ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 639/2020

Ședința publică din data de 12 martie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la data de 5.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. (România) S.A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută parțială a art. 5.1 lit. d) din contractul de credit nr. x/5.06.2008, în ceea ce privește comisionul pentru serviciul suplimentar; să constate nulitatea absolută a art. 5.1 lit. b), așa cum a fost acesta modificat prin actul adițional nr. x/5.06.2009; să constate nulitatea absolută a art. 5.2 din contract, referitor la posibilitatea creditorului de a modifica unilateral nivelul costurilor creditului.

Prin sentința civilă nr. 2937/2018 din 16 aprilie 2018 pronunțată de Judecătoria Pitești, secția Civilă s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Prin sentința nr. 229/2018 din 20 iunie 2018, Tribunalul Argeș, secția Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de intimată prin întâmpinare și a respins cererea în contradictoriu cu pârâta B. România S.A. ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 12/A-COM din 10 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 229/2018 din 20 iunie 2018, Tribunalul Argeș, secția Civilă în dosar nr. x/2017, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Împotriva deciziei nr. 12/A-COM din 10 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta B. România S.A..

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta B. România S.A. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta susține că instanța de apel a considerat în mod greșit că intimata-reclamantă ar avea calitatea de consumator în înțelesul Legii nr. 193/2000 astfel că au fost aplicate greșit prevederile art. 2 din Legea nr. 193/2000 și a art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.

Din analiza acestor dispoziții legale, rezultă condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca un reclamant să poată formula o acțiune întemeiată pe prevederile Legii 193/2000, respectiv: să fie o persoană fizică sau un grup de persoane fizice constituite în asociații; să acționeze în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Potrivit art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE, prin "consumator" se înțelege orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor care intră sub incidența prezentei directive, acționează în scopuri care se află în afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale.

În acest sens, recurenta arată că instanța de apel a reținut în mod greșit că din moment ce contractul nu relevă concret afectarea creditului unui scop profesional, suma de 77.500 Euro reprezentând "nevoi personale nenominalizate", nu s-ar fi dovedit că reclamanta nu ar întruni cerințele impuse de definiția consumatorului prevăzută de Legea nr. 193/2000. În realitate, instanța trebuita să observe că raportat la valoarea creditului, durata de rambursare (credit tip-punte) și mai ales mecanismul de rambursare, contractul de credit nu a fost destinat satisfacerii propriilor necesitați de consum ale intimatei-reclamante, ci a avut ca scop finanțarea unor fapte de comerț. De altfel, prin decizia atacată, instanța de apel susține în mod greșit că noțiunea de "investiție" nu s-ar referi în mod obligatoriu la afectarea creditului unui scop profesional, întrucât "investiția putea servi achiziționării unui bun imobil sau a altor achiziții care nu au legătură cu afacerile sau cu activitatea continuă a reclamantei". Or, aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât prin cererile de reeșalonare depuse de intimata-reclamantă s-a solicitat reeșalonarea creditului ca urmare a faptului că investiția efectuată din creditul acordat nu a putut fi valorificată. În consecință, nu se poate susține că cererea de reeșalonare - o cerere prin care intimata-reclamantă solicită prelungirea duratei de rambursare întrucât nu poate achita la scadență creditul - ar fi justificată de neachiziționarea unui imobil sau a altor bunuri care nu au legătură cu afacerile acesteia.

Față de modalitatea de rambursare a creditului și de justificarea cererilor de reeșalonare, se observă faptul că încheierea Contractului s-a făcut în schimbul obținerii unor sume de bani în vederea dezvoltării unei afaceri, creditul având o destinație comercială.

În ceea ce privește întreprinderea Individuala A., atât la data solicitării creditului cât și la data introducerii cererii de chemare în judecată aceasta era activă, ultima declarație fiind depusă în data de 2 februarie 2018.

În acest sens, recurenta arată că instanța de apel s-a raportat în mod greșit la aspecte fără legătură cu contractul de credit, ignorând totodată specificul acestuia și apreciind în mod greșit că lipsa depunerii unor declarații fiscale sau inactivitatea ar reprezenta indicii în privința destinației creditului contractat.

De asemenea, recurenta arată că a încheiat cu intimata-reclamantă mai multe acte adiționale începând cu anul 2008, acestea nefiind analizate de instanța în niciun mod, deși reprezintă acte juridice distincte, încheiate tocmai în considerarea cererilor formulate de intimată, prin care se specificase faptul că investiția realizată nu putuse să fie valorificată.

Totodată, recurenta solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că instanța națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al Directivei nr. 93/13/CEE are obligația să verifice, ținând seama de ansamblul elementelor de probă și în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept "consumator" în sensul directivei menționate, iar pentru a proceda astfel, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau serviciu. În acest sens, recurenta arată că instanța de apel recunoaște că intimata-reclamantă avea calitatea de asociat într-o societate și deținea o întreprindere individuală, raportându-se însă exclusiv la împrejurarea că societatea C. nu ar mai fi depus declarații din 28 februarie 2006.

În ceea ce privește faptul că intimata-reclamantă ar fi avut calitatea de titular al unei întreprinderi individuale active la momentul solicitării creditului, acest aspect nu a fost analizat de instanța de apel.

De asemenea, recurenta solicită instanței de recurs să observe că în cauză nu prezintă relevanță lipsa calității de împrumutat a societății sau întreprinderii individuale, iar faptul că intimata-reclamantă a semnat contractul, în calitate de persoană fizică, nu este prin el însuși suficient să îi garanteze protecția conferită de legislația protecției consumatorului.

Intimata-reclamantă nu are calitatea de consumator, ci de profesionist, având calitatea de asociat/administrator în următoarele societăți, așa cum rezultă din extrasele de la Registrul Comerțului depuse în prima instanță: C. S.R.L. - asociat, cu o participare de 50% la beneficii și pierderi, cât și calitatea de administrator, societate activă în prezent; Întreprindere Individuală A. - titular (societatea având ca obiect comerț cu amănuntul în magazine nespecializate cu vânzare predominantă de produse alimentare băuturi și tutun - Cod CAEN 4711.

Într-o altă critică, recurenta susține că decizia instanței de apel este parțial nemotivată și cuprinde motive străine de natura cauzei - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de apel, deși avea obligația să răspundă în mod precis apărărilor invocate de pârâtă, nu a mai analizat calitatea intimatei-reclamante de titular a întreprinderii individuale A., deși aceasta era activă la data contractării creditului.

Totodată, susține recurenta că argumentele invocate de instanță referitoare la destinația creditului sunt străine de natura cauzei și a actului dedus judecații, astfel de susțineri nu pot fi primite, întrucât garanțiile imobiliare sunt justificate de existența nevoii creditorului de a se asigura că debitorul își va îndeplini obligația principală. Prin urmare, întrucât garanția a fost stabilită în vederea îndestulării creditorului - Banca, în măsura neîndeplinirii obligației principale, nu se poate ajunge la concluzia că acesta a fost acordat pentru acoperirea unor nevoi personale.

Mai mult decât atât, instanța de apel consideră în mod greșit că sintagma "investiția efectuată din creditul acordat, nu a putut fi valorificata până în prezent" s-ar referi la achiziționarea unui imobil sau a altor achiziții care nu au legătură cu afacerile sau cu activitatea continua a intimatei-reclamante. Astfel, achiziționarea unui bun destinat folosinței personale nu putea reprezenta un motiv pertinent care să stea la baza cererii de reeșalonare, fiind absurd să se considere că neachiziționarea bunului și nu lipsa sumelor necesare ca urmare a nerealizării investiției ar putea prelungi termenul de rambursare cu 10 ani. În realitate, contrar susținerilor instanței de apel, intimata-reclamantă a contractat creditul în scopul realizării unei investiții, aceasta acționând în calitate de profesionist și aducând drept motiv al cererii de reeșalonare imposibilitatea valorificării investiției în care au fost plasate fondurile, aspecte ce demonstrează că aceasta nu poate beneficia de protecția conferită prin Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 3 iulie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar la data de 28 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilindu-se termen la 12 martie 2020, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată se impune casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Conform art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată.

Motivele de casare sunt cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. din perspectiva cărora a arătat că instanța a aplicat greșit art. 2 din Legea nr. 193/2000 și a art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 dar și faptul că hotărârea instanței este parțial nemotivată în ceea ce privește apreciere a instanței asupra calității de consumator a reclamantei fiind încălcate dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Critica este fondată.

Potrivt art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noțiunii de consumator este relevantă și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu prevederile art. 2 lit. b) din Directiva Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 este consumator orice persoană fizică acționând în scopuri ce se află în afara activității sale profesionale, în cadrul contractelor reglementate de directivă.

CJUE a statuat în cauza C-110/14 (Horațiu Ovidiu Costea împotriva S.C. D. SA) "că una și aceeași persoană poate acționa în calitate de consumator în cadrul anumitor operațiuni și în calitate de vânzător sau furnizor în cadrul altora". A subliniat totodată că "noțiunea "consumator", în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are (...) un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real".

Raportat la aceste considerații, Înalta Curte constată că reținerea calității de consumator de către instanța de apel nu s-a făcut după o analiză riguroasă a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instanța rezumându-se să concluzioneze că din analiza obiectului contractului și a înscrisurilor depuse nu rezultă în mod automat lipsa calității de consumator.

Or, având în vedere că reclamanta desfășura și activități comerciale deținând calitatea de acționar într-o societate comercială și fiind înregistrată ca PFA, instanța trebuia să administreze probe care să stabilească dacă împrumutul obținut a fost folosit în scopuri aflate în sfera activității sale comerciale.

Se reține, totodată, că în analiza calității de consumator instanța nu trebuie să se limiteze la analiza termenilor contractuali, ci să identifice și scopul pentru care a fost acordat creditul și modalitatea în care au fost utilizate sumele împrumutate.

În acest context se reține nelegalitatea deciziei de apel reflectată în modalitatea în care a interpretat calitatea de consumator a intimatei-reclamante prin raportare la jurisprudența CJUE invocată în cauză.

Greșita aplicare a normelor legale incidente rezultă din interpretarea dată înscrisurilor emise chiar de intimata-reclamantă prin care se atestă scopul avut în vedere de aceasta la momentul contractării creditului.

În consecință, în analiza obiectivă a calității de consumator, așa cum a statuat CJUE, nu se poate face abstracție de elementele fundamentale ale contractului: suma considerabilă împrumutată, perioada de rambursare (12 luni), modalitatea de rambursare (lunar-doar dobânda, la final-întregul capital) și forma de creditare (facilitate de credit).

În urma analizei acestor aspecte obiective coroborate cu înscrisurile emise chiar de intimata-pârâtă se poate aprecia asupra îndeplinirii condițiilor legale ce configurează noțiunea de "consumator".

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat recurenta-pârâtă B. ROMANIA S.A. împotriva deciziei nr. 12/A - COM din 10 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. ROMANIA S.A. împotriva deciziei nr. 12/A - COM din 10 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi12 martie 2020.