ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1080/2020

Ședința publică din data de 21 februarie 2020

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2384 din 9 mai 2019 a respins recursul formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 3824 din 29 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pentru lipsei calității procesuale active și a respins cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva Deciziei nr. 2384 din 9 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat contestație în anulare.

Contestația în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Contestatoarea susține, în esență, că decizia pronunțată în cauză este rezultatul unei erori materiale.

Se arată că instanța de fond prin sentința civilă nr. 3824/29.11.2016 a admis contestația la executare formulată de S.C. A. S.R.L., a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/03.06.2016, emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală și a obligat pârâta la 100 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

În primul rând, A.N.A.F. - Aparat Central a avut calitatea de parte în fața primei instanțe așa cum rezultă din apărările formulate în fața primei instanțe și care se regăsesc la dosarul de fond.

În aceste apărări, s-a precizat în mod expres faptul că în conformitate cu H.G. nr. 520/2013, art. 15 alin. (1) Secțiunea 1:

"În cadrul Agenției se organizează și funcționează Direcția Generală Antifraudă Fiscală, structură fără personalitate juridică, cu atribuții de prevenire, descoperire și combatere a actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală și vamală."

Prin urmare, în prezenta cauză, calitate procesuală pasivă are Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Reprezentarea în instanță a A.N.A.F. se face de către Direcția Generală Juridică, astfel cum rezultă din atribuțiile Direcției Generale Juridice.

Astfel, în art. 66 alin. (2), pct. a) din Ordinul Președintelui ANAF nr. 563/2014 privind Regulamentul de organizare și funcționare al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, se prevede faptul că Direcția Generală Juridică asigură "reprezentarea ANAF și/sau a Statului Roman în fața instanțelor de judecată și a altor organe cu atribuții jurisdicționale".

Așadar, apărările în cauzele în care sunt atacate decizii emise de către Direcția Generală Antifraudă Fiscală, din cadrul A.N.A.F., inclusiv exercitarea căilor de atac și reprezentarea în instanță, se realizează pentru A.N.A.F. de către Direcția Generală Juridică.

Susținerile instanței de recurs privind faptul că Direcția Generală Antifraudă Fiscală are calitate procesuala activă în prezenta cauză, astfel că recursul împotriva sentinței nr. 3824/29.11.2016 a Curții de Apel București trebuia să fie întocmit de către această direcție fără personalitate juridică, sunt total eronate întrucât potrivit dispozițiilor legale în vigoare această direcție nu poate formula apărări în instanță.

Analizând decizia contestată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că prezenta contestație în anulare este nefondată, pentru considerentele în continuare arătate.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Conform dispozițiilor art. 503 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

(3) Dispozițiile alin. (2) pct. 1, 2 și 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

Deci, pentru a promova contestație în anulare se cere, pe de o parte, ca hotărârea care se contestă să fie definitivă, iar, pe de altă parte, se cere ca motivul pe care se sprijină această cale de atac să nu fi putut fi invocat prin căile ordinare de atac.

Potrivit art. 634 alin. (1) C. proc. civ. sunt hotărâri definitive: hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului; hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs; hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel; hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs; hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Din interpretarea coroborată a prevederilor anterior citate, rezultă că obiect al unei contestații în anulare îl poate forma numai o hotărâre definitivă, prin care s-a soluționat un recurs împotriva unei decizii date în apel, sau o hotărâre a instanțelor de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. se referă exclusiv la contestația în anulare specială. Se reține, așadar, că pe calea contestației în anulare se tinde la anularea unei hotărâri definitive nu pentru că judecata nu a fost bine făcută în fond, ci pentru o serie de motive expres și limitativ prevăzute de lege (necompetența, încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, nepronunțarea asupra unuia dintre apelurile declarate în cauză).

Înalta Curte constată că în cauza de față aspectele invocate de contestatoare nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială" în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Pentru a fi aplicabile în speță aceste prevederi, ar fi trebuit ca hotărârea pronunțată de o instanță de recurs să fie rezultatul unei erori materiale, or, în cauză, nu se poate susține că ne aflăm în prezența acestei situații.

Pe de altă parte, așa zisele erori invocate de contestatoare nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 503 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare.

Dispozițiile normelor menționate au caracter imperativ, astfel că nerespectarea lor, prin formularea unor motive care nu corespund realității, obligă la respingerea contestației.

Deși formal contestatoarea și-a fundamentat cererea pe aceste dispoziții legale, în realitate aspectele învederate nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele expres și limitativ prevăzute de legiuitor.

Din analiza textelor legale anterior citate rezultă că un exercițiu legal al contestației în anulare, cale extraordinară de atac, este condiționat de invocarea unor motive de fapt care să se circumscrie în mod riguros celor limitativ prevăzute de art. 503 alin. (1) și respectiv art. 503 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate și în temeiul art. 503, coroborat cu art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare de față, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Deciziei nr. 2384 din 09 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2016, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 februarie 2020.