ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 152/2013

Asupra contestației;în anulare de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 8666 din 9 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții D.V. și N.M. împotriva deciziei nr. 9 pronunțata la 2 februarie 2011 de Curtea de Apel Bacău, secția civilă pentru cauze cu minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele: Deși reclamanții au formulat cereri distincte de recurs, în care, abia ulterior, pe parcursul judecății a fost precizat temeiul juridic, ca fiind reprezentat de art,304 pct. 7, 8 și 9 din C. proc.

civ., criticile vizează, aceleași aspecte de nelegalitate, ce au fost analizate de instanță, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.. Ca atare, deși în mod formal au fost indicate motivele sus menționate, prin susținerile concrete ale cererilor de recurs, nu s-a invocat nemotivarea deciziei atacate, ori existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a se reține incidența cazului descris de art. 304 pct. 7 din cod. Cât privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 din același cod, s-a reținut că referirile recurenților-reclamanți la titlul de proprietate asupra imobilului de care au fost deposedați abuziv de către stat au drept finalitate, relevarea, nu a unei interpretări greșite a acestuia, de către instanța de apel, ci a îndreptățirii reclamanților la restituirea în natură a terenului expropriat, pe amplasamentul indicat în titlul de proprietate.

Or, asemenea susțineri, astfel cum a reținut instanța supremă se circumscriu cazului reglementat de art. 304 pct. 9 din cod, în raport de care s-a analizat modul de aplicare de instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Examinând motivele de recurs ale ambilor reclamanți, se constată că ele tind la restituirea în natura a unei suprafețe de 444 mp din totalul de 469 mp teren, astfel încât, acestea se vor analiza împreună, lacându-se referire atât la criticile comune, cât și la cele individuale, verificându-se dacă este posibilă adoptarea unei astfel de soluții reparatorii, în raport și de dispozițiile deciziei de casare din ciclul procesual anterior, în aplicarea art. 315 din C. proc.

civ., În acest context, se reține că, prin decizia nr. 6315 din 4 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casația și Justiție, s-au admis recursurile declarate de reclamanți, de pârâtul Primarul municipiului Piatra Neamț și de intervenientul în interes propriu Ș.P.M., dispunându-se casarea deciziei prin care s-a confirmat hotărârea primei instanțe, de restituire în natură către reclamanți a unei suprafețe de 256,5 mp teren situat în municipiul Piatra-Neamț, și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea efectuării unei rioi expertize tehnice pentru determinarea certă a situației de fapt. S-a dispus de către instanța supremă a se identifica partea de teren neafectată de construcții noi autorizate, servituti legale și amenajări de interes public, în aplicarea art. ll alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că instanța de rejudecare s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare, procedând la efectuarea unei noi expertize topografice. Față de utilitățile reținute de către instanța de apel, sunt lipsite de relevanță referirile recurenților la alte utilități, precum rețeaua de apă potabilă sau de canalizare menajeră, care, într-adevăr, au făcut obiectul cercetării judecătorești, în raport de susținerile părților. În consecință, rețeaua electrică reprezintă o amenajare destinată „a deservi nevoilor comunității" conform definiției din art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv pentru folosul locuitorilor din zonă, rețeaua respectivă alimentând pe toți abonații casnici și abonații, agenți economici, existenți în zonă.

Instanța a reținut că întregul teren afectat de rețeaua electrică, inclusiv cel ocupat de postul Trafo, nu poate fi restituit în natură, față de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și norma corespondentă din H.G. nr. 250/2007. Nici suprafața de teren ocupată de intervenientul Ș.P.M. nu poate fi restituită, pe aceasta aflându-se cabluri electrice, așa încât, legalitatea ocupării acestui teren de către intervenient nu constituie obiectul învestirii instanței de judecată, iar faptul că un teren pe; care se află amenajări de utilitate publică, se găsește, totuși, în posesia unei persoane fizice, nu este un argument viabil pentru a recunoaște reclamanților dreptul de proprietate asupra unui asemenea teren, întrucât restituirea în natură este condiționată de întrunirea cerințelor legale, și nu de situația altor persoane.

Deși art. ll alin. (3) din Legea nr. 10/2001 permite restituirea În natură a suprafețelor |de teren libere de construcții și pe care nu se află amenajări de utilitate publică, această posibilitate este înlăturată, dacă lucrările ce au determinat exproprierea ocupă funcțional întregul teren expropriat, caz în care, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, astfel cum prevăd explicit dispozițiile art. ll alin. (4), potrivit cărora„în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil". Ocuparea „funcțională" a terenului - astfel cum a reținut instanța - nu înseamnă numai amprenta la sol a blocurilor construite și nici afectarea unor servituti legale sau unor amenajări de utilitate publică.

Faptul că, prin construcția blocurilor de locuințe nu a fost ocupată întreaga suprafață de teren expropriată nu înseamnă că terenul nu ar fi fost utilizat potrivit scopului pentru care a fost preluat, întrucât, în toate cazurile, locurile de locuințe se proiectează și se construiesc cu păstrarea unei distanțe între ele (care variază conform proiectelor de sistematizare). Astfel, suprafețele rămase libere sunt susceptibile de a fi amenajate pentru a deservi nevoilor locatarilor din zonă - ca spații verzi sau pentru diferite alte utilități publice (parcări, spații de joacă, alei de acces), chiar dacă acestea nu sunt efectiv amenajate ca atare. O dovadă a posibilei destinații de utilitate publică este împrejurarea că cea din urmă suprafață analizată în cauză este, în fapt, amenajată ca parcare, folosită de locatari, chiar dacă nu este autorizată în acest sens.

În plus, după cum s-a arătat, spațiul în discuție este folosit și pentru accesul către ultima intrare din clădire, ceea ce atestă utilitatea sa pentru persoanele din blocurile construite ulterior exproprierii și faptul că scopul exproprierii a fost atins, inclusiv pentru realizarea unor amenajări de utilitate publică, precum cea în speță, care deservește nevoile locuitorilor din zonă. Împotriva deciziei nr. 8666 din 9 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, au declarat contestație în anulare, reclamanții N.M. și D.V.. Contestația a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 (1) din C. proc.

civ., susținându-se că dezlegarea dată prin decizia ce formează obiectul căii extraordinare de atac de retractare, pe de o parte, este rezultatul unei greșeli materiale, iar pe de alta parte, instanța a omis să cerceteze motivele de casare stabilite prin decizia nr. 6315 din 04 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În fapt, deși au fost invocate generic cele două teze, reglementate de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., prima: „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale", iar cea de-a doua, omiterea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare," în realitate, niciuna dintre cele două teze nu este incidență în| cauză. Cât privește „greșeala materială", acest motiv este doar enunțat, nefiind explicitat în niciun fel și neinvocându-se nicio greșeală materială, în cuprinsul motivării în fapt a contestației în anulare.

Ca atare, simpla afirmație a existenței acestui motiv, fără o detaliere concretă, la obiect și o explicare a situației care să reflecte în ce mod, hotărârea instanței de recurs prin dezlegarea dată în speță, a fost rezultatul unei greșeli materiale, nu se identifică ca fiind o greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate, de natură să ducă la pronunțarea unei soluții greșite. În speță, contestatorii nu invocă o greșeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspecte formale ale judecății în recurs, astfel că, acest motiv:nu este incident și nu se poate constitui într-o cale de reformare, susceptibilă a conduce la anularea deciziei atacate. Referitor la cea de-a doua teză, descrisă de textul procedural mai sus evocat, anume „omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare" este de observat că, nici acest motiv al contestației în anulare specială, nu se regăsește în speță.

Din cuprinsul motivării în fapt a contestației în anulare, rezultă că sunt redate pe larg, chestiuni legate de analiza probelor, cu referire la rapoartele de expertiză judiciară efectuate în cauză și la obiectivele acestora privind afectarea de utilități publice a imobilului și sunt evidențiate aprecieri ce țin de analiza situației de fapt și de aprecierea probatoriului, contestatorii fiind nemulțumiți de nerestituirea în natură a terenului. Or, reexaminarea fondului cauzei și reaprecierea probelor, nu se constituie într-o procedură admisibilă pe calea contestației în anulare specială, ce este deschisă de legiuitor, doar pentru motivele strict și limitativ reglementate de prevederile art. 318 alin. (1) din C. proc.

civ., așa încât nu se poate susține că, în speță, contestatorii pot obține reformarea unei hotărâri, printr-o reevaluarea a probelor sau indicarea generică a existenței unei greșeli materiale, care nu se identifică în motivul contestației în anulare specială. Ca atare, nefiind incidență nici ultima teză a art. 318 alin. (1) invocat, respectiv omisiunea instanței de recurs de a cerceta sau examina vreunul dintre motivele de recurs, cum niciuna dintre cele două teze invocate de contestatori, nu-și regăsește aplicarea în cauză, Înalta Curte va respinge contestația în anulare. Constatând incidența în cauză și a dispozițiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", contestatorii vor fi obligați la 95,27 RON, cu acest titlu către intimatul Ș.P.M., conform înscrisului de la dosar.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorii D.V. și N.M. împotriva deciziei nr. 8666 din 09 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Obligă pe contestatori la 95,27 RON cheltuieli de judecată către intimatul Ș.P.M.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2013.