ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1950/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 16 decembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. Î.F. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței să o oblige pe pârâtă la repararea prejudiciului cauzat reclamantului în valoare de 1.500.000 RON, ca urmare a distrugerii recoltei prin folosirea unor produse necorespunzătoare care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de îngrășăminte și alte substanțe de gen nr. x din 19 martie 2014, încheiat între reclamantă și pârâtă. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350 și următoarele C. civ.

La 6 aprilie 2015, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție a societății C. S.R.L., aflată la dosarul tribunalului, solicitând instanței ca, în cazul în care va cădea în pretenții, să fie obligată la repararea oricărui prejudiciu ce ar putea fi creat în sarcina pârâtei. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 72 și următoarele C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în principiu cererea de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr. 2451 din 20 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea reclamantului A. Î.F. și ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamantul nu făcut dovada prejudiciului suferit în urma livrării unor produse agricole necorespunzătoare și neautorizate la comercializare pe piața românească de către pârâta S.C. B. S.R.L., deși sarcina probei îi incumbă, potrivit art. 249 C. proc. civ. Astfel, prima instanță a constatat că niciun document nu certifică existența distrugerii propriu-zise a culturii agricole și nici cauzele acestor presupuse daune. Totodată, instanța a constatat faptul că reclamantul nu deține documente care să ateste calitatea lucrărilor agricole efectuate, a cantităților de sămânță utilizată pentru înființarea fiecărei culturi, precum și a fertilizanților utilizați și cantitățile folosite. Prin urmare, în lipsa dovedirii prejudiciului, prima instanță a constatat că nu poate fi reținută răspunderea contractuală a pârâtei.

Apelul declarat de reclamantul A. Î.F. împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 94 din 19 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că nu pot fi primite criticile privind modul de administrare a probelor, deoarece proba cu interogatoriu și expertiză a fost solicitată de către reclamant la termenul din 23 mai 2017, fiind constatată decăderea acestuia din dreptul de administrare, potrivit art. 254 alin. (1) C. proc. civ. Dat fiind faptul că partea a fost decăzută din dreptul de a administra proba cu interogatoriu și expertiză, acestea nu se puteau administra nici în apel, cât timp în calea de atac pot fi propuse numai acele probe ce nu puteau fi propuse la judecata la primă instanță, precum și probele invocate în fața tribunalului și respinse, nu și probele în legătură cu care a operat decăderea. Instanța de apel a mai reținut că nu pot fi primite criticile referitoare la greșita interpretare a materialului probator, deoarece în mod corect a reținut prima instanță că reclamantul nu a dovedit paguba, respectiv existența acesteia, precum și faptul că pentru anumite suprafețe de teren producția a fost deteriorată total sau parțial. De altfel, a mai reținut instanța de apel că nu există nicio probă care să susțină afirmațiile reclamantului referitoare la compromiterea producției agricole, deci elementul principal pentru a se solicita despăgubiri. Probele administrate nu relevă nici pretinsa înțelegere a părților referitoare la acordarea de despăgubiri de 2.500 RON/hectar, așa cum se susține. Or, cât timp nu există dovezi privind însămânțarea parcelelor, condițiile în care s-a realizat, lucrările agricole efectuate, producția realizată, pierderea totală sau parțială, restul aspectelor nu mai trebuie analizate. Se mai poate sublinia că o expertiză agricolă efectuată în anul 2017 sau 2018 nu putea oricum stabili pierderile de producție și cauzele, în lipsa oricăror alte probe contemporane situației de fapt pretinse. Prin urmare, cât timp nu s-a dovedit existența unui prejudiciu, analiza modului în care s-a realizat vânzarea produsului, calitatea acestuia, reprezintă doar un demers inutil.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. Î.F., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că procedura de citare a sa nu a fost legal îndeplinită la termenul când a fost soluționat apelul, iar termenul din 19 ianuarie 2018 a apărut în sistemul Ecris doar după pronunțarea soluției. Recurentul a mai susținut că a aflat de judecarea apelului o dată cu comunicarea deciziei. Anterior au fost fixate termene preliminare, în camera de consiliu, iar la termenul stabilit pentru reducerea taxei judiciare de timbru, ca urmare a cererii de acordare facilități, nu a fost menționat nimic în legătură cu acordarea vreunui termen în vederea judecării cauzei. De altfel, nici întâmpinarea nu i-a fost comunicată reclamantului, astfel că nu și-a putut pregăti apărarea, în raport de aspectele relevate în cadrul acesteia. Așadar, prin nerespectarea normelor de procedură privind citarea și înștiințarea părții cu privire la judecarea cauzei, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității și, totodată, dreptul la apărare al reclamantului. Criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la faptul că instanța de apel a analizat succint și lipsit de profunzime normele legale privitoare la neexecutarea obligației contractuale de către pârâtă. În principal, recurenta a arătat că se impune atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei, întrucât aceasta a creat reclamantului un prejudiciu rezultat în urma livrării unor produse agricole necorespunzătoare și neautorizate la comercializare pe piața românească. Astfel, prin utilizarea acestui produs necorespunzător, respectiv C., care a făcut obiectul convenției părților cu nr. x din 19 martie 2014, s-a produs un efect nociv asupra culturilor agricole, care au fost distruse sau degradate, iar recurentul a suportat pierderea folosinței terenului agricol față de împrejurarea că nu a putut achita contravaloarea arendei în lipsa culturilor compromise și, evident, a resurselor financiare ce ar fi rezultat din vânzarea produselor agricole. Potrivit adresei Ministerului Agriculturii, pârâta S.C. B. S.R.L. nu este autorizată să vândă asemenea produse pe teritoriul țării, iar Institutul de Cercetări Pedologice a confirmat lipsa proprietăților tehnice și calitative ale produselor livrate de către pârâtă, constatând că substanța din conținut nu este cea indicată pe eticheta recipientului și că produsul nu a fost supus analizei I. C. pen..A. Instanța de apel nu a încuviințat probele solicitate în calea de atac în mod legal și nu a interpretat corect materialul probator administrat la fond. Sub acest aspect, reclamantul a arătat că instanța i-a respins solicitarea administrării probelor cu interogatoriu și expertiza agricolă, necesare aflării adevărului și soluționării corecte a cauzei pentru dovedirea cuantumului pretențiilor și vinovăției pârâtei în producerea pagubei suferite, în raport de art. 254 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, instanța de apel nu a interpretat în mod corect materialul probator, care conducea la atragerea răspunderii civile contractuale pentru nerespectarea art. 6 și 9 din convenție, prin livrarea unor produse agricole necorespunzătoare și neautorizate la comercializarea pe piața românească, ce a avut ca și consecință afectarea a 600 ha de culturi. De altfel, în urma discuțiilor purtate cu pârâta S.C. B. S.R.L. s-a convenit ca reper al acordării unor despăgubiri în cuantum de 2.500 RON/ha, rezultând o despăgubire totală de 1.500.000 RON (2.500 RON x 600 ha).

Intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală. În principal, s-a arătat că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile de plată a facturilor scadente emise în baza convenției, generând penalități de întârziere, și că prezentul litigiu are caracter șicanatoriu și abuziv, reclamantul încearcând să evite plata datoriilor restante. Intimata a mai susținut că nu poate fi reținută critica vizând încălcarea regulilor de procedură, întrucât în practicaua deciziei recurate instanța de apel a reținut că procedura de citare a fost legal îndeplinită și instanța a depus toate diligențele necesare pentru a-i comunica reclamantului termenul de judecată. De asemenea, nici critica privitoare la refuzul instanței de a încuviința probatoriul nu poate fi reținută, întrucât reclamantul nu a depus la dosarul cauzei un probatoriu care să ateste un prejudiciu cert, lichid și exigibil.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea susținerilor intimatei ca netemeinice.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 4 decembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus punct de vedere la raport. Prin încheierea din 4 iunie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 5 noiembrie 2019, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente: Criticile recurentului subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin prisma căruia susține că nu au fost respectate normele de procedură privind legala citare a recurentului pentru termenul din 19 ianuarie 2018, când a avut loc judecata apelului, sunt nefondate. Susținerile recurentului privind neregularitatea procedurii de citare în fața instanței de apel nu pot fi reținute, având în vedere înscrisurile de la dosar care relevă faptul că soluționarea apelului s-a făcut cu respectarea prevederilor art. art. 153 alin. (1) C. proc. civ., dovadă în acest sens fiind procesul-verbal de înmânare a citației pentru termenul din 19 ianuarie 2018, aflat la dosarul de apel, care întrunește cerințele de la art. 157 C. proc. civ. Anterior soluționării apelului, instanța de apel a procedat la verificarea efectuării procedurii de citare, constatând că, potrivit art. 154 alin. (7), raportat la art. 153 alin. (1) C. proc. civ., părțile litigante au fost legal citate pentru termenul de judecată din 19 ianuarie 2018, context în care a apreciat pricina în stare de judecată și a reținut-o spre soluționare. Este neîntemeiată și a fost înlăturată susținerea recurentei despre necomunicarea de către instanța de apel a întâmpinării. La dosarului de apel se află formularul de comunicare a întâmpinării, la dosarului se află dovada de înmânare a întâmpinării, semnată chiar de către A., iar la filele x ale aceluiași dosar se află răspunsul formulat de recurentă la întâmpinare, toate aceste acte de procedură contrazicând flagrant susținerile recurentei despre incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte va înlătura ca vădit neîntemeiate criticile recurentului referitoare la încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare. Totodată, nu pot fi reținute nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia se invocă greșita soluționare a cauzei, cu privire la răspunderea contractuală a intimatei pentru nerespectarea art. 6 și 9 din convenția nr. x din 19 martie 2014. În speță, este de necontestat că între părțile litigante a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de îngrășăminte și alte substanțe de gen nr. x din 19 martie 2014, în raport de care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.500.000 RON, cu titlu de prejudiciu suferit ca urmare a distrugerii recoltei prin folosirea unor produse necorespunzătoare și neautorizate la comercializarea pe piața românească, ce i-au fost vândute de către pârâtă. Înalta Curte constată că, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanța de apel a analizat în mod judicios cauza sub aspectul îndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale reglementate de art. 1350 C. civ., verificând în ce măsură sunt incidente cerințele normei legale evocate. Din această perspectivă și în raport de împrejurările care au generat prezentul litigiu, s-a reținut că reclamantul, deși i-a solicitat pârâtei să îi achite contravaloarea prejudiciilor produse pentru livrarea unor produse necorespunzătoare și folosirea lor, fapt ce a condus la compromiterea culturii agricole pe o suprafață de 600 ha, nu a făcut dovada concretă a prejudiciului, la dosarul cauzei nefiind depuse probe care să susțină afirmațiile reclamantului. Or, în condițiile în care nu a fost administrat un probatoriu care să ateste un prejudiciu cert, nefiind dovedită culpa pârâtei, deși potrivit art. 249 C. proc. civ. sarcina îi incumbă reclamantului, nu se poate reproșa instanței de apel că a făcut o analiză succintă a cauzei, soluția instanței de fond și a celei de apel gravitând în realitate pe insuficiența probelor și neputând fi puse în relație cu nesocotirea normelor de drept material. A treia critică are o dublă dimensiune, recurenta-reclamantă susținând pe de o parte greșeala făcută de instanța de apel la încuviințarea probelor și pe de altă parte greșita interpretare a materialului probator administrat la fond. Înalta Curte subliniază faptul că recursul, ca și cale de atac extraordinară, vizează numai aspectele de legalitate a hotărârii, nu și aspectele de temeinicie, astfel încât nu va lua în analiză modul în care instanțele anterioare au stabilit situația de fapt și au interpretat probele administrate în cauză. În ce privește examinarea legalității măsurilor luate de instanța de apel la încuviințarea probelor propuse în apel, instanța supremă apreciază că această critică poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât normele pretins încălcate sunt norme de procedură. Această critică este nefondată. Se constată că la termenul din 19 ianuarie 2018, când au fost discutate probele, recurenta, aflată în poziția de apelantă, a fost lipsă, deși, așa cum s-a arătat în considerentele ce preced, știa de proces, așa cum reiese din dovada de la fila x, semnată chiar de administrator. Cu toate acestea, așa cum reiese din practicaua deciziei recurate curtea de apel a pus în discuție probele solicitate și s-a pronunțat asupra acestora cu o motivare pertinentă și de detaliu, astfel cum impun dispozițiile art. 254-258 și cele ale art. 233 alin. (1) lit. j) și art. 425 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte constatând că în legătură cu modul de încuviințare a probelor recurenta nu a adus critici concrete și nici pertinente, care să conducă la concluzia că au fost nesocotite dispozițiile procedurale arătate în precedent. Totodată, nesuplimentarea probatoriului cu interogatoriu și expertiza agricolă nu poate fi interpretată nici ca o încălcare a rolului activ al instanței și nici ca un refuz nejustificat, în contextul în care pe de o parte apelanta nu și-a susținut o cerere în acest sens, alegând să lipsească la termen, iar pe de o parte întrucât procesul civil reprezintă, ca regulă generală, un proces al intereselor private, caz în care rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilității, respectiv cel al contradictorialității. În condițiile în care prima instanță a făcut aplicarea sancțiunii decăderii dreptului reclamantului de a propune probe, conform art. 254 alin. (1) C. proc. civ., iar în apel nu s-a invocat nicio ipoteză de excludere a sancțiunii prevăzute la alin. (2) din aceeași normă legală, critica sub acest aspect apare în mod evident ca nefondată. Prin urmare, faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurentul și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate, care să conducă la casarea deciziei recurate. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată este la adăpost de criticile formulate și că nu se verifică în cauză incidența motivelor de recurs astfel cum au fost invocate de parte și calificate de curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.