în limitele cazurilor de recurs în casație pe care se grefează cererea sa.

Recurentul inculpat A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 și pct. 7 din C. proc. pen.

Referitor la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. acesta vizează situațiile în care au fost încălcate normele privind competența materială și personală a instanțelor de judecată (nu și cea teritorială), atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente (nu și atunci când judecata a fost efectuată de o instanță superioară în grad celei competente).

Astfel, cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. este incident numai atunci când în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

Înalta Curte, în jurisprudența sa (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 278/RC din 28 iunie 2019) a reținut că "acest caz de casare este incident numai atunci când judecata a fost făcută de o instanță inferioară celei legal competente - după materie sau după calitatea persoanei - nerespectarea dispozițiilor privind competența având loc în cursul judecății, reglementarea fiind corespunzătoare modificărilor aduse de noua lege cu privire la condițiile în care poate fi invocată excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței, precum și cu privire la sancțiunea nulității absolute care poate fi invocată în orice stare a procesului, sancțiune ce intervine în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la tipurile de competență menționate, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din C. proc. pen."

Recurentul inculpat A., în susținerea cazului de casare prev. la pct. 1 al art. 438 C. proc. pen. a arătat că, cu ocazia judecării în primă instanță a cauzei care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2014, completul de judecată învestit cu soluționarea acesteia nu a fost un complet specializat în materie de corupție, judecarea cauzei în primă instanță de către un complet de judecată care nu a fost constituit potrivit legii atrăgând nulitatea absolută a întregii judecăți și a hotărârii astfel pronunțate.

Compunerea completului de judecată în accepțiunea dispozițiilor art. 354 raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. presupune alcătuirea completului de judecată conform dispozițiilor legale, cu numărul de judecători prevăzut de lege care au capacitatea funcțională de a îndeplini anumite acte de jurisdicție penală în cazurile și condițiile cerute de lege și are în vedere etapa procesuală a judecății, până la pronunțarea hotărârii. Din interpretarea sistematică a dispoz. art. 354 din C. proc. pen. [(1) Instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege; (2) Completul de judecată trebuie să rămână același în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor; (3) După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor.], art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. [(1) Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind: a) compunerea completului de judecată;], art. 394 și art. 400 din C. proc. pen. (luarea hotărârii și minuta), rezultă că noțiunea de compunere a completului de judecată are în vedere alcătuirea conform legii a completului, până la momentul pronunțării hotărârii, când are loc dezînvestirea instanței de judecată.

Înalta Curte constată că din Decizia Curții Constituționale a României nr. 417 din 3 iulie 2019 prin care a fost admisă sesizarea formulată de președintele Camerei Deputaților și s-a constatat existența un conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003, invocată de către apărare în susținerea acestui caz de casare, reiese că nespecializarea completurilor de judecată în materia infracțiunilor de corupție este o chestiune ce privește compunerea instanței și nu competența materială a instanței.

Or, aceste critici care vizează nelegala compunere a instanței constituie motive de exercitare a unei alte căi extraordinare de atac, respectiv contestația în anulare (art. 426 alin. (1) pct. d teza I C. proc. pen. - "Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri [...] d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii [...]"); ele nu se circumscriu cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. care privește competența materială sau personală a instanței.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că recurentul inculpat nu invocă lipsa competenței materiale sau după calitatea persoanei a Curții de Apel București sau a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa cauza, pentru a fi incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., ci nelegalitatea modului de constituire a completului învestit în primă instanță cu judecarea cauzei, respectiv lipsa actului administrativ care atestă specializarea în materie de corupție a completului de judecată, motiv de nelegalitate ce nu se circumscrie cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., și care, la nivel formal, se poate încadra, eventual, în cazul de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 426 lit. d) din C. proc. pen., astfel cum s-a arătat. Astfel, motivul de casare referitor la lipsa de specializare a completurilor în soluționarea infracțiunilor de corupție este nefondat.

Pe cale de consecință, Înalta Curte, în contradicție cu apărătorul recurentului inculpat A., constată că au fost respectate dispozițiile procesuale privind competența instanțelor care au soluționat cauza și, de asemenea, recurentului inculpatul i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil și i-au fost asigurate efectiv două grade de jurisdicție, astfel că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea respectării acestor garanții, așa cum s-a solicitat de către apărare.

Dublul grad de jurisdicție este un drept recunoscut în materie penală prin Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Acesta prevede că orice persoană declarată vinovată de săvârșirea unei infracțiuni de un tribunal, are dreptul de a cere examinarea hotărârii prin care i s-a stabilit vinovăția de către o instanță superioară ierarhic. Dublul grad de jurisdicție vizează o judecare devolutivă a cauzei în fața a două instanțe de judecată, una de fond, iar cea de-a doua, de control judiciar.

În cauză se constată că recurentului inculpat A. i-au fost respectate drepturile conferite de dispozițiile anterior citate, acesta fiind judecat în primă instanță de către Curtea de Apel București, iar ulterior, o "jurisdicție superioară", respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat apelul formulat de către acesta, astfel încât nu se poate susține că nu a beneficiat de două grade de jurisdicție astfel cum a fost statuat prin art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, instanța constată că apărarea a invocat această nerespectare a dublului grad de jurisdicție tocmai ca o consecință a încălcării regulilor privind competența, susținând că, în speță, primul grad de jurisdicție nu poate fi luat în considerare și, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil și asigurarea efectivă a două grade de jurisdicție, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare. Or, constatând că nu au fost încălcate dispozițiile legale privind competența, instanța reține că recurentul inculpat nu a fost privat de un grad de jurisdicție.

În ceea ce privește cel de-al doilea caz de recurs în casație invocat de către recurentul inculpat A., respectiv cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile precitate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce privește latura subiectivă, aceasta nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casație, fiind o teză distinctă prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., care nu a fost preluată de legiuitor în conținutul prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și care, oricum, presupune analiza elementelor factuale ale cauzei și este dedusă în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu țin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

Raportând aceste considerente teoretice la speța de față, Înalta Curte constată că susținerile recurentului inculpat A. grefate pe cazul de casare prevăzut la pct. 7 al art. 438 din C. proc. pen. exced cazului de casare invocat.

În acest sens, Înalta Curte reține că inculpatul A. a fost condamnat prin decizia recurată, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.

Totodată, observă că fapta concretă reținută în sarcina inculpatului constă în aceea că, în perioada mai 2010 - 29 septembrie 2010 (primul act material) a pretins de la gruparea C., B., D. și E., suma de 516.000 euro pentru F., cu titlu de consultanță între această societate și SC G. SRL, din care s-au plătit în total 384.000 euro, în timp ce al doilea act material a fost săvârșit în intervalul septembrie - noiembrie 2010, prin pretinderea și primirea de către inculpat, pentru sine, a sumei de 400.000 RON (în 29 noiembrie 2010), foloase materiale în schimbul cărora acesta a lăsat să se creadă că are influență pe lângă martorul H. (director afaceri corporatiste la SC CEZ România SA și administrator la SC CEZ Distribuție SA), pentru a-l determina să favorizeze firmele controlate de asocierea C. prin încheierea de către acestea a unor contracte profitabile cu societățile din grupul CEZ.

Criticile recurentului grefate pe acest de cazare privesc neexcluderea probelor obținute prin măsurile de supraveghere tehnică constând în interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice anterior datei de 18 noiembrie 2010, precum și fundamentarea hotărârii de condamnare în măsură determinantă pe declarațiile inculpaților C., B., D. și E.

Înalta Curte constată că, deși în aparență criticile formulate de recurentul inculpat vizează lipsa de corespondență între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, întrucât fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, în realitate se urmărește, după caz, fie reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat, fie reevaluarea probelor și stabilirea nevinovăției acestuia, reevaluări care să conducă la o soluție favorabilă, motive care însă nu pot fi circumscrise cazului de casare invocat.

Or, așa cum s-a arătat în cele ce preced, recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pe fond pentru a treia oară a unei cauze în parametrii juridici în care a avut loc judecata în fond și în apel. În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței de casație.

De asemenea, Înalta Curte reamintește că, prin prisma prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, criticile recurentului inculpat ce privesc excluderea din materialul probator a probelor obținute prin măsuri de supraveghere și fundamentarea soluției de condamnare în mod determinant pe declarațiile coinculpaților C., B., D. și Badea sunt critici ce vizează fondul cauzei și nu pot fi analizate de către instanța de recurs în casație în prezentul cadru procesual.

În ceea ce privește critica recurentului conform căreia fapta nu este prevăzută de legea penală întrucât aceasta și-ar găsi corespondență în legea civilă, făcând trimitere la dispozițiile art. 2043 din C. civ., ce reglementează contractul de comision, Înalta Curte constată ca nefondată această critică întrucât instanța care a dispus condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de trafic de influență a analizat caracterul fictiv al contractului de consultanță dintre SC G. SRL și F., demonstrând pe deplin că perfectarea convenției dintre cele două societăți s-a făcut cu unicul scop de a da o aparență de legalitate transferării sumei de bani pretinse de inculpatul A. cu titlu de contraprestație pentru traficul de influență promis. În aceste condiții, critica apărării este nefondată, neputând fi reținută existența unui comision prevăzut de legea civilă în condițiile în care, instanța de apel, cu titlu definitiv, a constatat că fapta întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de trafic de influență.

În consecință, nu pot fi supuse cenzurii pe calea recursului în casație criticile recurentului întrucât aspectele invocate în motivarea recursului în casație tind la o reapreciere a probatoriului și la constatarea unei neconcordanțe între situația de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel și probatoriul administrat în cauză, ceea ce excede cazului de casare invocat de recurentul inculpat.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 și pct. 7 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Deciziei penale nr. 346/A din data de 20 decembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2014.

Casează în parte decizia recurată și în înlăturarea greșitei aplicări a legii:

Descontopește pedeapsa rezultantă de 1 an și 4 luni închisoare aplicată inculpatului B. în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor:

- 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen.;

- 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen.

Înlătură sporul de pedeapsă de 4 luni închisoare aplicat în baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) C. pen.

Aplică inculpatului pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen.

Menține pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., stabilește în sarcina inculpatului pedeaps