ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2366/2019

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2366/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 12 decembrie 2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului București, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B., a chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

Prin cerere precizatoare, reclamanta a arătat că valoarea beneficiului nerealizat este de 23.113,904 RON, reprezentând contravaloarea diferenței dintre prețul mediu ponderat de pe piața contractelor bilaterale si prețul de cost mediu de producție al S.C. A. S.A., astfel in anul 2011 avem suma de 21.582.563 RON rezultata din [891.105 MWh x (167,89-143,67 RON/MWh)], iar in anul 2012 suma de 1.531.341 RON rezultata din [ 239.272 MWh x (190,00-183,60)].

Atât valoarea totala estimativa a beneficiului nerealizat cat si modul de calcul al acesteia rezulta din Nota extras din Raportul Corpului de Control al A. S.A. ce constituie Nota nr. 14.

La data de 9.09.2016, pârâta a invocat excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 4/19.01.2015 emisa de către Directorul Direcției 2 din cadrul Departamentului IV al Curții de Conturi pentru înlăturarea deficientelor constatate si consemnate în Raportul de Control înregistrat sub nr. x/17.12.2014, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se dispună admiterea excepției invocate si pe cale de consecința, sa se constate nelegalitatea în parte a Deciziei nr. 4/19.01.2015 în ceea ce privește aspectele referitoare la Contractul de vânzare cumpărare nr. x/21.04.2004 încheiat intre HIDROELECTRICA S.A. si C. S.A.

Prin sentința civilă nr. 1769/10.05.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiata; a admis excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate; a respins excepția de nelegalitate a Deciziei Curții de Conturi nr. 4/19.01.2015 ca inadmisibila; a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. și CURTEA DE CONTURI BUCUREȘTI, ca nefondata.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate în sensul admiterii cererii formulate, astfel cum a fost aceasta precizată.

Prin decizia civilă nr. 1473/A din 21 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă a respins apelul formulat în contradictoriu cu intimatul-pârât Curtea de Conturi a României, pentru lipsa calității procesuale pasive.

A respins apelul formulat apelantul-reclamant A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1769/10.05.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-pârât S.C. C. S.A., ca fiind nefondat.

A respins cererea apelantului-reclamant de obligare la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 1473/A din 21 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriul înregistrat la 06.09.2019 la Curtea de Apel București.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În temeiul acestor dispoziții legale, recurenta-reclamantă a solicitat, în principal admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecare.

În ceea ce privește nelegalitatea deciziei recurate, recurenta-reclamantă susține încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cele care reglementează răspunderea civilă contractuală, respectiv a dispozițiilor art. 1073-1077 vechiul C. civ. și art. 1350 noul C. civ.

Sub acest aspect arată că, chestiunea dedusă judecății vizează atragerea răspunderii pârâtei pentru executarea abuzivă a contractului, prezenta acțiune fiind întemeiată pe abuzul de drept al cocontractantului C., care a refuzat stabilirea unui preț de vânzare care să reflecte cel puțin prețul de cost al reclamantei cu producerea energiei electrice.

Obligația de executare a contractului cu bună-credință, deși nu este expres prevăzută în contract rezultă din dispozițiile art. 970 vechiul C. civ., art. 14, 15 și 1353 din noul C. civ.

Instanța de apel respinge cererea reclamantei, fără a realiza o minimă cercetare a dezechilibrului contractual invocat și a cauzelor acestuia. Abuzul de drept contractual reprezintă o faptă ilicită sancționată de legiuitor, daunele pentru executarea cu rea-credință a contractului cuprinzând pierderea suferită și beneficiul nerealizat.

Contrar celor reținute de instanța de apel, pârâta nu și-a executat cu bună credință drepturile decurgând din contract, iar faptul că în perioada decembrie 2011 - iulie 2012 între părți s-au purtat negocieri cu privire la prețul și cantitatea de energie livrată nu relevă executarea cu bună-credință.

Obligația de negociere este una formală, pârâta nemanifestând nicio preocupare pentru echilibrarea contractului.

Recurenta-reclamantă arată că în prezenta pricină ne aflăm în prezența unui abuz de drept în situația în care pârâta nu a dat curs solicitărilor reclamantei de adaptare a contractului la noile circumstanțe ivite pe parcursul executării sale și de stabilire a unui mecanism adecvat de ajustare a prețului contractual.

Un contract nu poate să devină mijloc de îmbogățire a unei părți contractante în dauna celeilate părți, ci în cazul contractelor sinalagmatice ambele părți trebuie să folosească un folos patrimonial.

Pentru aceste considerente, recurenta-reclamantă apreciază că sunt întrunite toate cele patru condiții pentru atragerea răspunderii civile a pârâtei.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că soluția instanței de apel este nelegală întrucât instanța nu a procedat la o analiză riguroasă a cauzei, limitându-se la a reda concluziile instanței de fond.

Instanțele devolutive ar fi trebuit să analizeze criticile invocate de reclamantă, iar soluția pronunțată trebuia să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, potrivit art. 425 C. proc. civ.

În acest sens invocă jurisprudența CEDO și decizii de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de aceste motive, recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea instanței este nemotivată.

Ultimele considerente se referă la scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, invocând argumentele reținute în considerentele încheierii dosarului nr. x/2015, prin care a fost respinsă cu majoritate cererea formulată de petenta A. S.A. privind reexaminarea taxei judiciare de timbru.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., acesta fiind comunicat părților la 14.02.2019.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 26 septembrie 2019, în unanimitate, a fost admis în principiu recursul potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Criticile formulate de recurenta-reclamantă în susținerea motivului de recurs ce a fost încadrat în drept în prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată, prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Se reproșează instanței că nu a procedat la o analiză ruguroasă a cauzei, limitându-se la a copia ad literam în partea destinată considerentelor, concluziile instanței investită cu judecarea fondului și susținerile pârâtei C. prezentate în întâmpinări.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit, fiind nefondat.

Astfel, conform art. 479 C. proc. civ., instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârile judecătorești se dau în numele legii și ele trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată, apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate mai sus, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Insă, este indiscutabil, nu se cere instanțelor ca, procedând la motivarea soluției, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași cereri, a unuia și aceluiași motiv de apel.

Or, în cauză, Înalta Curte observă că instanța de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamantă, apărările și susținerile părților în litigiu, cu referire la angajarea răspunderii contractuale a pârâtului pentru exercitarea abuzivă a drepturilor stabilite prin contract prin refuzul ca în executarea contractului să stabilească un preț de vânzare care să reflecte prețul de cost cu producerea energiei electrice.

Astfel, instanța de apel a arătat, în cuprinsul hotărârii sale că "însușirea de către instanță a tezei expuse în sprijinul poziției sale procesuale de către una dintre părți nu este de natură prin ea însăși să conducă la concluzia lipsei motivării, câtă vreme hotărârea judecătorească cuprinde elementele menționate la art. 425 alin. (1) C. proc. civ.."

Din cuprinsul deciziei recurate, mai este de observat că, instanța de apel, în argumentarea soluției date, a completat motivarea instanței de fond, analizând raportul susbiectiv al abuzului de drept afirmat de către reclamantă prin cererea introductivă, alături de analiza nerespectării obligației contactuale prevăzută de art. 8 din contract.

Așa fiind, decizia atacată cu recurs este temeinic și pe deplin motivată, cuprinde motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel la adoptarea soluției, motive care sunt concordante cu actele existente în dosar și cu celelalte probe administrate, iar verificarea temeiniciei și legalității soluției primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de apelanta-reclamantă, s-a făcut cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind evidentă justețea soluției adoptate, prin motivele arătate.

În raport de cele reținute, Înalta Curte constată că decizia curții de apel îndeplinește aceste cerințe, întrucât a fost stabilită cu exactitate situația de fapt, astfel încât, coroborată cu probele administrate în cauză și cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar.

Este util a sublinia că o astfel de decizie respectă exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană, în jurisprudența sa, arătând că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenție include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico contra Italia clin 13 mai 1980), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică, în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina "instanței", obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Albina contra România din 28 iulie 200$).

Or, în speță, așa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanței de apel a fost suficient motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, instanța de apel examinând în mod real elementele esențiale care i-au fost supuse, și, astfel, cererea reclamantei, soluționată prin hotărâre, a fost examinată în mod echitabil, fiindu-i, astfel, pe deplin respectat dreptul său la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se reține că acestea vizează aplicarea/interpretarea greșită a art. 1073-1077, art. 970 C. civ. 1864 de către curtea de apel, precum și a dispozițiilor art. 1350 noul C. civ.

Recurenta critică efectele pe care le-a reținut instanța de apel cu privire la actele adiționale semnate de părți în legătură cu contractul nr. xCE/21.04.2004, conținutul obligațiilor părților izvorâte din contractul modificat. Niciuna dintre instanțele de fond nu au negat de plano posibilitatea modificării circumstanțelor în cazul contractelor a căror executare se întinde pe mai mulți ani, dar au fost ținute de pârghiile contractuale pe care tocmai părțile și le-au trasat potrivit principiilor libertății și forței obligatorii a contractelor, acțiunea fiind întemeiată pe răspunderea contractuală în temeiul abuzului de drept contractual.

Înalta Curte reține că reclamanta și-a fundamentat pretențiile pe clauza 8 alin. (1) din contractul încheiat între părți, intitulată generic "Modificarea circumstanțelor", fapta ilicită invocată drept izvor al cererii de despăgubiri fiind indicată ca fiind refuzul de a executa clauza cuprinsă în art. 8 din contract, potrivit cu care pârâta era obligată să renegocieze cu bună-credință prețul și să agreeze o creștere a acestuia ori de câte ori ar fi intervenit o creștere a costului de producție.

Din această perspectivă instanța de apel a reținut că prevederile contractuale reglementează doar posibilitatea ajustării prețului și nu obligativitatea pârâtei de a accepta prețul majorat.

Instanța de apel a reținut inexistența faptei ilicite ca și condiție pentru antrenarea răspunderii civile contractuale, ca urmare a presupusei exercitări abuzive a drepturilor stabilite prin contract.

Recurenta-reclamantă se prevalează de nerespectarea de către pârâtă a obligației prevăzută la art. 8 din contract, raportat la executarea cu rea-credință a contractului, ca manifestare a abuzului.

Potrivit doctrinei, abuzul a fost calificat drept culpă și presupune dovada încălcării unei norme.

Dispozițiile art. 970 C. civ. obligă la încheierea și executarea convențiilor cu bună-credință.

Interpretarea care urmărește intenția părților poate fi considerată ca un criteriu al abuzului.

Aplicând aceste precizări la speța de față, se constată că voința liber exprimată a părților prevedea plata unui preț inițial de 140 de RON/Mwh, majorat ulterior prin negocierea creșterilor de preț. Aceste prevederi se impun în virtutea principiului forței obligatorii a contractului consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ.

A aprecia că în raporturile izvorâte prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de energie electrică, prețul de vânzare este altul decât cel stabilit în contract, în mod corect a reținut instanța de apel că vânzarea energiei electrice la prețul de 130 RON/Mwh nu conferă dreptul reclamntei de a modifica clauzele contractuale.

Astfel cum s-a prevăzut și în art. 8 alin. (3) din contract, modificarea clauzelor contractului putea fi efectuată numai ca urmare a renegocierii contractului prin acordul părților.

Simplul fapt că reclamanta a suferit un prejudiciu ca urmare a tarifelor convenite care erau sub media pieței nu este suficient pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, procedând în acest fel ar fi nesocotit principiul libertății actelor juridice.

În consecință, conduita pârâtei nu poate fi apreciată ca fiind abuzivă, aceasta fiind în acord cu actul juridic valabil încheiat, care se impune părților întocmai ca și legea. Refuzul ca în executarea contractului să stabilească un preț de vânzare care să reflecte prețul de cost cu producerea energiei electrice, nu reprezintă o manifestare a relei-credințe a pârâtei, nefiind încălcată nicio normă sau clauză contractuală.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată nefondat recursul și îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 1473 A din 21 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. C. S.A. și CURTEA DE CONTURI BUCUREȘTI.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2019.