ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2316/2019

Ședința publică din data de 6 decembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 22 iunie 2016, reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitand obligarea acesteia la plata sumei de 260.213,81 RON, reprezentând accesoriile calculate ca urmare a nerecuperarii integrale și la termen a prejudiciului stabilit prin decizia civila nr. 1664/2013 a Curții de Apel Bucuresti pronuntată în dosarul nr. x/2011.

În drept, reclamanta a indicat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 1082 și art. 1088 C. civ. din 1864.

Prin sentința civilă nr. 7150 din data de 10 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității și a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, în contradictoriu cu pârâta IQ MANAGENT S.R.L.

II. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, solicitând schimbarea, în parte, a acesteia în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 412/A/2018 din 1 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR împotriva sentinței civile nr. 7150 din data de 10 noiembrie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L.

A schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că:

A admis, în parte, cererea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 34.798,60 RON, cu titlu de accesorii reprezentând dobândă legală.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

A respins "ca neîntemeiată cererea intimatei-pârâte privind cheltuielile de judecată din apel.

III. Împotriva deciziei civile nr. 412/A/2018 din 1 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs atât reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, cât și pârâta A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat criticile pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii, în totalitate, a acțiunii formulate și a obligării intimatei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 260.213,81 RON.

A criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul reținerilor din considerentele acesteia, în sensul că recurenta-reclamantă nu ar fi contestat statuările primei instanțe privind inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 119 și ale art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contestând concluzia instanței de apel că reținerile instanței de fond cu privire la inaplicabilitatea, în speță, a acestor dispoziții, au dobândit autoritate de lucru judecat.

A mai precizat că modul de calcul al accesoriilor efectuat în temeiul O.G. nr. 13/2011, nu prin raportare la dispozițiile art. 119 și art. 120 din O. G. nr. 92/2003, a fost efectuat la solicitarea instanței de apel, astfel că nu se poate susține că recurenta-reclamantă și-a modificat în apel obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

A considerat neîntemeiată această concluzie a Curții de Apel București, arătând că, inclusiv în apel, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 260.213,81 RON (calculată de către Curtea de Conturi a României prin raportare la art. 119 și ale art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală) și nu la plata sumei de 34.798,60 RON, așa cum a apreciat instanța de apel.

Ca atare, a considerat că soluția instanței de apel, de obligare a recurentei-pârâte la plata sumei de 34.798,60 RON, în loc de 260.213,81 RON, este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează autoritatea de lucru judecat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta pârâtă A. S.R.L a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București

A invocat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în speță prevederile art. 1.535 alin. (1) C. civ. și O.G. nr. 13/2011 .

După o scurtă prezentare a situației de fapt, a precizat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ., iar accesoriile solicitate de recurenta-reclamantă au fost calculate în temeiul prevederilor art. 119 și 120 (în prezent art. 173 și 174) din Codul de procedură fiscală.

A precizat că instanța de apel a admis apelul declarat de recurenta-reclamantă și a modificat, în parte, sentința instanței de fond (prin care fusese respinsă cererea de chemare în judecată), dispunând obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 34,798,60 de RON, cu titlu de accesorii, reprezentând dobânda legală.

Pentru a hotărâri astfel, instanța de apel a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1535 alin. (1) C. civ. pentru a i se acorda apelantei-reclamante accesoriile la suma stabilită în favoarea sa prin decizia civilă nr. 1664/2013:

Prin raportare la prevederile O.G. nr. 13/2011 instanța a luat în considerare o valoare a prejudiciului de 34.798,60 RON, calculată de recurenta-reclamantă la solicitarea instanței de apel, în baza acestui act normativ, nu suma de 260.213,81 RON solicitată inițial prin cererea de chemare în judecată, care a fost calculată în baza prevederilor art. 119 și 120 din Codul de procedură fiscală.

A arătat că, potrivit art. 1 alin. (2), (3) și 4 din O.G. nr. 13/2011:

"(2) Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, este denumită dobândă remuneratorie.

(3) Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.

(4) Dacă nu se precizează altfel, termenul dobândă din prezenta ordonanță privește atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare."

Totodată, a precizat că, potrivit art. 8 din O.G. nr. 13/2011:

"(1) Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate.

(2) Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an.

(3) Cu toate acestea, dobânzile remuneratorii se pot capitaliza și pot produce dobânzi."

Recurenta-pârâtă a considerat că, prin efectul dispozițiilor art. 1 alin. (4) invocat mai sus, art. 8 alin. (3) exclude aplicarea acestei dispoziții dobânzilor penalizatoare, adică celor care compun pretenția solicitată de apelanta-reclamantă prin acțiunea sa.

A susținut că dispozițiile art. 8 alin. (3) nu reglementează anatocismul dobânzii penalizatoare (dobândă la dobândă), ci pe cel al dobânzii remuneratorii și, chiar prin coroborarea acestora cu prevederile art. 1489 alin. (2) din C. civ., așa cum a procedat instanța de apel, interpretarea nu poate duce la admiterea cererii de chemare în judecată.

Așadar, dobânzile remuneratorii se pot capitaliza și pot produce dobânzi, în schimb dobânzile penalizatoare se pot capitaliza numai dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiții speciale, impuse de lege, respectiv: există o convenție specială între părți încheiată în acest sens și dobânzile sunt datorate pe cel puțin un an.

A arătat că, în speță, între părți nu există o convenție specială cu privire la capitalizarea dobânzilor penalizatoare, iar dobânzile nu sunt datorate "de cel puțin un an".

Dintr-o altă perspectivă, a considerat că penalitățile nu se pot cumula cu dobânda legală, deoarece stipularea clauzei penale înlătură posibilitatea acordării dobânzii legale, atât dobânda legală cât și penalitățile de întârziere reprezentând daune-interese, echivalentul prejudiciului eventual.

A precizat că, în situația în care părțile au convenit inserarea unei clauze penale în contract, stabilind astfel cuantumul despăgubirilor care se cuvin creditorului în cazul neexecutării contractului, creditorul nu se poate prevala și de dispozițiile privind dobânda legală, care s-ar aplica doar în lipsa clauzei penale sau în situația nulității acesteia.

Având în vedere că penalitățile de întârziere au aceeași natură juridică ca și dobânda legală (daune moratorii), cu particularitatea ca sunt stabilite anticipat de către părți, a apreciat că acestea nu se pot cumula, întrucât ar exista o dublă reparație .

Făcând trimitere, în acest sens, la practica instanței supreme în materie, a susținut că penalitățile de întârziere neachitate la termen de recurenta-pârâtă puteau fi actualizate cu indicele de inflație în faza de executare silită, conform dispozițiilor art. 628 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Cu privire la dispozițiile art. 628 C. proc. civ., a menționat că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că:

"Interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 628 C. proc. civ. demonstrează că norma de drept urmărește să asigure o reparație corectă, având în vedere funcția juridică a dobânzilor și penalităților, precum și pe cea a actualizării în raport de rata inflației"

Astfel, a arătat că recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a solicita executorului judecătoresc actualizarea creanței sale, precum și calcularea de dobânzi și penalități potrivit dispozițiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ.

Din interpretarea prevederilor legale invocate mai sus, a concluzionat că recurenta-reclamantă era îndreptățită să solicite accesoriile aferente penalităților de întârziere doar pe parcursul executării silite .

IV. Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, considerând că dezvoltarea criticilor formulate nu se încadrează în motivele de casare menționate de prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

Ambele părți au formulat răspunsuri la întâmpinare, reiterând criticile formulate și invocând apărări față de susținerile din întâmpinarea formulată de partea adversă.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor cu care Înalta Curte a fost învestită, magistratul-asistent raportor concluzionând, în legătură cu recursurile analizate prin prezenta hotărâre, că acestea sunt inadmisibile, în raport cu valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din data de 19 octombrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă și a admis în principiu recursurile, fixând termen pentru soluționarea acestora în ședință publică.

Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Recurenta-reclamantă contestă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., concluzia instanței de apel referitoare la incidența autorității de lucru judecat în privința considerentelor primei instanțe asupra inaplicabilității, în speță, a prevederilor art. 119 și ale art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, arătând, în esență, că prin cererea de apel formulată, a calculat accesoriile solicitate în baza acestor prevederi, iar calculul accesoriilor efectuat în temeiul O.G. nr. 13/2011 a fost depus la dosar doar la solicitarea expresă a instanței de apel.

Ca atare, a considerat că soluția instanței de apel, de obligare a recurentei-pârâte la plata sumei de 34.798,60 RON, în loc de 260.213,81 RON, cât rezulta din aplicarea dispozițiilor art. 119 și ale art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Se reține că, prin sentința pronunțată de prima instanță, în raport cu prevederile art. 1 și 4 din Codul de procedură fiscală, coroborate cu cele ale art. 21 alin. (1) Codul de procedură fiscală, instanța a stabilit că între părțile contractului nr. x din data de 7 iulie 2004 nu au existat raporturi de drept material fiscal, astfel că cererea recurentei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata dobanzilor calculate potrivit art. 119 și ale art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, este neintemeiata.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că, în cuprinsul apelului declarat de recurenta-reclamantă împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, recurenta-reclamantă "nu a contestat statuările primei instanțe din perspectiva inaplicabilității în cauză a prevederilor art. 119 și ale art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel că acestea au dobândit autoritate de lucru judecat, în cauză nefiind vorba de o creanță fiscală.".

A mai reținut că, ceea ce a invocat reclamanta în apel "este neanalizarea de către prima instanță a cererii de chemare în judecată și prin raportare la dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. și ale O.G. nr. 13/2011", critică apreciată ca fiind fondată de către instanța de apel.

Potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

Însă efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilități, efectul devolutiv al apelului putând fi, astfel, limitat chiar de către apelant, potrivit prevederilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Este adevărat că instanța de apel a folosit în mod impropriu noțiunea de autoritate de lucru judecat atunci când a constatat, în raport cu criticile formulate în apel, că nu poate cerceta elemente care nu au fost invocate în cadrul cererii de apel.

Însă această exprimare a instanței de apel, care a dorit să puncteze caracterul definitiv al soluției primei instanțe sub aspectul reținerilor ce nu au fost contestate în apel, nu prezintă relevanță practică în recurs, deoarece, din conținutul criticii formulate de recurenta-reclamantă rezultă că scopul urmărit de aceasta este retrimiterea cauzei în fața instanței de apel, pentru reanalizarea aplicabilității în cauză a prevederilor art. 119 și ale art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Or acest deziderat nu mai poate fi obținut, în raport cu dispozițiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. și cu limitarea criticilor formulate de recurentă în apel, solicitarea adresată instanței de apel vizând exclusiv neanalizarea acțiunii de către prima instanță, prin raportare la dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. și ale O.G. nr. 13/2011.

Ca atare, critica este neîntemeiată.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși s-a invocat, sub un prim aspect, faptul că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, constând în prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ. și O.G. nr. 13/2011, în realitate, recurenta-pârâtă formulează, pentru prima dată în recurs, susțineri întemeiate pe prevederile art. 8 din O.G. nr. 13/2011 și, totodată, invocă împrejurarea că penalitățile nu se pot cumula cu dobânda legală, hotărârea instanței de apel fiind greșită.

Concret, recurenta-pârâtă a susținut că, prin efectul dispozițiilor art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, textul art. 8 alin. (3) din același act normativ exclude capitalizarea dobânzilor penalizatoare, ce compun pretenția solicitată de recurenta-reclamantă (spre deosebire de cele remuneratorii), nefiind îndeplinite în cauză condițiile prescrise de acest text, anume existența unei convenții speciale între părți încheiată în acest sens și dobânzile să fie datorate "pe cel puțin un an".

A mai susținut recurenta-pârâtă că, prin interpretarea coroborată a textului art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 cu cel al art. 1489 alin. (2) din C. civ., astfel cum susține că ar fi procedat instanța de apel, nu s-ar fi putut ajunge la rezultatul admiterii cererii de chemare în judecată.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea recurată, arătând că instanța de apel a greșit atunci când a considerat că penalitățile se pot cumula cu dobânda legală, deoarece stipularea clauzei penale înlătură posibilitatea acordării dobânzii legale.

Întrucât penalitățile de întârziere au aceeași natură juridică ca și dobânda legală (daune moratorii), cu particularitatea ca sunt stabilite anticipat de către părți, a apreciat că acestea nu se pot cumula, întrucât ar exista o dublă reparație a prejudiciului suferit de debitor .

Din verificarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că ambele critici anterior menționate au fost formulate omisso medio, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că acestea nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.

Nici cea de a treia critică formulată de recurenta-pârâtă nu poate face obiectul analizei de legalitate a deciziei pronunțate în apel.

Se reține, în acest sens, că în fața primei instanțe, recurenta-pârâtă a invocat, prin întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii, sustinând că reclamanta era obligată să formuleze cerere de actualizare a creanței în cadrul procedurii de executare silită, iar nu după închiderea procedurii de executare, sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 628 din C. proc. civ.

Prima instanță a respins excepția, cu motivarea că recurenta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata unor dobânzi legale calculate în baza dispozițiilor art. 119 alin. (4) și art. 142 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, iar nu potrivit textului art. 628 C. proc. civ., indicat de recurenta-pârâtă.

Instanța de apel a analizat, la rândul său, excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. (recurenta din prezenta fază procesuală) și, prin încheierea pronunțată la termenul de judecată din data de 14 decembrie 2017, a constatat "inadmisibilitatea invocării în apel de către intimata-pârâtă a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, atât timp cât asupra acestei excepții s-a pronunțat o soluție de către prima instanță, ce nu a format obiectul vreunei căi de atac și, prin urmare, a intrat în autoritate de lucru judecat".

Din lectura criticilor referitoare la greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 628 C. proc. civ., instanța de recurs constată că recurenta-pârâtă reia, în recurs, argumentele menționate prin întâmpinările formulate în fața instanțelor de fond în susținerea excepției inadmisibilității acțiunii introductive, arătând, în esență, că recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a solicita actualizarea creanței sale, precum și calcularea de dobânzi și penalități, doar pe parcursul executării silite, potrivit dispozițiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ.

Deși este real că, în stabilirea întinderii devoluțiunii, instanța de apel trebuie să aibă în vedere nu numai cererea de apel, ci și întâmpinarea formulată de partea adversă, întinderea examinării susținerilor din întâmpinare este dată de conținutul și legătura acestora cu motivele de apel formulate de apelantă, recurenta-reclamantă din speță.

Or, în apel, astfel cum s-a arătat mai sus, recurenta-reclamantă și-a circumscris criticile omisiunii primei instanțe de a analiza cererea de chemare în judecată prin prisma dispozițiilor art. 1535 alin. (1) C. civ. și ale O.G. nr. 13/2011, împrejurare care, în corelație cu neatacarea de către recurenta-pârâtă, în apel, a modului în care instanța de fond a rezolvat excepția inadmisibilității, a condus la imposibilitatea legală de a se reexamina în apel aceasta excepție.

Consecința este invocarea omisso medio a aceleiași critici, în recurs, prin reluarea argumentelor menționate de recurenta-pârâtă în susținerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, examinarea acestora fiind prohibită de lege în această fază procesuală.

Pentru motivele anterior arătate, constatând că prin recursurile analizate nu au fost invocate critici care să atragă nelegalitatea deciziei recurate, în baza dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR și de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 412/A/2018 din 01 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2019.