ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2448/2019

Ședința publică din data de 10 mai 2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2016, sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în temeiul disp. art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu referire la disp. art. 10 alin. (1) și (3) din aceeași lege a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției, anularea Ordinului nr. 2508/C din 31.07.2015 al Ministrului Justiției, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care drepturile sale salariale să fie stabilite, începând cu data de 01.10.2014 la nivelul de salarizare corespunzător perioadei de vechime în muncă și de vechime în funcție deținute, prin aplicarea coeficientului de majorare prevăzut de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010 la nivelul drepturilor avute în plată la momentul emiterii ordinului, respectiv la nivelul drepturilor salariale stabilite prin Ordinul nr. 3144/C/03.09.2014 al Ministrului Justiției, și fără ca nivelul drepturilor ce se vor stabili să fie inferior nivelului drepturilor salariale stabilite pentru funcții similare în plată corespunzătoare aceleiași vechimi în muncă și vechimi în funcția de judecător; iar începând cu 01.01.2015, drepturile salariale să fie stabilite inclusiv cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (1

1

) din O.U.G. nr. 83/2014.

In petit subsidiar, în situația în care se va aprecia că acțiunea în contencios administrativ formulată direct împotriva ordinului nu este admisibilă, în temeiul disp. art. 8 alin. (1) fraza a II-a din Legea nr. 554/2004, a solicitat obligarea pârâtului la soluționarea contestației formulată împotriva ordinului sus-menționat.

Prin sentința civilă nr. 3200 pronunțată în data de 24 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a anulat în parte Ordinul emis de pârâtul Ministerul Justiției sub nr. x/31.07.2015, a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantei un nou ordin de încadrare salarială conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, prin recunoașterea dreptului reclamantei de a beneficia de diferențele salariale rezultate din efectuarea demersurilor legale pentru alocarea fondurilor necesare achitării acestor diferențe, începând cu data de 09.04.2015 și a respins în rest acțiunea precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinice.

A susținut în primul rând că, instanța de fond în mod eronat a dispus obligarea pârâtului să emită în favoarea reclamantei un nou ordin de încadrare salarială, întrucât această atribuție revine Ministrului Justiției și nu a Ministerului de Justiție, care are rolul de a gestiona fondurile alocate instanțelor de judecată, respectiv de a vira banii. Astfel, pentru a avea calitate de parte în proces, aceasta trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.

În consecință, a arătat că, neexistând o concordanță între persoana obligată prin hotărâre, respectiv Ministerul Justiției și atribuția de a emite ordine de salarizare stabilită prin lege acestei instituții, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond în vederea restabilirii în mod corect a cadrului procesual.

A mai arătat recurentul că, în situația în care intenția legiuitorului ar fi fost ca prevederile art. 1 alin. (5)

1

să fie aplicabile întregului personal din toate instituțiile și autoritățile publice, acest lucru ar fi fost realizat prin modificarea expresă a alin. (1) și (2) ale art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 și nu prin aprobarea unor norme derogatorii de la prevederile acestor alineate.

Subliniază recurentul că, în realitate, instanța de fond a extins aplicarea normei legale arătate la categorii de personal cărora nu li se adresează, bazându-și soluția pe intenția legiuitorului, ca măsură reparatorie, de înlăturare a diferențelor salariale între persoane aflate în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție și reținând că astfel de diferențe apar și între judecători, prin aplicarea legilor anuale de salarizare începând de la 01 ianuarie 2016.

Or, instanța de fond are atribuții în ce privește aplicarea legii și nu atribuția de a completa norma legală prin interpretarea intenției legiuitorului în ce privește înlăturarea sensului discriminatoriu instituit prin dispoziții legale. Mai mult, precizează recurentul, nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudența sa că nu este legislator pozitiv și nici nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul legii în vigoare a unei alte dispoziții decât cele existente în cuprinsul acesteia (Decizia nr. 171 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 316 din 7 aprilie 2006).

În aceste condiții, consideră recurentul, câtă vreme textul în discuție constituie o normă de excepție, de strictă interpretare, care nu a fost declarat neconstituțional, instanța de fond era ținută să-l aplice ca atare.

La data de 27 februarie 2017 reclamanta A. a formulat întâmpinare și recurs incident prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și admiterea recursului incident, casarea sentinței civile nr. 3200/24.10.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, și trimiterea cauzei în vederea rejudecării acțiunii.

A precizat că primul motivul de nelegalitate este cel prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Totodată, el privește omisiunea primei instanțe de a analiza toate motivele de nelegalitate invocate prin cererea introductivă, modificată la primul termen de judecată și de a prezenta argumentul juridic al înlăturării motivelor invocate.

In mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. a art. 5 alin. (1), art. 14 alin. (5) și alin. (6), art. 22 alin. (1) și alin. (6) C. proc. civ., prima instanță nu s-a pronunțat asupra a tot ce s-a cerut și nu a prezentat motivele pentru care nu a primit motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, limitându-se la judecarea cauzei exclusiv din prisma art. 5 alin. (1

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, iar acțiunea reclamantei a privit inclusiv aspecte ce țin de calculul efectiv al drepturilor.

A mai susținut că, deși a solicitat administrarea probei cu expertiza contabilă, curtea de apel nu a supus discuției și nu a admis cererea de probatorii solicitată prin cererea introductivă, după cum nu a respins-o dacă aprecia inadmisibilitatea probei. În acest context, prin nepronunțare a privat-o de dreptul la probarea susținerilor, hotărârea nereținând în mod corespunzător situația de fapt, cu consecința denaturării adevărului.

În esență, a apreciat că sentința este casabilă pentru omisiunea instanței de a verifica legalitatea ordinului prin prisma motivelor de nelegalitate în concret invocate pe calea acțiunii, și îndeosebi a motivului vizând încălcarea art. 6 alin. (1) și alin. (2) si a art. 10 alin. (5) din O.U.G. nr. 103/2014, nefiind verificată baza de aplicare a procentului de majorare și rezultatul majorării cu aplicarea procentului legal.

Prin motivul de nelegalitate prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta are în vedere încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 103/2013 și Legii nr. 284/2010.

A susținut că, în mod greșit, Curtea de Apel prin sentință a stabilit legalitatea ordinului pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010 prin neaplicarea procentului legal de majorare a indemnizației de 2,5%, și cu încălcarea art. 6 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 103/2014, dispozițiile de drept material aplicabile și invocate prin cerere.

Faptul că nivelul salariului a crescut efectiv, nu este un argument satisfăcător, cât timp creșterea nu respectă prevederea legală ce stabilește procentul de 2,5%, și în realitate este inferioară majorării ce trebuia acordată în raport de prevederile legale evocate.

La data de 6 mai 2019, recurentul-pârât a depus la dosar un înscris prin care a învederat că a fost emis ordinul solicitat de recurenta-reclamantă, sens în care a apreciat că acțiunea a rămas fără obiect.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză ca nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Demersul judiciar declanșat de reclamanta A. are ca obiect verificarea legalității Ordinului nr. 2508/C din 31.07.2015 al Ministrului Justiției.

Instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantei prin care a solicitat anularea acestui act, iar împotriva acestei soluții s-a exercitat calea de atac a recursului, dar criticile sunt nefondate.

Înainte de a păși la examinarea legalității acestei soluții prin prisma criticilor formulate în recurs, se impune a se verifica excepția rămânerii fără a obiect a acțiunii, invocată de pârâtul Ministerul Justiției.

Excepția rămânerii fără obiect a acțiunii reclamantelor va fi respinsă, deoarece Ordinul Ministrului Justiției nr. 1469/C/24 mai 2017 a fost emis în considerarea Deciziei nr. 23/26 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 și vizează drepturile salariale ale judecătorilor care funcționau în cadrul circumscripției Curții de Apel Suceava și nu s-au depus dovezi din care să rezulte că s-ar fi acordat și diferențele salariale rezultate ca urmare a emiterii ordinului respectiv pentru a se putea constata că acțiunea a rămas fără obiect, în condițiile în care, prin cererea adresată instanței de fond, reclamanta a solicitat și acordarea diferențelor salariale rezultate din aplicarea greșită a unor procente.

Analizând recursurile declarate în raport de motivele invocate, instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Problema centrală a cauzei, ce face și obiectul criticilor din recurs, constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor alin. (5)

1

al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanței de urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015 și care prevede următoarele:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Prima instanță a reținut că sintagma "salarizat la același nivel" nu trebuie înțeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcționari și personal contractual salarizat la același nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noțiunii de "același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) și (2) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenționat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Concluzia instanței de fond este corectă, fiind susținută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5)

1

al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, dar și de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului 'plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

Argumentul recurentului-pârât referitor la extinderea, de către instanța de fond, a normei legale, în sensul completării nepermise acesteia, nu poate fi reținut, instanța de judecată având dreptul, dar și obligația, de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...)dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior. (...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

Înalta Curte precizează că, refuzul recurentului Ministerul Justiției de a recunoaște că dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și magistraților este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme, Înalta Curte apreciind că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală.

Recursul incident al reclamantei este nefondat în opinia Curții, deoarece soluția instanței de fond este legală și temeinic motivată, urmând a fi menținută ca atare.

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Prevederile art. 425 C. proc. civ. nu au în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Înalta Curte reține că, prin recursul incident era vizată în fapt o problemă de executare a sentinței, care a dobândi un caracter definitiv, întrucât instituția-pârâtă a emis în favoarea reclamantei un nou ordin de încadrare salarială, aspect necontestat de aceasta.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge excepția rămânerii fără a obiect a acțiunii, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată și va respinge recursurile declarate de pârâtul Ministerul Justiției și reclamanta A., ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția rămânerii fără a obiect a acțiunii, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Respinge recursurile declarate de pârâtul Ministerul Justiției și reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3200 din 24 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 mai 2019.