ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 152/2013

Asupra contestației;în anulare de față,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 8666 din 9 decembrie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții D.V. și N.M. împotriva

deciziei nr. 9 pronunțata la 2 februarie 2011 de Curtea de Apel Bacău, secția civilă

pentru cauze cu minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a decide astfel, instanța de control

judiciar a reținut, în esență, următoarele:

Deși reclamanții au formulat cereri distincte

de recurs, în care, abia ulterior, pe parcursul judecății a fost precizat temeiul

juridic, ca fiind reprezentat de art,304 pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ., criticile

vizează, aceleași aspecte de nelegalitate, ce au fost analizate de instanță, din

perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ..

Ca atare, deși în mod formal au fost indicate

motivele sus menționate, prin susținerile concrete ale cererilor de recurs, nu s-a

invocat nemotivarea deciziei atacate, ori existența unor motive contradictorii sau

străine de natura pricinii, pentru a se reține incidența cazului descris de

art. 304 pct. 7 din cod.

Cât privește motivul prevăzut de art. 304

pct. 8 din același cod, s-a reținut că referirile recurenților-reclamanți la titlul

de proprietate asupra imobilului de care au fost deposedați abuziv de către stat

au drept finalitate, relevarea, nu a unei interpretări greșite a acestuia, de către

instanța de apel, ci a îndreptățirii reclamanților la restituirea în natură a terenului

expropriat, pe amplasamentul indicat în titlul de proprietate.

Or, asemenea susțineri, astfel cum a reținut

instanța supremă se circumscriu cazului reglementat de art. 304 pct. 9 din cod,

în raport de care s-a analizat modul de aplicare de instanța de apel a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Examinând motivele de recurs ale ambilor

reclamanți, se constată că ele tind la restituirea în natura a unei suprafețe de

444 mp din totalul de 469 mp teren, astfel încât, acestea se vor analiza împreună,

lacându-se referire atât la criticile comune, cât și la cele individuale, verificându-se

dacă este posibilă adoptarea unei astfel de soluții reparatorii, în raport și de

dispozițiile deciziei de casare din ciclul procesual anterior, în aplicarea

art. 315 din C. proc. civ.,

În acest context, se reține că, prin decizia

nr. 6315 din 4 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casația și Justiție, s-au

admis recursurile declarate de reclamanți, de pârâtul Primarul municipiului Piatra

Neamț și de intervenientul în interes propriu Ș.P.M., dispunându-se casarea deciziei

prin care s-a confirmat hotărârea primei instanțe, de restituire în natură către

reclamanți a

unei suprafețe

de 256,5 mp teren situat în municipiul Piatra-Neamț, și trimiterea cauzei spre rejudecare,

în vederea efectuării unei rioi expertize tehnice pentru determinarea certă a situației

de fapt.

S-a dispus de către instanța supremă a

se identifica partea de teren neafectată de construcții noi autorizate, servituti

legale și amenajări de interes public, în aplicarea art. ll alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

S-a reținut că instanța de rejudecare s-a

conformat dispozițiilor deciziei de casare, procedând la efectuarea unei noi expertize

topografice.

Față de utilitățile reținute de către instanța

de apel, sunt lipsite de relevanță referirile recurenților la alte utilități, precum

rețeaua de apă potabilă sau de canalizare menajeră, care, într-adevăr, au făcut

obiectul cercetării judecătorești, în raport de susținerile părților.

În

consecință, rețeaua electrică reprezintă o amenajare destinată

„a deservi nevoilor comunității" conform definiției din art. 10.3 din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

respectiv pentru folosul locuitorilor din zonă, rețeaua respectivă alimentând pe

toți abonații casnici și abonații, agenți economici, existenți în zonă.

Instanța a reținut că întregul teren afectat

de rețeaua electrică, inclusiv cel ocupat de postul Trafo, nu poate fi restituit

în natură, față de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și norma

corespondentă din H.G. nr. 250/2007.

Nici suprafața de teren ocupată de intervenientul

Ș.P.M. nu poate fi restituită, pe aceasta aflându-se cabluri electrice, așa încât,

legalitatea ocupării acestui teren de către intervenient nu constituie obiectul

învestirii instanței de judecată, iar faptul că un teren pe; care se află amenajări

de utilitate publică, se găsește, totuși, în posesia unei persoane fizice, nu este

un argument viabil pentru a recunoaște reclamanților dreptul de proprietate asupra

unui asemenea teren, întrucât restituirea în natură este condiționată de întrunirea

cerințelor legale, și nu de situația altor persoane.

Deși art. ll alin. (3) din Legea nr. 10/2001

permite restituirea

În

natură a suprafețelor |de teren libere

de construcții și pe care nu se află amenajări de utilitate publică, această posibilitate

este înlăturată, dacă lucrările ce au determinat exproprierea ocupă funcțional întregul

teren expropriat, caz în care, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru

întregul imobil, astfel cum prevăd explicit dispozițiile art. ll alin. (4), potrivit

cărora„în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional

întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul

imobil".

Ocuparea „funcțională" a terenului

- astfel cum a reținut instanța - nu înseamnă numai amprenta la sol a blocurilor

construite și nici afectarea unor servituti legale sau unor amenajări de utilitate

publică.

Faptul că, prin construcția blocurilor

de locuințe nu a fost ocupată întreaga suprafață de teren expropriată nu înseamnă

că terenul nu ar fi fost utilizat potrivit scopului pentru care a fost preluat,

întrucât, în toate cazurile, locurile de locuințe se proiectează și se construiesc

cu păstrarea unei distanțe între ele (care variază conform proiectelor de sistematizare).

Astfel, suprafețele rămase libere sunt

susceptibile de a fi amenajate pentru a deservi nevoilor locatarilor din zonă -

ca spații verzi sau pentru diferite alte utilități publice (parcări, spații de joacă,

alei de acces), chiar dacă acestea nu sunt efectiv amenajate ca atare.

O dovadă a posibilei destinații de utilitate

publică este împrejurarea că cea din urmă suprafață analizată în cauză este, în

fapt, amenajată ca parcare, folosită de locatari, chiar dacă nu este autorizată

în acest sens.

În

plus, după cum s-a arătat, spațiul în discuție este folosit

și pentru accesul către ultima intrare din clădire, ceea ce atestă utilitatea sa

pentru persoanele din blocurile construite ulterior exproprierii și faptul că scopul

exproprierii a fost atins, inclusiv pentru realizarea unor amenajări de utilitate

publică, precum cea în speță, care deservește nevoile locuitorilor din zonă.

Împotriva deciziei nr. 8666 din 9

decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, au declarat contestație în anulare, reclamanții N.M. și D.V..

Contestația a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 318 (1) din C. proc. civ., susținându-se că dezlegarea dată

prin decizia ce formează obiectul căii extraordinare de atac de retractare, pe de

o parte, este rezultatul unei greșeli materiale, iar pe de alta parte, instanța

a omis să cerceteze motivele de casare stabilite prin decizia nr. 6315 din 04

iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În

fapt, deși au fost invocate generic cele două teze, reglementate

de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., prima: „dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale", iar cea de-a doua, omiterea instanței de a cerceta vreunul

dintre motivele de modificare sau de casare," în realitate, niciuna dintre

cele două teze nu este incidență în| cauză.

Cât privește „greșeala materială",

acest motiv este doar enunțat, nefiind explicitat în niciun fel și neinvocându-se

nicio greșeală materială, în cuprinsul motivării în fapt a contestației în anulare.

Ca atare, simpla afirmație a existenței

acestui motiv, fără o detaliere concretă, la obiect și o explicare a situației care

să reflecte în ce mod, hotărârea instanței de recurs prin dezlegarea dată în speță,

a fost rezultatul unei greșeli materiale, nu se identifică ca fiind o greșeală de

ordin procedural, de o asemenea gravitate, de natură să ducă la pronunțarea unei

soluții greșite.

În

speță, contestatorii nu invocă o greșeală materială, adică

o eroare evidentă, legată de aspecte formale ale judecății în recurs, astfel că,

acest motiv:nu este incident și nu se poate constitui într-o cale de reformare,

susceptibilă a conduce la anularea deciziei atacate.

Referitor la cea de-a doua teză, descrisă

de textul procedural mai sus evocat, anume „omisiunea instanței de recurs de a cerceta

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare" este de observat că, nici

acest motiv al contestației în anulare specială, nu se regăsește în speță.

Din cuprinsul motivării în fapt a contestației

în anulare, rezultă că sunt redate pe larg, chestiuni legate de analiza probelor,

cu referire la rapoartele de expertiză judiciară efectuate în cauză și la obiectivele

acestora privind afectarea de utilități publice a imobilului și sunt evidențiate

aprecieri ce țin de analiza situației de fapt și de aprecierea probatoriului, contestatorii

fiind nemulțumiți de nerestituirea în natură a terenului.

Or, reexaminarea fondului cauzei și reaprecierea

probelor, nu se constituie într-o procedură admisibilă pe calea contestației în

anulare specială, ce este deschisă de legiuitor, doar pentru motivele strict și

limitativ reglementate de prevederile art. 318 alin. (1) din C. proc. civ., așa

încât nu se poate susține că, în speță, contestatorii pot obține reformarea unei

hotărâri, printr-o reevaluarea a probelor sau indicarea generică a existenței unei

greșeli materiale, care nu se identifică în motivul contestației în anulare specială.

Ca atare, nefiind incidență nici ultima

teză a art. 318 alin. (1) invocat, respectiv omisiunea instanței de recurs de a

cerceta sau examina vreunul dintre motivele de recurs, cum niciuna dintre cele două

teze invocate de contestatori, nu-și regăsește aplicarea în cauză, Înalta Curte

va respinge contestația în anulare.

Constatând incidența în cauză și a dispozițiilor

art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia „partea care cade în pretenții

va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", contestatorii

vor fi obligați la 95,27 RON, cu acest titlu către intimatul Ș.P.M., conform înscrisului

de la dosar.

ÎNALTA

CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestația în anulare

formulată de contestatorii D.V. și N.M. împotriva deciziei nr. 8666 din 09 decembrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Obligă

pe contestatori la 95,27 RON cheltuieli de judecată către intimatul Ș.P.M..

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2013.