ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2248/2019

Ședința publică din data de 3 decembrie 2019

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 București la 23 decembrie 2015 sub numărul x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea nulității absolute a următoarelor clauze cuprinse în contractul de credit nr. x din 26 iunie 2008 și în actul adițional la contractul de credit, semnat la 25 mai 2009: clauza privind comisionul de procesare - art. 1 pct. 1.1 lit. c) și art. 3 pct. 3.12 din contract; clauza privind comisionul de plată anticipată - art. 3 pct. 3.13 și art. 4 pct. 4.8 și 4.9 din contract și art. 2 pct. 2.12 din actul adițional; clauza privind comisionul de administrare - art. 3 pct. 3.14 din contract; clauza care conferă pârâtei dreptul de a declara unilateral scadența anticipată a creditului - art. 8 din contract; clauzele privind cursul de schimb valutar la care se va face plata creditului - pct. 2.4 lit. a), pct. 4.5, pct. 4.6, pct. 5.9 din contract și pct. 2.14 din actul adițional.

Ca urmare a constatării nulității acestor ultime clauze, reclamanții au solicitat ca plățile ulterioare pe care le vor efectua în baza contractului și a eventualelor acte adiționale modificatoare ale acestuia să se efectueze la cursul de schimb al monedei de acordare a creditului de la momentul contractării.

Ca urmare a admiterii capătului 1 de cerere, reclamanții au solicitat restituirea în monedă națională, la cursul de la data efectuării plății a cuantumului comisionului de procesare - 1.188 CHF; în moneda națională, la cursul de la data efectuării plății, a cuantumului comisionului de administrarea plătit până la data semnării actului adițional, când pârâta a renunțat a mai percepe acest comision - 819,16 CHF; a diferenței dintre cursul inițial de schimb al monedei de acordare și cursul de schimb perceput de către pârâtă la data efectuării fiecărei plăți lunare, în baza contractului de credit (în ipoteza admiterii acestui capăt de cerere, cuantumul total va putea fi calculat fie de către pârâtă - plată voluntară - fie de executorul judecătoresc - declanșare executare silită).

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 296/2004.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că la 26 iunie 2008 au încheiat cu pârâta C. S.A. contractul de credit nr. x având ca obiect suma de 55.188 CHF, iar la 25 mai 2009 au încheiat actul adițional la contractul inițial, care în esență modifică dispozițiile privind dobânda.

Reclamanții au arătat că, după analiza condițiilor personale pentru acordarea împrumutului, banca le-a comunicat că singura ofertă pentru care se califică este cea corespunzătoare formei contractului, nefiindu-le acordat un termen de reflecție și neexistând nicio negociere a clauzelor contractului.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, având în vedere că reclamanții nu au chemat în judecată toate părțile semnatare ale convenției, excepția lipsi de obiect sau de interes actual și legitim al primului petit al cererii de judecată, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 5070 din 21 martie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București, secția Civilă a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

În motivarea acestei sentințe, instanța a reținut că, dintre petitele cererii de chemare în judecată, cel principal privind constatarea nulității absolute a clauzei inserate la art. 8 din contract (care prevede posibilitatea pârâtei de a declara scadența anticipată a creditului și de a iniția procedurile legale pentru recuperarea sumelor datorate pe cale amiabilă sau prin executare silită) nu este evaluabil în bani. Acest petit atrage, potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ., competența tribunalului.

De asemenea, s-a mai reținut că petitul privind constatarea nulității absolute a clauzelor privind cursul de schimb valutar este evaluabil în bani, prin raportare la diferența dintre suma totală de achitat în RON la cursul CHF de la data acordării creditului și suma totală de achitat în RON la cursul CHF de la data introducerii cererii, respectiv 286.621,95 RON (149.111,41 x 4,1797 - 149.111,41 x 2,2575).

Dosarul a fost înaintat Tribunalului București unde a fost înregistrat pe rolul secției a VI-a Civile sub nr. x/2016.

La 9 iunie 2016, reclamanții au depus precizări prin care au arătat că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este în cuantum de 230.031 RON.

Prin sentința civilă nr. 172 din 20 ianuarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că este îndeplinită condiția referitoare la lipsa negocierii clauzelor contractuale, că, în ceea ce privește clauzele referitoare la comisionul de procesare, comisionul de administrare, comisionul de rambursare anticipată și la scadența anticipată, acestea sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, astfel că ele nu pot fi examinate din perspectiva caracterului lor abuziv.

În ce privește clauza privitoare la rambursarea creditului în moneda contractată, tribunalul a reținut în esență incidența principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 C. civ. și a constatat redactarea ei într-un limbaj clar și inteligibil, că reclamanții au acceptat în cunoștință de cauză valoarea împrumutului, moneda în care acesta s-a acordat, variația cursului valutar, apreciind că această variație nu a fost stabilită a fi suportată exclusiv în sarcina consumatorului, riscul valutar privind ambele părți contractante.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., calea de atac fiind respinsă ca nefondată prin decizia civilă nr. 872 A din 30 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut, cu privire la clauzele vizând comisionul de procesare și comisionul de administrare, că odată constatată încadrarea unei anumite clauze în obiectul principal al contractului, sunt excluse de la analiză condițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

S-a subliniat că natura juridică a contractului de credit este una complexă, întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului și la restituirea acestuia cu dobândă, ci presupune și efectuarea altor prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate considera și în privința acestora că au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului și fac parte din obiectul principal al contractului.

Având în vedere și statuările C.J.U.E. din cauzele Kasler și Matei, prin care se aduc explicații suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noțiunea de "obiect principal al contractului", instanța de apel a apreciat că prevederile contractuale contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

S-a apreciat că, pentru ca instanța să poată cenzura caracterul justificat al prețului față de serviciul prestat, este necesar ca dispozițiile contestate să nu aibă caracter clar și inteligibil.

În acest sens, s-a reținut că, astfel cum rezultă chiar din denumire, comisionul de procesare vizează demersurile efectuate de bancă anterior încheierii creditului pentru verificarea bonității clientului, iar comisionul de administrare privește efectuarea de operațiuni de cont bancar efectuate de către creditor în scopul utilizării sau eventual a rambursării creditului. În analiza comisionului de administrare, instanța de apel a reținut că nu se poate face abstracție de durata creditului, perioadă în care se pot efectua diverse operațiuni de cont care implică o contraprestație din partea creditorului.

În acest context, s-a apreciat că sunt nefondate criticile formulate de reclamanți referitoare la caracterul "clar și inteligibil" al clauzelor prin care se arată că prin modul de redactare al clauzelor contractuale nu se asigură informarea completă și corectă a consumatorilor despre obligațiile asumate, limbajul folosit de bancă fiind neclar și echivoc.

În cauză, reține instanța de apel, contractul de credit expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de aplicare a comisioanelor, reieșind că împrumutatul datorează un comision de procesare de 2,2% aplicat la valoarea creditului, care se achită integral la data tragerii, precum și un comision de administrare lunar de 0,15% aplicat la soldul creditului.

În atare condiții, instanța a apreciat că ambele clauze au fost exprimate într-un mod clar și inteligibil, astfel încât consumatorul a fost în măsură a cunoaște chiar de la data încheierii contractului întinderea obligației asumate.

În concluzie, s-a constatat că, în speță, nu se poate reține caracterul abuziv al comisionului de acordare ori a celui de administrare prevăzute în contractul de credit.

În ceea ce privește criticile referitoare la caracterul abuziv al clauzelor referitoare la posibilitatea băncii de a declara scadența anticipată a creditului, instanța de apel a reținut că neîndeplinirea obligațiilor contractuale poate atrage scadența anticipată, iar clauzele care permit acest lucru în caz de nerespectare a obligațiilor asumate de împrumutat prin convenție echivalează cu inserarea în contract a condiției rezolutorii subînțeleasă în orice convenție, motiv pentru care nu se poate reține caracterul abuziv al acestora.

Instanța de prim control judiciar a mai statuat că prin contractul de credit se stabilesc în mod expres o serie de obligații în sarcina împrumutatului, iar acesta, prin simpla lecturare a convenției, poate înțelege cu ușurință care este sancțiunea care intervine în caz de culpă contractuală. În atare situație nu se poate susține în mod întemeiat că acele clauze creează un dezechilibru semnificativ și evident între drepturile și obligațiile părților.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că respectivele clauze au fost redactate în mod clar și au fost aduse la cunoștința împrumutatului la momentul încheierii contractului.

La 16 iunie 2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii, recurenții au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, doar în ceea ce privește soluția dată asupra clauzelor referitoare la comisionul de procesare și la comisionul de administrare, precum și la posibilitatea băncii de a declara creditul scadent anticipat, conform art. 7 lit. f) din contract, respectiv neexecutarea de către împrumutat a oricărei obligații asumate prin contract, precum și încălcarea oricărei alte clauze contractuale.

S-a învederat că instanța de apel a încadrat greșit clauzele privind comisioanele de procesare și de administrare în excepțiile prevăzute la dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenții au susținut că instanța de apel a apreciat greșit că, atât prin cererea introductivă, cât și în apel, reclamanții ar fi criticat comisioanele de procesare și de acordare doar prin prisma existenței unei disproporții în raport cu serviciile prestate. În acest sens, reclamanții, în calitate de consumatori, nu au avut cunoștință dacă banca a prestat ceva în schimbul acestor comisioane, motiv pentru care nu poate fi reținută ipoteza potrivit căreia reclamanții ar fi susținut caracterul disproporționat al serviciilor, în condițiile în care consumatorii persoane fizice nu au fost informați că aceste servicii există.

Recurenții-reclamanți au mai criticat și clauza prevăzută la art. 7 lit. f) din contract, potrivit căreia scadența anticipată se poate declara pentru neexecutarea de către împrumutat a oricărei obligații asumate prin contract, precum și încălcarea oricărei alte clauze contractuale. În opinia reclamanților, o astfel de clauză nu ar putea opera niciodată ca un pact comisoriu, nefiind îndeplinită condiția determinării exacte a obligației a cărei încălcare atrage aplicabilitatea pactului. Astfel, pactul nu are un obiect determinat și atunci este nul.

Recurenții au învederat că obligațiile menționate la art. 7 din contract ar putea constitui astfel de pacte, dar nu și maniera în care este formulată lit. f). În acest sens, reclamanții au susținut că, prin anularea acestei clauze, scopul lor este de a evita un abuz din partea instituțiilor bancare, pe care acestea îl exercită atunci când au un interes.

Prin rezoluția aflată la dosar, s-a stabilit că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenții-reclamanți au depus la dosar punct de vedere la raport, prin care au susținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 14 mai 2019, pronunțată în dosarul asociat x/2016 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de recurenții-reclamanți.

La același termen de judecată, în dosarul de bază a fost admis în principiu recursul și s-a stabilit termen de judecată la 5 noiembrie 2019.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și ale temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recursul a fost încadrat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenții-reclamanți au solicitat casarea hotărârii atacate doar cu privire la clauzele referitoare la comisionul de procesare, comisionul de administrare și comisionul care dă posibilitatea băncii să declare scadența anticipată a creditului, conform art. 7 lit. f) din contract.

În ceea ce privește comisioanele de procesare și de administrare, recurenții au arătat că instanța de apel a încadrat în mod greșit aceste comisioane în excepțiile prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În esență, recurenții-reclamanți au susținut că serviciile prestate de către bancă pentru aceste comisioane sunt practic inexistente sau, cel mult, au o valoare infimă, instanța de apel reținând în mod greșit că s-ar fi invocat caracterul disproporționat.

De asemenea, recurenții au precizat că aceste comisioane nu au o exprimare clară și inteligibilă, cu toate că sunt exprimate printr-un procent fix, iar în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a lăsat să se înțeleagă că aceste comisioane ar face parte din obiectul principal al contractului, fiind prestații esențiale.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a constatat că cele două clauze privind comisioanele de procesare și de administrare nu sunt abuzive, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, astfel cum au fost transpuse în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și statuările C.J.U.E. din cauzele Kasler și Matei, concluzionând că prevederile contractuale contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Totodată, s-a reținut că aceste comisioane au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil, fiind prezentat mecanismul de calcul al acestora.

Înalta Curte de Casație și Justiție va casa decizia recurată și va dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată, pentru ca instanța de apel să procedeze la examinarea comisioanelor de procesare și de administrare și din perspectiva hotărârii pronunțate de C.J.U.E. în cauza C- 621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt.

În cadrul acestei decizii, privitoare la comisioanele de acordare (în cauza de față de procesare) și de administrare C.J.U.E. a hotărât că "articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

Distinct de concluziile ce se desprind din dispozitivul deciziei C.J.U.E., evocate în precedent, instanța supremă impune instanței de apel ca, în rejudecare, în limitele criticilor formulate în recurs (începând cu paragraful nr. 2 de la pag. 2 și până la paragraful ultim de la pag. 3, continuat pe pagina 4 din memoriul de recurs), cu trimitere la argumentele din cererea de chemare în judecată și la cele din apel, analiza celor două comisioane să se concentreze și asupra considerentelor nr. 36 - 43 ale deciziei C.J.U.E.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este fondată și critica referitoare la modul în care instanța de apel a statuat asupra clauzei privind scadența anticipată a creditului, cu privire la care recurenții-reclamanți au susținut că este abuzivă din perspectiva faptului că la art. 7 lit. f) din contract nu sunt determinate cu exactitate obligațiile a căror neîndeplinire duc la declararea scadenței anticipate a creditului, critica putând fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, instanța de apel a reținut cu privire la această clauză că prin contractul de credit au fost stabilite o serie de obligații în sarcina împrumutaților, iar în caz de neîndeplinire se subînțelege sancțiunea care intervine.

Înalta Curte impune instanței de apel ca, în rejudecare, să stabilească obligațiile a căror neîndeplinire pot genera scadența anticipată a creditului, având în vedere că prin cererea de apel reclamanții au criticat clauza prevăzută la art. 8 din contract, care prevedea că banca poate declara scadența anticipată a creditului pentru ipotezele prevăzute la art. 7, articol unde la lit. f) este folosită noțiunea de "orice obligație", fără a se exemplifica în concret acele obligații a căror neîndeplinire conduc la scadența anticipată a creditului, împrejurare care lasă loc de echivoc.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară și precisă, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

În speță, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel nu îndeplinește aceste cerințe, deoarece nu a fost motivată complet și convingător, astfel încât, coroborat cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar.

Față de aspectele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I, raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul reclamanților A. și B., cu consecința casării deciziei civile nr. 872 A din 30 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 872 A din 30 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 decembrie 2019.