ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1066/2020

Ședința publică din data de 21 februarie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Galați și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, a solicitat desființarea în parte a adresei nr. CTG-DEX 41647/24.11.2016 ("Răspunsul AJFP din 24.11.2016") emisă de AJFP Constanța, exclusiv sub aspectul refuzului AJFP Constanța de a plăti dobânda fiscală aferentă debitului principal în cuantum de 3.190.466 RON și, pe cale de consecință, obligarea în solidar a Pârâtelor să achite către B. următoarele sume: suma de 2.156.436 RON reprezentând dobânda fiscală aferentă sumei de 3.190.466 RON, achitată cu titlu de taxe vamale fără a fi datorate de către B., dobândă fiscală calculată de la data de 27.05.2011 până la data restituirii debitului principal, respectiv 23.12.2016 și cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2294 din 13 iunie 2017, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a respins excepția prescripției, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Galați și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 2.156.436 RON, reprezentând dobânda fiscală, a respins capătul de cerere privind desființarea în parte a adresei nr. CTG-DEX 41647/24.11.2016 și a obligat pârâtele la 18.988,73 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Agenția Județeană a Finanțelor Publice Constanța au declarat recurs.

I. Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Galați, prin recursul formulat, arată că nu se poate afirma la acest moment faptul că reclamanta nu avea cunoștință despre prejudiciul pe care îl susține ca și pretenție și care s-ar impune a fi acordat urmare anulării în parte a adresei nr. x/24.11.2016.

Intimata-reclamantă trebuia să cunoască paguba încă de la momentul anului 2011, însăși actele administrative atacate conținând elemente de identificare fie și estimativă a prejudiciului.

Recurenta consideră că de la momentul emiterii deciziei DJAOV Constanța cu nr. 2539 respectiv 17.05.2011 intimata cunoștea faptul că este păgubită, termenul de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Lg 554/2004, fiind depășit, iar sancțiunea nerespectării acestui termen constituind respingerea cererii ca prescrisă.

În opinia recurentei prima instanță a reținut în mod greșit faptul că se impune a ne raporta numai la momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actelor, în condițiile în care legea în materie distinge între cele două variante, fie ca și capăt secundar, fie ca și cerere de sine stătătoare.

Titlul în baza căruia societatea reclamantă poate solicita punerea în executare este reprezentat de sentința civilă nr. 2170/09.07.2014, definitivă la data de 18.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, care a fost pusă în executare de bună-voie pentru a evita o eventuală executare silită ce ar atrage cheltuieli suplimentare de la bugetul de stat.

Reclamanta a înțeles să formuleze o cerere în restituirea sumei de 3.190.466 RON la data de 10.11.2016 prin care a solicitat și acordarea de dobânzi cu adresa sa nr. 919 din aceeași dată.

Solicitarea arătată anterior se soluționează în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 1.939.2006 pentru aprobarea Procedurii de compensare a creanțelor fiscale rezultate din raporturi juridice vamale și de restituire a eventualelor diferențe, ca urmare a cererii de compensare/restituire, depusă de contribuabilul titular al operațiunii vamale.

Prevederile O.G. nr. 92/2003 reprezintă cadrul general în materia restituirii sumelor de la buget, în materie vamală aplicându-se Ordinul nr. 1.939/2006 cadrul special.

Nici în cererea de chemare în judecată și nici în hotărârile pronunțare în cauza cu nr. x/2011* nu se face referire la acordarea de dobânzi, astfel că s-a apreciat că se impune a se executa dispozitivului hotărârii numai în ceea ce privește partea referitoare la restituirea sumelor de 3.190.466 RON - încasată la buget și sumei de 42.948,15 și 10.698 RON - cheltuieli de judecată, celelalte sume, reprezentând dobânzi nefiind stabilite pe cale judecătorească prin hotărârea a cărei punere în executare a fost solicitată, astfel că cererea de acordare dobânzi este nejustificată urmând a fi respinsă ca nefondată, prevederile art. 124 din Codul de procedură fiscală nefiind aplicabile.

Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, recurenta solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat.

În ipoteza în care se va menține hotărârea fondului, în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., recurenta solicită să se aprecieze asupra onorariului ce se cuvine reprezentantului părții, în funcție de dovezile aduse în cauza de față, cel stabilit de prima instanță fiind vădit disproporționat față de complexitatea cauzei, taxa de timbru redusă, măsurile luate nefiind de natură a prejudicia societatea pecuniar.

II. Agenția Națională de Administrare Fiscală, în motivarea recursului, arată că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 pct. 4 C. proc. civ.), sentința atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în cauză (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) și cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.), precum și faptul că instanța de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat (art. 488 pct. 7 C. proc. civ.),.

Încălcând și principiul disponibilității, instanța a respins capătul de cerere privind desființarea în parte a adresei CTG-DEX 41647/24.11.2016, dar a admis în rest acțiunea.

Or, în condițiile respingerii capătului de cerere privind anularea "actului administrativ", acțiunea în contencios administrativ devine inadmisibila, întrucât nu se mai atacă niciun act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, instanța neexplicând care mai este, în acest context, temeiul legal al acțiunii.

Instanța nu putea sa admită în rest acțiunea în condițiile în care a respins capătul de cerere privind desființarea în parte a adresei CTG-DEX 41647/24.11.2016.

În același timp, instanța nu putea schimba temeiul juridic al acțiunii, astfel cum a fost indicat de reclamantă, și să dea altceva decât s-a cerut.

Prin modul în care a soluționat cauza, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

În opinia recurentei, în mod greșit instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, încălcând normele de drept material invocate în susținerea excepției.

Pentru a avea calitate procesuala pasivă într-o cauză având ca obiect legea contenciosului administrativ, trebuie îndeplinită condiția privind emiterea unui act administrativ pretins vătămător de către persoana chemată în judecată ca pârâtă, sau, nesoluționarea de către acea persoană, în termen legal, a unei cereri.

Or, în speță reclamanta a arătat că solicită desființarea în parte a adresei nr. CTG-DEX 41647/24.11.2016 emisă de AJFP Constanța exclusiv sub aspectul refuzului AJFP Constanța de a plăti dobânda fiscală aferentă debitului principal în suma de 3.190.466 RON.

Așadar, adresa contestată, considerată de reclamantă ca fiind act administrativ este emisă de AJFP Constanta, și nu de Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea în solidar a pârâtelor să achite către reclamantă suma de 2.156.436 RON reprezentând dobânda fiscală aferentă sumei de 3.190.466 RON achitată cu titlu de taxe vamale, dobânda calculată de la data de 27.05.2011 până la data restituirii debitului principal, respectiv 23.12.2016, recurenta consideră că nu are calitate procesuală pasivă.

ANAF nu poate fi menținută în cauza nici măcar pentru opozabilitate, având în vedere că se solicită dobânzi, pentru a căror restituire nu are competență.

Singura instituție publică cu personalitate juridică care are calitate procesuală pasivă în cauza și căreia trebuie să-i fie comunicate toate actele procedurale este Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați.

De asemenea, hotărârea instanței este netemeinică și nelegală și în ceea ce privește soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.

Astfel, având în vedere prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora a acțiune în contencios administrativ nu poate fi depusa mai târziu de un an de la data comunicării actului, deci în niciun caz un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești.

În mod greșit instanța de fond a dispus admiterea acțiunii și obligarea pârâtelor la plata unei sume reprezentând dobânzi fiscale, încălcând normele de drept material aplicabile, având în vedere următoarele motive:

Ca să admită acțiunea, instanța reține că pârâtele nu invocă niciun motiv pentru care reclamanta nu ar putea solicita dobânzile pe o cale separată (față de cererea de chemare în judecată prin care a solicitat restituirea taxelor vamale).

Or, cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat restituirea taxelor vamale s-au solicitat despăgubiri (cererea de restituire de taxe vamale având acest caracter, de acordare de despăgubiri în sensul Legii nr. 554/2004.

Din această perspectivă, instanța de fond trebuia să constate ca reclamanta nu mai putea formula a doua cerere de despăgubiri, întrucât exista autoritate de lucru judecat, fiind inadmisibil să formulezi două cereri succesive de acordare de despăgubiri în legătură cu aceleași acte administrative.

Existența unui prejudiciu este o condiție necesară, dar insuficientă pentru nașterea obligației de reparare; în acest scop, prejudiciul, la rândul său, este necesar să întrunească anumite condiții.

Pentru a fi reparabil, în principiu, orice prejudiciu este obligatoriu să îndeplinească următoarele condiții minime: să fie cert, direct, personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim.

Atingerea unui simplu interes rezultat dintr-o situație de fapt dă dreptul la repararea prejudiciului cauzat dacă sunt întrunite două condiții: situația de fapt să fi avut caracter de stabilitate, încât să se poată deduce că ar fi continuat și în viitor și să fie vorba de vătămarea unui interes licit și moral.

Această orientare a jurisprudenței și doctrinei juridice și-a găsit consacrarea în textele noului C. civ.. Articolul 1349 alin. (1) prevede obligația generală a oricărei persoane de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane.

Apoi, ca o consecință a nerespectării acestei obligații, art. 1359 C. civ. dispune:

"Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv".

Necesitatea existenței unei fapte ilicite ca element sau condiție distinctă a răspunderii civile în toate acele cazuri când un prejudiciu este cauzat printr-o conduită umană este prevăzută expres în art. 1357 alin. (1) care dispune cu valoare de principiu că cel care cauzează altuia un prejudiciu "printr-o faptă ilicită" este obligat să-l repare.

Pentru existența și angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul prejudiciabil și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate.

Vinovăția este o condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Recurenta apreciază că, în cauză, nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, deoarece nu este probată existența unui prejudiciu, a faptei ilicite, iar legătura de cauzalitate dintre acestea două nu există.

Recurenta mai susține că instanța, în mod nelegal, la obligat-o la plata unor cheltuieli de judecată în sumă importantă, deși, nu poate fi stabilită o culpă procesuală în sarcina instituției, având în vedere și lipsa calității procesuale pasive.

Judecătorul are posibilitatea să dispună reducerea cheltuielilor de judecată în raport cu valoarea pricinii ori cu activitatea depusă de avocat, această soluție fiind conformă prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un proces echitabil implică și o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, ținând cont de obiectul dosarului, de probele administrate si de durata litigiului, este evidentă complexitatea redusă a cauzei, principiul care trebuie să guverneze soluționarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată este acela că, partea va putea obține rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se stabilește realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului.

În susținerea recursurilor este prezentată situația de fapt, fiind redate texte de lege incidente pricinii.

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza și răspunde prin considerente comune.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se susține faptul că instanța de fond ar fi încălcat principiul disponibilității și ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece nu a respins ca inadmisibilă cererea de despăgubiri formulată ca urmare a respingerii capătului de cerere privind anularea actului administrativ.

Înalta Curte apreciază faptul că dreptul la despăgubiri izvorăște din prevederile art. 19 din Legea 554/20014, nefiind în mod indisolubil legat de anularea unui act administrativ emis de recurentele-pârâte din prezenta cauză.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că formularea a două cereri în baza aceluiași temei legal, dar care vizează pretenții diferite nu echivalează cu o autoritate de lucru judecat.

În situația de față nu se poate susține că există deja o hotărâre emisă într-un litigiu cu același obiect ca și prezenta cauză deoarece dosarul nr. x/2011 a avut ca obiect, pe lângă anularea actelor administrative fiscal nelegale, și cererea de restituire a taxelor vamale nedatorate, adică a debitului principal.

Or, prezentul dosar are ca obiect cererea de despăgubiri formulată de intimată pentru plata dobânzii fiscale datorate conform unor prevederi exprese din Codul de procedură fiscală, neputându-se considera în niciun caz că obiectul celor două dosare este identic.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătorești se regăsesc toate susținerile invocate de părți astfel că sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Agenția Națională de Administrare Fiscală, constatând că aceasta figurează, alături de cealaltă pârâtă, ca debitori ai creanței stabilite în dispozitivul sentinței civile nr. 2170/09.07.2014.

În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte apreciază că instanța de fond temeinic și argumentat a avut în vedere faptul că dreptul de a cere despăgubirile s-a născut la data la care hotărârea de anulare a actelor administrativ-fiscale a devenit irevocabilă, aceasta fiind și data de la care a început să curgă termenul de un an prevăzut de lege pentru formularea cererii de despăgubiri.

La data emiterii actelor vamale, reclamanta putea să cunoască doar întinderea pagubei generate de actul însuși, însă nu și întinderea pagubei produse de rambursarea cu întârziere a sumelor achitate nedatorat.

Nici susținerile potrivit cărora reclamanta trebuia să solicite dobânzile printr-o cerere separată nu sunt întemeiate.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a avut în vedere dispozițiile art. 124 din Codul de procedură fiscală, care prevăd că acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor, instituind de plano dreptul contribuabilului la dobânzi pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, fără nicio distincție.

Din considerentele sentinței civile nr. 2170/09.07.2014 rezultă că refuzul autorităților pârâte de a restitui către reclamantă taxele vamale plătite nedatorat s-a întemeiat pe interpretarea eronată a Regulamentului CEE nr. 2913/1992.

Astfel, în mod corect s-a constatat că există un fapt ilicit - refuzul de restituire a taxelor vamale plătite nedatorat - precum și o pagubă, reprezentată de lipsa de folosință a sumelor refuzate la restituire, culpa autorităților, constând în interpretarea și aplicarea greșită a dreptului comunitar, precum și legătura de cauzalitate, care este evidentă, între refuzul de restituire a sumelor de bani și lipsa de folosință a acestora.

Considerentele instanței de fond dovedesc îndeplinirea condițiilor răspunderii civile, care justifică pe deplin admiterea cererii de chemare în judecată.

Fapta ilicită a recurentelor-pârâte constă în respingerea cererii din data de 16.03.2011 prin care s-a solicitat restituirea sumei de 3.190.466 RON, măsură dispusă prin Decizia nr. 2539/17.05.2011.

Caracterul ilicit al măsurii dispuse prin Decizia nr. 2539/17.05.2011 a fost constatat de Curtea de Apel București prin sentința civilă și confirmat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă care a anulat atât Decizia nr. 2539/17.05.2011, cât și actul administrativ care o confirma, și anume Decizia nr. 5831/12.07.2011.

Existența unei hotărâri judecătorești prin care instanța constată că dispozițiile legale au fost aplicate în mod greșit prezumă și faptul că această situație este imputabilă organelor fiscale care au emis actele anulate.

Condiția existenței raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul suferit este îndeplinită, în condițiile în care fapta ilicită constând în refuzul de a restitui suma de 3.190.466 RON, constatată irevocabil de instanțele de judecată a condus la păstrarea fără drept de către recurentele-pârâte a sumei de 3.190.466 RON vreme de peste cinci ani.

Dobânda fiscală constituie un efect legal al sentinței și al deciziei în sensul în care cele două hotărâri judecătorești au stabilit în mod irevocabil nelegalitatea refuzului recurentelor-pârâte de a restitui suma de 3.190.466 RON.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că OMFP nr. 1939/2006 nu reprezintă o normă specială și nu derogă de la prevederile art. 124 Codul de procedură fiscală, în privința dobânzilor fiscale.

O astfel de derogare poate fi realizată numai printr-un act normativ cel puțin egal, dacă nu superior Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, condiții care nu sunt îndeplinite pentru OMFP 1939/2006.

În ceea ce privește susținerile privind greșita acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 451 C. proc. civ., potrivit cărora: judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Înalta Curte constată că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinței implică respectarea întocmai a dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți. Astfel, se poate vorbi și de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, și anume aceea de sancțiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivității excesive a unor justițiabili.

Dispozițiile art. 451 C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obține solicitările formulate în cererea de chemare în judecată).

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul.

Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale, doctrină și jurisprudență.

În jurisprudența CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Tot jurisprudența CEDO a stabilit că pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real și caracterul necesar.

Se poate observa că, atât condițiile impuse de legislația națională, cât și cele impuse de jurisprudența CEDO sunt întrunite în litigiul de față, condiții ce au fost avute în vedere de prima instanță atunci când a admis acordarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentelor nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentele la plata sumei de 16.541,39 RON, către intimata-reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Agenția Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva sentinței civile nr. 2294 din 13 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 16.541,39 RON, către intimata-reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 februarie 2020.